Despăgubiri. Cheltuieli necesare, utile, voluptorii. Drept de retenţie

Decizie 13/A din 12.06.2013


Cheltuielile utile acestea sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuşi un folos şi sporesc valoarea lucrului.

Este evident că pictura bisericii, scaunele, crucea, stanele, uşa de la intrarea în biserică, tetrapodele, scaunul arhieresc, lucrările executate la camera de mărturisire, sunt bunuri specifice unui locaş de cult, bunuri care folosesc şi pârâtei, desfăşurării în bune condiţii a activităţii acesteia.

Contravaloarea acestor bunuri,  trebuie inclusă în categoria cheltuielilor utile efectuate de reclamantă.

Imobilele în cauză, biserica şi casa parohială, sunt imobile destinate strict practicării  cultului religios. Aceste imobile este evident că nu vor putea fi folosite decât strict scopului în care au fost edificate . În consecinţă,  toate aceste cheltuieli reprezintă atât cheltuieli utile  cât şi sporesc implicit valoarea locaşului de cult, astfel încât ar putea fi încadrate chiar în categoria cheltuielilor necesare. Activitatea desfăşurată în acest edificiu presupune o anumită amenajare specifică pentru practicarea cultului religios.

Contravaloarea lambriurilor din biserică, vopsirea gardului exterior, pridvorul de la intrarea în biserică, acestea în mod corect au fost incluse de instanţa de fond în cadrul cheltuielilor voluptorii, acestea fiind făcute pentru a înfrumuseţa imobilul, astfel că reclamanta nu are dreptul de a cere restituirea contravalorii lor.

În cauză, dat fiind că s-a  recunoscut reclamantei un drept de creanţă constând în  valoarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, dat fiind că este vorba de o sumă considerabilă şi nu în ultimul rând pentru faptul că în locaşul de cult  se desfăşoară şi în prezent ceremonialul religios de către reclamantă, dat fiind  numărul mult mai mare al enoriaşilor ortodocşi în  comunitate comparativ cu cei catolici, solicitarea de instituire a unui drept de retenţie este justificată.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 9 aprilie 2010 sub nr.118/102/2010, reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500.000 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamantă la clădirea bisericii şi a casei parohiale situate în satul Caşva, comuna Gurghiu, jud.Mureş, înscrise în CF 30 Caşva; instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de retenţie până la plata integrală de către pârâtă a acestei sume şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că prin efectul Decretului nr.177/1948 a dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii bisericii şi a casei parohiale situate în satul Caşva, comuna Gurghiu, evidenţiate în CF 30 Caşva. Se arată că în decursul timpului s-au efectuat o serie de cheltuieli pentru întreţinerea şi conservarea imobilului. Reclamanta redă în acest sens cheltuielile efectuate la clădirea bisericii şi aminteşte de pictarea pereţilor interiori pe o suprafaţă de 498 mp; realizarea iconostasului din lemn de stejar; edificarea acoperişului; tencuirea şi zugrăvirea pereţilor  exteriori; pardosirea încăperii bisericii şi realizarea instalaţiilor interioare. De asemenea sunt redate în motivele cererii şi cheltuielile efectuate la clădirea casei parohiale: tencuirea şi zugrăvirea pereţilor interiori şi exteriori; pardosirea interioară; montarea uşilor de interior şi a ferestrelor;realizarea acoperişului; achiziţionarea de jgheaburi şi burlane din tablă; lucrări de instalaţii interioare; edificarea zidului de sprijin la clădirea casei parohiale respectiv a unei magazii. Reclamanta precizează în motivele cererii că solicită efectuarea în cauză a unei lucrări de specialitate, reieşind din motivarea cererii că se solicita contravaloarea investiţiilor realizate la imobilul amintit, investiţii a căror determinare exactă urmează a fi realizată de un expert.

Reclamanta mai arată că în cadrul unui proces în revendicare, prin decizia civilă nr.120/2008 a Curţii de Apel Suceava rămasă irevocabilă prin decizia nr.1502/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea pârâtei din prezenta cauză. Pe cale de consecinţă, pârâta în calitate de proprietar revendicant va profita de lucrările realizate de reclamantă, fără să fi avut vreo contribuţie la acestea, reclamanta susţinând în esenţă că toate cheltuielile amintite sunt cheltuieli necesare pentru păstrarea şi întreţinerea celor două edificate.  Reclamanta susţine că este îndreptăţită la instituirea în favoarea sa a unui drept de retenţie şi invocă prevederile art.997 cod civil.

Ulterior  reclamanta  a  depus  concluzii  scrise  şi a micşora câtimea pretenţiilor la suma de 771.688,92 lei.

Pârâta a formulată întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată şi arată că încă din anul 1998 a somat reclamanta să sisteze orice lucrări  la imobilul în litigiu. Se invocă pe de altă parte o lipsire a pârâtei de dreptul său de proprietate o perioadă de 60 de ani, timp în care nu a perceput nici fructele aduse de imobil (chirie).

Prin sentinţa civilă nr.863/26.03.2013, Tribunalul Mureş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva, în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva, şi, în consecinţă:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 366.703,88 lei cu titlu de cheltuieli efectuate de reclamantă asupra imobilului înscris în CF nr. 30 Caşva  (clădirea bisericii şi casa parohială).

-a respins în rest, pretenţiile reclamantei.

-a respins capătul de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenţie.

-a obligat pârâta la plata sumei de 3.993 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu evidenţiat în CF nr.30 Caşva, este proprietatea pârâtei Parohia Greco-Catolică Caşva. Dreptul de proprietate a fost recunoscut în cadrul unui litigiu în revendicare, prin sentinţa civilă nr.120/31.10.2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, definitivă prin decizia civilă nr.1502/5.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanta a invocat, în esenţă, efectuarea unor lucrări de investiţii la imobilul în litigiu, care au condus la o sporire la valorii acestuia şi de care va beneficia pârâta.

Cu privire la primul petit, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat contravaloarea investiţiilor astfel cum au fost determinate în cursul judecăţii de expertul tehnic judiciar desemnat în cauză (aspecte ce se desprind din coroborarea primului petit cu motivele în fapt ale cererii).

Pârâta  a invocat în apărarea sa, o rea-credinţă a reclamantei în calitatea sa de posesor al imobilului în litigiu şi susţine în esenţă că reclamanta a efectuat acele lucrări  a căror contravaloare o solicită, ştiind că nu este proprietara imobilului şi după ce a fost notificată de către adevăratul proprietar, să sisteze orice lucrări de investiţii. Pârâta depune în acest sens o notificare transmisă reclamantei prin intermediul Primăriei comunei Gurghiu, încă din septembrie 1998.

Această apărare a pârâtei nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât o hotărâre judecătorească executorie, prin care să se stabilească o obligaţie a reclamantei de a sista orice lucrări la imobilul în litigiu, a fost pronunţată abia în anul 2008 (decizia civilă nr.120/31.10.2008 a Curţii de Apel Suceava, executorie conform art.377 pct.3 coroborat cu art.376 din Codul de procedură civilă). Iar din cuprinsul raportului de expertiză construcţii şi a completării la acest raport, efectuate în cauză de expert ing. Haţegan Virginia rezultă că toate lucrările de investiţii ce au format obiectul acelei lucrări au fost efectuate anterior anului 2008.

Pe de altă parte, potrivit prevederilor art.997 cod civil invocate de reclamantă „Acela cărui se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut preţul lui”.

Prin urmare o rea-credinţă a posesorului nu absolvă pârâta proprietar de la plata cheltuielilor efectuate cu imobilul.

Pornind de la  prevederile art.997 Cod civil, coroborate cu prevederile art.1169 Cod civil, instanţa de fond a apreciat că numai cheltuielile necesare şi utile pot fi acordate reclamantei.

Instanţa a avut în vedere lucrările cuprinse în capitolul II A şi B din raportul de expertiză considerându-se lucrări necesare pentru conservare la care se adaugă o parte din cele descrise în completarea la raportul de expertiză – fila 244 şi urm. dosar fond.

Instanţa a mai apreciat, că se încadrează în aceeaşi categorie lucrările de investiţii constând în executarea unui decantor - lucrare efectuată în anul 1980, racordat la reţeaua stradală de canalizare şi cu rol de a  reţine suspensiile din apele provenite de la canalizare (lucrare descrisă la punctul 19 din completarea la raportul de expertiză).

Separat de aceste cheltuieli, instanţa a apreciat că în cuprinsul completării la raportul de expertiză construcţii sunt redate o serie de cheltuieli utile, care având în vedere specificul imobilelor în discuţie, au sporit valoarea imobilului cu suma reprezentând costul acelor lucrări. Instanţa reţine în această categorie, trotuarele şi bordurile executate în jurul clădirii bisericii şi trotuarele de acces şi scările de acces la terase, din jurul casei parohiale (punctul 6 din completarea la raportul de expertiză).

Expertul tehnic judiciar a amintit în lucrările efectuate, de o serie de construcţii nou edificate de reclamanta – este vorba de magazia descrisă la punctul B7 din raportul de expertiză şi garajul executat în anul 1980 (descris la punctul 9 din completarea la raportul de expertiză).

Aceste două construcţii sunt construcţii noi ridicate de reclamanta posesor pe imobilul proprietatea pârâtei, astfel că aceste cheltuieli nu intră în sfera cheltuielilor necesare sau a celor utile, nefiind reparaţii sau îmbunătăţiri aduse imobilelor existente. Aceste costuri trebuie apreciate prin aplicarea regulilor accesiunii. Instanţa are în vedere că la momentul edificării lor, reclamanta a fost de bună-credinţă în înţelesul art.486 cod civil, astfel că raportat la regulile stabilite prin art.494 alin.3 teza finală din codul civil, reclamantul este îndreptăţit la contravaloarea acestora.

Potrivit concluziilor expertului, toate aceste cheltuieli sunt în sumă totală de 366.703,88 lei.

Contravaloarea lambriurilor, vopsirea gardului, pridvorul, au fost încadrate de către instanţa de fond în categoria cheltuielilor voluptorii, iar în legătură cu celelalte lucrări descrise în completarea raportului de expertiză, instanţa de fond a arătat că nu s-a dovedit în cauză în ce măsură au sporit valoarea imobilului, astfel că pretenţiile privind aceste bunuri au fost respinse.

Instanţa a apreciat ca nefondată cererea reclamantei privind  instituirea unui drept de retenţie având  în vedere şi efectele deciziei civile nr.120/2008 ale Curţii de Apel Suceava, irevocabilă, în virtutea căreia, în urma admiterii acţiunii în revendicare, imobilul trebuie să reintre în patrimoniul pârâtei liber de sarcini.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin apelul înregistrat de pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva la data de 17.04.2013, s-a criticat sentinţa Tribunalului Mureş arătându-se că reclamanta ar fi trebuit să depună chitanţe, devize de lucrări pe fiecare lucrare făcută cu renovarea imobilelor în cauză. De asemenea, s-a criticat hotărârea sub aspectul obligării pârâtei la plata onorariului de expert deşi expertiza a fost solicitată de reclamantă.

Prin apelul declarat reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul majorării sumei acordate de prima instanţă la 771.688,92 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate de reclamantă la clădirea bisericii şi a casei parohiale situate în satul Caşva, comuna Gurghiu, judeţul Mureş, instituirii unui drept de retenţie în favoarea Parohiei Ortodoxe Caşva până la plata de către pârâtă a sumei mai sus arătate şi obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului reclamanta a arătat că probele administrate în cauză certifică împrejurarea că toate cheltuielile probate de reclamantă sunt cheltuieli necesare şi utile.

În ceea ce priveşte lucrările de pictură în tehnica frescă, contravaloarea iconostasului şi a celorlalte obiecte de cult, în mod greşit instanţa de fond a considerat că acestea nu au sporit valoarea imobilului. Niciuna din  probele administrate în cauză nu au fost contestate de pârâtă.

În esenţă, detaliind, reclamanta a arătat că valoarea totală a cheltuielilor necesare şi utile avansate în ceea ce priveşte imobilul în cauză este de 771.688,92 lei, astfel cum acestea au fost dovedite cu martorii audiaţi şi expertiza efectuată în cauză.

În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, s-a arătat că instanţa de fond a ignorat împrejurarea că timp de peste 60 de ani, reclamanta a fost titulara dreptului de proprietate precum şi prevederile art.37 alin.3 din Legea nr.177/1948 potrivit căruia, în ipoteza în care peste 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, întreaga avere se strămută de drept  în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de  despăgubire  pentru comunitatea locală părăsită.

Prin acest text de lege legiuitorul a instituit un mod de dobândire  a dreptului de proprietate, în sensul art. 645 Cod civil.

Examinând sentinţa atacată în raport de motivele de apel invocate şi având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel a reţinut  următoarele:

Prin decizia civilă nr.120/31.10.2007 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, irevocabilă ca efect al deciziei civile nr.1502/05.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva a fost obligată să lase pârâtei din prezenta cauză – Parohia Greco-Catolică  Caşva, în deplină proprietate şi posesie, clădirea bisericii şi casei parohiale, înscris în CF 30 Caşva, nr.top.162/1, 163/1 şi 46, precum şi bunurile mobile: iconostas, masa de altar, Evanghelia şi potir.

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, reclamantul este îndreptăţit, în calitate de posesor al bunului ce urmează a fi restituit proprietarului, efect al hotărârii judecătoreşti, să fie despăgubit cu valoarea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-a făcut cu privire la bunul respectiv.

În ceea ce priveşte cheltuielile necesare, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăşi conservarea lucrului. Posesorul, fie de bună sau rea credinţă are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece şi acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să îl conserve.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice privind cheltuielile necesare s-a reţinut că, în cauză instanţa de fond în mod corect  a considerat următoarele cheltuieli efectuate de reclamantă ca fiind cheltuieli necesare: edificarea acoperişului(detalierea lucrărilor fiind redată la punctul A1 – fila 158), tencuirea şi zugrăvirea pereţilor exterior ( lucrări descrise la punctul A2 – fila 159 dosar), pardosirea încăperii bisericii ( lucrări descrise la punctul A3 – filele 161-162 dosar),  şi realizarea instalaţiilor interioare – instalaţiile electrice de iluminat şi prize ( punctul A4 – fila 162 dosar). De asemenea, la casa parohială (punctul B), s-au efectuat lucrări de tencuire, zugrăvirea pereţilor interiori şi exteriori (B1 – filele 163-166 dosar), pardoseli interioare executate în anul 1980 (B2 – filele 166-167 dosar), montarea uşilor şi ferestrelor în anul 1982 (filele 167-168), realizarea acoperişului în anul 1980 (B4 – filele 168-169 dosar), achiziţionarea de jgheaburi şi burlane şi lucrări de instalaţii interioare (descrise la punctele B5 şi B6 fila 169 dosar), lucrările executate pentru edificare zid de sprijin la casa parohială (descris la punctul B7 – fila 170 dosar).

În cadrul aceloraşi cheltuieli necesare vor fi cuprinse şi cheltuielile efectuate cu lucrările la acoperişul bisericii şi la pereţii exteriori ai imobilului  (filele 197, 204 dosar fond)., cu lucrările la instalaţiile interioare electrice, instalaţiile de apă, sanitare, de canalizare şi pentru încălzirea casei parohiale. În aceeaşi categorie, în mod corect a fost inclus: executarea unui decantor  racordat la reţeaua stradală de canalizare şi cu rol de a reţine suspensiile din apele provenite din canalizare.

Contrar susţinerilor pârâtei, aceste cheltuieli sunt dovedite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul concluzionând inclusiv asupra perioadei în care aceste cheltuieli au fost efectuate. De asemenea, la întocmirea expertizei s-au avut în vedere dovezile de plată astfel încât, atâta timp cât expertiza nu a fost contestată, în modalitatea prevăzută de Codul de procedură civilă, instanţa nu mai consideră util a solicita ca aceste devize să fie depuse de reclamantă.

În ceea ce priveşte cheltuielile utile acestea sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuşi un folos şi sporesc valoarea lucrului.

Apreciem că în această categorie intră şi acele bunuri fără de care imobilul nu ar putea fi folosit scopului în care a fost edificat.

Sub acest aspect, apelul reclamantei apare ca fiind întemeiat.

Este evident că pictura bisericii, scaunele, crucea, stanele, uşa de la intrarea în biserică, tetrapodele, scaunul arhieresc, lucrările executate la camera de mărturisire, sunt bunuri specifice unui locaş de cult, bunuri care folosesc şi pârâtei, desfăşurării în bune condiţii a activităţii acesteia.

În aceste condiţii apreciem  că şi contravaloarea acestor bunuri,  contravaloare stabilită prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi prin raportul de expertiză efectuat, trebuie inclusă în categoria cheltuielilor utile efectuate de reclamantă.

Imobilele în cauză, biserica şi casa parohială, sunt imobile destinate strict practicării  cultului religios. Aceste imobile este evident că nu vor putea fi folosite decât strict scopului în care au fost edificate . În consecinţă,  toate aceste cheltuieli reprezintă atât cheltuieli utile  cât şi sporesc implicit valoarea locaşului de cult astfel încât ar putea fi încadrate chiar în categoria cheltuielilor necesare. Activitatea desfăşurată în acest edificiu presupune o anumită amenajare specifică pentru practicarea cultului religios.

Astfel fiind, toate aceste cheltuieli efectuate de reclamantă vor beneficia în mod direct pârâtei, care nu va putea  folosi imobilul decât în acelaşi scop în care l-a folosit şi reclamanta. De altfel, pârâta a fost cea care a construit imobilul în scopul practicării cultului religios astfel că toate aceste bunuri aflate aici vor fi folosite de către pârâtă în scopul desfăşurării unei activităţi specifice.

În aceeaşi categorie a cheltuielilor utile vor fi incluse cheltuielile efectuate pentru a spori valoarea imobilului: trotuarele şi bordurile executate în jurul bisericii şi trotuarele de acces şi scările de acces la terase din jurul casei parohiale (punctul 6 din completarea la raportul de expertiză – f.253, 256 dosar fond).

În mod corect instanţa de fond, făcând aplicarea prevederilor art.486 şi 494 alin.3 Cod civil,  a dispus obligarea pârâtei la contravaloarea  construcţiilor noi edificate de reclamantă: magazia şi garajul, identificate şi evaluate prin raportul de expertiză (f.170, 254-255 dosar fond).

În ceea ce priveşte  contravaloarea lambriurilor din biserică, vopsirea gardului exterior, pridvorul de la intrarea în biserică, acestea în mod corect au fost incluse de instanţa de fond în cadrul cheltuielilor voluptorii, acestea fiind făcute pentru a înfrumuseţa imobilul, astfel că reclamanta nu are dreptul de a cere restituirea contravalorii lor.

Referitor la iconostas, masă de altar, Evanghelie şi potir, prin decizia civilă nr.120/31.10.2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus obligarea reclamantei  să predea pârâtei aceste bunuri, împreună cu biserica şi casa parohială, arătându-se că aceste bunuri au aparţinut pârâtei, la fel ca imobilele arătate.

De altfel, aceste aspecte nu au fost  contestate prin apelul reclamantei.

În concluzie, urmează a include, în categoria cheltuielilor necesare şi utile, lucrările mai sus arătate, valoarea acestora fiind de 650.745,22 lei, conform raportului de expertiză şi declaraţiilor de martori.

În ceea  ce priveşte dreptul de retenţie acesta este un mijloc de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în posesia sa până când debitorul nu-i plăteşte tot ce-i datorează în legătură cu acel bun.

În cauză, dat fiind că s-a  recunoscut reclamantei un drept de creanţă constând în  valoarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, dat fiind că este vorba de o sumă considerabilă şi nu în ultimul rând pentru faptul că în locaşul de cult  se desfăşoară şi în prezent ceremonialul religios de către reclamantă dat fiind  numărul mult mai mare al enoriaşilor ortodocşi în  comunitate comparativ cu cei catolici, solicitarea de instituire a unui drept de retenţie este justificată.

Având în vedere aceste  considerente  precum şi impactul social  pe care l-ar putea produce „pierderea” unei biserici în comunitate, considerăm că se impune a fi instituit acest drept de retenţie până la plata sumei mai sus arătate care să permită reclamantei demararea procedurilor privind  construirea unui nou locaş de cult.

Faţă de considerentele arătate, în temeiul art.296 C.pr.civ., Curtea de Apel a admis în parte apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva, împotriva sentinţei civile nr.863/26.03.2013, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.1118/102/2010, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva, şi în consecinţă: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 650.745,22 lei, cu titlu de cheltuieli efectuate de reclamantă la imobilul înscris în CF nr.30 Caşva (clădirea bisericii şi casa parohială); a instituit în favoarea reclamantei un drept de retenţie asupra imobilului menţionat până la plata integrală a sumei mai sus arătate; a respins celelalte pretenţii ale reclamantei. Totodată, Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva împotriva aceleiaşi sentinţe.

Văzând prevederile art.276 C.pr.civ., Curtea de Apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5257,7 lei reprezentând cheltuieli de judecată.