Lipsa concluziilor pe fond din încheierea de şedinţă. Consecinţe.

Prin recursul declarat se recunoaşte faptul că instanţa de fond a dat cuvântul reprezentantului reclamantei în susţinerea cererii de chemare în judecat. Lipsa concluziilor acestuia consemnate în încheierea de şedinţă nu conduce automat la nulitatea hotărârii, fiind o simplă omisiune a grefierului de şedinţă de a însera rezumatul concluziilor în încheiere.

Prin Decizia civilă nr.1833/R/07.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Tg-Mureş, a fost admisă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S. O. S. împotriva Deciziei civile nr.386/R/14.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Tg-Mureş şi a fost anulată această decizie.

S-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.318 C.pr.civ.,  respectiv faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate.

Astfel, prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr.1657/27.09.2011 pronunţată de Tribunalul Mureş, reclamanta a solicitat, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului s-a invocat, ca şi motive de casare, următoarele:

-neacordarea cuvântului pe fondul cauzei reprezentantului reclamantei la ultimul termen de judecată încălcându-se astfel principiul oralităţii;

-pronunţarea asupra unei excepţii fără să fi fost pusă în discuţia părţilor. S-a arătat că din cuprinsul sentinţei atacate rezultă că s-a respins ca lipsit de interes petitul privind constatarea caracterului politic al celor două condamnări suferite de antecesoarea reclamantei, fără ca instanţa de fond să invoce excepţia şi să o pună în discuţia părţilor;

-nu s-a analizat fondul cererilor respectiv, s-a folosit un model de hotărâre care nu răspunde  celor invocate de reclamantă.

În ceea ce privesc motivele de modificare a hotărârii s-au arătat, în esenţă, următoarele:

În mod greşit instanţa de fond a respins ca lipsit de interes petitul privind constatarea caracterului politic al condamnărilor dat fiind că faptul instituirii unei prezumţii de un act normativ nu înseamnă că nu mai este posibilă intervenţia instanţei într-o cauză expresă. Prezumţia nu operează de drept ci ea trebuie constatată.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale, s-a arătat că reclamanta este îndreptăţită de a beneficia de aceste despăgubiri în temeiul prevederilor art.998-999 Cod civil.

S-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale , instanţa de fond omiţând să le analizeze.

Nu pot fi acceptate, arată reclamanta, aprecierile instanţei de fond  în sensul că din moment ce dispoziţiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituţionale, persoana păgubită ar putea fi despăgubită doar dacă s-ar încadra în dispoziţiile Decretului-lege nr.118/1990 sau ale OUG nr.214/1999, eliminându-se astfel posibilitatea de a se invoca legea generală aplicabilă în materie, respectiv dispoziţiile Codului  civil.

Examinând sentinţa atacată în raport de motivele invocate şi în temeiul art.3041 C.pr.civ., Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte existenţa unor motive de casare, susţinerile recurentei sunt neîntemeiate:

Astfel, într-adevăr, din încheierea de şedinţă din data de 20.09.2011 rezultă că, deşi s-a reţinut prezenţa avocatului reclamantei, nu au fost consemnate concluziile acestuia.

Trecând peste faptul că prin recursul declarat se recunoaşte faptul că instanţa de fond a dat cuvântul reprezentantului reclamantei în susţinerea cererii de chemare în judecată, lipsa concluziilor acestuia consemnate în încheierea de şedinţă nu conduce automat la nulitatea hotărârii.

Astfel, principiul oralităţii a fost instituit pentru a asigura contradictorialitatea şi de asemenea,  exercitarea dreptului de apărare.

Considerăm că, atâta timp cât la termenul de judecată din data de 20.09.2011 instanţa de fond a amânat pronunţarea, dând astfel posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare au fost respectate. Mai mult din interpretarea  dispoziţiilor art.146 C.pr.civ., precum şi din faptul că prin concluziile scrise reprezentantul recurentei nu a făcut niciun fel de referire asupra acestei omisiuni a instanţei de fond,  rezultă că instanţa a acordat cuvântul pe fond, fiind o simplă omisiune a grefierului de şedinţă de a însera rezumatul concluziilor în încheiere. Potrivit art.146 C.pr.civ.,  în concluziile scrise se trec cele susţinute oral, în faţa instanţei.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes din examinarea hotărârii atacate nu rezultă că s-ar fi invocat o excepţie.

De altfel, lipsa interesului nu trebuie întotdeauna invocată pe calea excepţiei. Cerinţa ca interesul să fie legitim vizează mai puţin exerciţiul dreptului la acţiune, ci mai degrabă priveşte temeinicia sau netemeinicia pretenţiei formulate.

Sub acest aspect instanţa a apreciat că, dat fiind că interesul trebuie să fie în legătură cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie, interesul nu exista în cauză dat fiind că s-a solicitat constatarea caracterului politic al unor condamnări de drept considerate având un asemenea caracter.

În consecinţă, nici sub acest aspect, susţinerile recurentei nu sunt întemeiate.

Cu toate acestea, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că nu se poate solicita constatarea caracterului politic al condamnărilor  suferite de antecesoarea reclamantei.

Astfel, chiar dacă, potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, condamnările suferite de antecesoarea reclamantei constituie de drept condamnări cu caracter politic, constatarea solicitată prin cererea de chemare în judecată este posibilă.

Astfel, reclamanta solicită de fapt aplicarea prevederilor legale, respectiv ale art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009. Instanţa de judecată este chemată să constate, raportat la fiecare persoană în parte, dacă i se aplică prevederile legale. Legea prevede care sunt infracţiunile cu caracter politic şi astfel nu se poate aprecia că nu se poate solicita constatarea faptului că o persoană determinată a fost condamnată pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni deci că a suferit  o condamnare cu caracter politic pentru o infracţiune determinată.

În consecinţă, Curtea de Apel a modificat, raportat la prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ., hotărârea atacată în sensul de a constata, în temeiul prevederilor art.1 alin.2 lti.a din Legea nr.221/2009, că mama reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic prin sentinţele penale nr.940/1952 a Tribunalului Popular a Raionului Mureş şi nr.810/1953 a aceluiaşi Tribunal.

În ceea ce priveşte cererea de acordare de despăgubiri, întemeiată pe prevederile  art.998-999 Cod civil, instanţa de fond a făcut o corectă apreciere.

Însuşindu-ne în tot  considerentele instanţei de fond şi în acord cu practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătăm că dispoziţiile art.98-999 din vechiul Cod civil privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, ulterior apariţiei Legii nr.221/2009, pentru condamnările politice din perioada comunistă.

Atâta timp cât prin deciziile nr.1358 şi 1360/2010 s-a stabilit de către Curtea Constituţională că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada  comunistă, instanţele nu mai pot aprecia asupra  naturii acesteia.

Amintim şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12.05.2009 în cauza E. şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 02.022010 în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile  şi daunele cauzate de predecesorii lor.

De altfel, prin adoptarea Decretului-lege br.118/1990 şi OUG nr.214/1999, Statul a adoptat acte normative care stabilesc forme de reparaţie inclusiv  cu caracter patrimonial, pentru persoanele persecutate de regimul comunist.

În consecinţă, nu se poate reţine că  există o obligaţie generală a statului de a acorda daune morale pentru nedreptăţile  regimului comunist atâta timp cât există după un cadru legal stabilit prin norme speciale.

Astfel fiind, sub acest aspect criticile  reclamantei sunt neîntemeiate.

Faţă de considerentele arătate, în temeiul art.312 alin.1 şi 3 C.pr.civ.,  raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea a modificat hotărârea doar în parte, în sensul anterior menţionat.

Domenii speta

Spete similare