Tardivitate – art. ii din Titlul i al Legii nr. 247/2005

Tardivitate – art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005. 

Prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări Legii nr. 10/2001, în sensul că imobilele afectate activităţilor de interes public de învăţământ, sănătate, ori social-culturale se restituie în natură cu obligaţia menţinerii afectaţiunii pe o perioadă de 3-5 ani.

În acest sens, s-a prevăzut la art.  II din Titlul I al Legii nr. 247/2005 că deciziile sau dispoziţiile  conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Reclamantul nu a uzat de acest drept, iar atitudinea sa echivalează cu acceptarea măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum au fost acordate prin Dispoziţia nr. 2/2002, pe care nu a înţeles să o atace.

Prin sentinţa civilă nr. 2121 din 29.11.2011 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 2078/102/2008 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş şi s-a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul A. P. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Comunei Iclănzel – Comisia locală de aplicare a legii fondului funciar şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş.

De asemenea, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că este inadmisibilă cererea de arătare a titularului dreptului formulată de reclamant şi că acesta din urmă are calitate procesuală activă, întrucât după apariţia Legii nr. 247/2005 a formulat o nouă notificare.

Cu privire la excepţia lipse calităţii  procesuale pasive a Direcţiei Generale  de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, instanţa a reţinut că prin Hotărârea nr. 107/27 septembrie  2007 a Consiliul Judeţean Mureş s-a aprobat cuprinderea în domeniul public al judeţului Mureş a  unor imobile în care funcţionează Centre de îngrijire şi asistenţă şi Centre de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică, printre care şi imobilul în cauză, prin aceeaşi hotărâre dispunându-se transmiterea dreptului de administrare a imobilelor către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia  Copilului.

În ceea ce priveşte  excepţia  tardivităţii instanţa a reţinut în cauză incidenţa prevederilor  art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2007, acţiunea fiind promovată de reclamant cu depăşirea termenului de un an de la intrarea în vigoare a legii.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A. P. a formulat recurs, solicitând casarea sentinţei atacate, respingerea excepţiei tardivităţii şi trimiterea cauzei pentru rejudecare Tribunalului Mureş, în vederea soluţionării pe fond a cauzei.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că sentinţa atacată este nelegală, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie, iar respingerea acţiunii nu s-a pronunţat şi în contradictoriu cu intervenientul Consiliul Judeţean Mureş.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât s-a apreciat în mod greşit că obiectul cauzei este o cale de atac împotriva Dispoziţiei nr. 2 din 21.01.2002 a Primarului comunei Iclănzel exercitată în temeiul art. II din Titlul I al Legii nr. 245/2005.

Recurentul a arătat că acţiunea  fost promovată ca urmare a modificărilor legislative aduse art. 16 din Legea nr. 10/2001, prin care s-a creat o situaţie faptică în contradicţie cu dispoziţiile art. 7 alin. 2 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea, s-a mai invocat faptul că şi dacă am accepta argumentele instanţei de fond în sensul că acţiunea este tardivă faţă de Dispoziţia nr. 2 din 21.01.2002, trebuie observat că modificările legislative aduse prin Legea nr. 247/2005 nu prevăd o sancţiune pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. II din Titlul I.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Intimata Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că acţiunea reclamantului este tardivă, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică din această perspectivă.

De asemenea, chematul în garanţie Consiliul Judeţean Mureş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, arătând că sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş este legală şi temeinică. În acest sens a subliniat faptul că instanţa s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie formulată faţă de Consiliul Judeţean Mureş, nefiind întemeiate criticile recurentului pe acest aspect. Referitor la a doua critică s-a arătat că acţiunea reclamantului este tardivă, acesta nerespectând termenul de 1 an, prevăzut de Legea nr. 247/2005.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar constată următoarele:

Cu privire la motivul de recurs referitor la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie, iar respingerea acţiunii nu s-a pronunţat şi în contradictoriu cu intervenientul Consiliul Judeţean, Curtea a constatat că în cauză, în faţa primei instanţe s-au formulat două cereri de intervenţie forţată. Astfel, pe de o parte,  pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului (fila 175), pe care instanţa de fond a respins-o ca inadmisibilă. Pârâta nu a atacat hotărârea pentru acest motiv, iar recurentul reclamant nu avea interesul de a ataca hotărârea sub acest aspect, nefiind o cerere a sa.

Pe de altă parte, pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş a formulat o cerere de chemare în garanţie împotriva Consiliului Judeţean Mureş, cerere pe care instanţa a respins-o. Împrejurarea că în dispozitiv prima instanţă a omis a menţiona faptul că această cerere de chemare în garanţie s-a formulat împotriva Consiliului Judeţean Mureş nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate, în contextul în care pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş a formulat o singură cerere de chemare în garanţie în cauză. Nici cu privire la acest aspect reclamantul nu avea interes să promoveze calea de atac, neprezentând relevanţă pentru acesta modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, câtă vreme cererea nu-i aparţine.

Cu privire la tardivitate, Curtea a constatat că este adevărat că acţiunea formulată de reclamant nu a fost niciodată pe parcursul procesului calificată ca o contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 2/2002 emisă de Primarul Comunei Iclănzel.

Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că această dispoziţie, nefiind anulată, este în fiinţă şi produce efecte juridice, prin aceasta dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât potrivit prevederilor legale la momentul emiterii dispoziţiei menţionate, nu se putea restitui în natură bunul ce a făcut obiectul notificării.

Prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări Legii nr. 10/2001 în sensul că imobilele afectate activităţilor de interes public de învăţământ, sănătate, ori social-culturale se restituie în natură cu obligaţia menţinerii afectaţiunii pe o perioadă de 3-5 ani.

În acest sens, s-a prevăzut la art.  II din Titlul I al Legii nr. 247/2005 că deciziile sau dispoziţiile  conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin această prevedere legală s-a dat posibilitatea persoanelor aflate în situaţia reclamantului de a ataca dispoziţia prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, în termenul de 12 luni, astfel încât să poată beneficia de prevederile noi, care permiteau restituirea bunului în natură.

Reclamantul nu a uzat de acest drept, iar atitudinea sa echivalează cu acceptarea măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum au fost acordate prin Dispoziţia nr. 2/2002, pe care nu a înţeles să o atace.

Împrejurarea că a făcut o nouă notificare nu poate acoperi viciul menţionat, întrucât prevederea prin care legea a stabilit un nou termen pentru contestarea dispoziţiilor în discuţie nu poate fi eludată prin promovarea unei acţiuni prin care să se solicite direct restituirea în natură. Raţiunea fixării unui termen pentru promovarea unor astfel de acţiuni rezidă în principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv orice cerere, indiferent de modul de formulare a petitelor, care tinde la aceeaşi finalitate, trebuie considerată ca tardivă, neputându-se eluda termenul de 12 luni prevăzut de lege, în care persoanele îndreptăţite puteau solicita restituirea în natură a bunurilor ce nu putuseră fi restituite în baza reglementării anterioare.

Nu pot fi primite nici argumentele recurentului referitoare la faptul că legea nu prevede o sancţiune în situaţia nerespectării termenului de 12 luni, întrucât dispoziţia legală în discuţie instituie un termen legal imperativ înăuntrul căruia se putea formula o astfel de cerere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen este decăderea din dreptul de a o mai exercita, nefiind necesar să fie prevăzută expres în lege, întrucât decurge din natura juridică a termenului instituit. În consecinţă, în mod legal a fost respinsă ca tardivă cererea reclamantului.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constatat că hotărârea ce face obiectul prezentei analize este legală şi temeinică, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă va respinge ca nefondat recursul promovat de reclamantul A. P. împotriva sentinţei civile nr. 2121 din 29.11.2011 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 2078/102/2008.

Domenii speta

Spete similare