Calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 504 Cod procedură penală pentru a promova acţiune în repararea prejudiciului suferit în urma condamnării în baza unei erori judiciare

Decizie 1846/R din 08.11.2012


Calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 504 Cod procedură penală pentru a promova acţiune în repararea prejudiciului suferit în urma condamnării în baza unei erori judiciare. 

Nu se pot combina dispoziţiile din Codul de procedură penală, care vizează îndreptăţirea persoanelor de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma condamnării în baza unei erori judiciare cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, care au  un obiect de reglementare diferit. Solicitarea recurenţilor de a face trimitere la art. 4 din actul normativ menţionat, care se referă la legitimarea procesuală a oricărei persoane interesate de a solicita despăgubiri, pentru a justifica îndreptăţirea la despăgubiri în baza dispoziţiilor art. 504-506 din Codul de procedură penală nu poate fi primită, întrucât nu are o bază legală.

Potrivit art.  506 alin. 1 Cod de procedură penală, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, iar potrivit art. 504,  după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

 Reclamanţii nu erau titularii unui drept legal de întreţinere la acel moment potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, iar din probele administrate nu rezultă că la data arestării tatălui, respectiv unchiului, s-ar fi aflat în întreţinerea acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 528 din 01.03.2012 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 4100/102/2010 s-a respins acţiunea civilă exercitată de reclamanţii M. C., R. L.-jun. şi R. M. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, având ca obiect acordarea de despăgubiri.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la a solicita şi obţine despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 504-506 din Codul de procedură penală, întrucât reclamanta M. C. este născută la data de 8 aprilie 1937 şi la data arestării tatălui său aceasta avea 20 de ani şi în lipsa oricărei dovezi se prezumă că nu se mai afla în întreţinerea acestuia, iar reclamanţii R. M. şi R. L. I., deşi erau minori la data arestării unchiului lor, nu s-a făcut dovada că aceştia se aflau în întreţinerea acestuia. Astfel, s-a reţinut că aceştia trăiau împreună cu părinţii în localitatea Glodeni, în timp ce unchiul lor locuia în Târgu Mureş, unde şi lucra, ca director la Grădina Zoologică.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii, solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii formulate.

În motivarea recursului reclamanţii au arătat că instanţa de fond nu a ţinut seama de contextul legislativ actual şi nu a analizat incidenţa temeiului juridic invocat prin precizarea de acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009, potrivit căreia cererea pentru despăgubiri poate fi introdusă de orice persoană interesată.

S-a mai arătat că instanţa de fond a greşit reţinând că reclamanţii nu s-ar fi aflat în întreţinerea persoanei condamnate pe nedrept, întrucât textul legal nu face distincţie între obligaţia legală de întreţinere şi prestarea întreţinerii benevol. Astfel, s-a arătat că s-a dovedit cu probele testimoniale administrate faptul că R. L., neavând copii, a contribuit consistent şi cu caracter de continuitate la întreţinerea familiilor fraţilor săi.

În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 221/2009, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 5 alin. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că sentinţa atacată este legală şi temeinică.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar constată că recursul promovat este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

În fapt,  prin sentinţa penală nr. 719 din 30 mai 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Nord Cluj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 206 din 24 iulie 1958 a Tribunalului Suprem, Freiherr Schell von Bauschlott Istvan Rezso, tatăl reclamantei Marton Claudia (Schell Ştefan), a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea infracţiunii de  uneltire împotriva securităţii interne şi externe a R.P.R., iar R.V. L. (L.) a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a R.P.R. Ambii au fost deţinuţi în perioada 24 noiembrie 1957 – iulie 1964.

Prin sentinţa penală nr. 54 din 13.05.2010 a Curţii de Apel Cluj s-a admis cererea de revizuire şi în consecinţă s-a dispus anularea hotărârii penale de condamnare mai sus menţionată, dispunându-se achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 al. 1 Cod penal combinat cu art. 211 Cod penal modificat prin Decretul nr. 318/1958.

Cu referire la temeiul juridic al acţiunii exercitate de reclamanţi, Curtea constată că în mod corect Tribunalul a reţinut că s-a invocat art. 504 - 506 Cod de procedură penală, art. 52 alin. 3 din Constituţia României şi art. 5 alin. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest aspect rezultă atât din acţiune, cât şi din precizarea ulterioară, aflată la fila 131 în dosarul primei instanţe, precum şi din susţinerea avocatului reclamanţilor în faţa Curţii de Apel Târgu Mureş (fila 59 verso dosarul nr. 4100/102/2010/a1).

 Susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa a omis a se pronunţa cu privire la incidenţa Legii nr. 221/2009 ca şi temei legal invocat urmează a fi înlăturate, întrucât acest temei legal a fost invocat numai în precizarea de acţiune depusă în şedinţa publică din data de 16.02.2012, care a fost ultimul termen de judecată, precizare depusă tardiv şi care nu a mai fost comunicată pârâtului. Din acest motiv instanţa nu a analizat cererea reclamanţilor şi prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat faptul că nu se pot combina dispoziţiile din Codul de procedură penală, care vizează îndreptăţirea persoanelor de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma condamnării în baza unei erori judiciare cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, care au  un obiect de reglementare diferit. Solicitarea recurenţilor de a face trimitere la art. 4 din actul normativ menţionat, care se referă la legitimarea procesuală a oricărei persoane interesate de a solicita despăgubiri, pentru a justifica îndreptăţirea la despăgubiri în baza dispoziţiilor art. 504-506 din Codul de procedură penală nu poate fi primită, întrucât nu are o bază legală. Aşa cum s-a arătat, cele două reglementări au obiect diferit, astfel că nu pot fi combinate.

Prin urmare, în mod legal prima instanţă a analizat cererea reclamanţilor prin raportare la temeiul legal invocat.

Cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor 504 din Codul de procedură penală, instanţa a reţinut că potrivit art.  506 alin. 1 Cod de procedură penală, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, iar potrivit art. 504,  după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

 Astfel cum a reţinut prima instanţă, reclamanţii nu erau titularii unui drept legal de întreţinere la acel moment potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, iar din probele administrate nu rezultă că la data arestării tatălui, respectiv unchiului, s-ar fi aflat în întreţinerea acestora. Declaraţia martorului A. N. (fila 241) care a arătat că R. L. îşi ajuta fraţii nu este de natură a proba faptul că acesta ar fi prestat în mod constant şi cu caracter de continuitate întreţinere nepoţilor săi.

Din această perspectivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nefiind incident niciun motiv de nelegalitate din cele prev. de art. 304 din Codul de procedură civilă.

 Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 312 din  Codul de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 528 din 01.03.2012 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 4100/102/2010.