Divort

Dosar nr. 8134/333/2010 divorţ.

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

SECŢIA CIVIL

DECIZIE CIVILĂ Nr. 153/A/2011

Şedinţa publică de la 02 Noiembrie 2011

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE IOANA TOPLICEANU

Judecător ELENA FOCA

Grefier ELENA GHEORGHIES

Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de apelantul - reclamant AMV prin av. Chiper Costel, în contradictoriu cu intimata – pârâtă ACM, împotriva sentinţei civile nr. 1618/14.04.2011 pronunţată de Judecătoria Vaslui în dosarul nr. 8134/333/2010, având ca obiect divorţ.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă reprezentantul apelantului, av. Chiper Costel, cu procura  autentificată sub nr. 2628/30.10.2010 aflată la fila 19 a dosarului de fond, lipsind apelantul şi intimata.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează următoarele: procedura de citare nu este legal îndeplinită cu intimata la domiciliul din, deoarece citaţia a fost restituită cu menţiunea „destinatar necunoscut”, dar este îndeplinită prin afişarea citaţiei la uşa instanţei; iar procedura de citare a apelantului nu este îndeplinită deoarece nu a fost restituită dovada de îndeplinire a procedurii; cauza, repusă pe rol, se află la primul termen de judecată; în data de 02.11.2011, prin serviciul registratură al instanţei, apelantul a depus copia traducerii declaraţiei pe propria răspundere a intimatei, dată în faţa notarului, la 03.11.2011; nu s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

S-au citit şi verificat actele şi lucrările dosarului, când instanţa, potrivit disp. art. 89 al.2 C.pr.civ., constată viciul de procedură cu apelantul, acoperit prin prezenta apărătorului ales al acestuia. Dă cuvântul reprezentantului prezent pentru a arăta dacă propune probe sau formulează cereri.

Av. Chiper Costel nu formulează alte cereri.

În baza probatoriului administrat instanţa se consideră lămurită, constată cauza în stare de judecată şi dă cuvântul în susţinerea cererii de apel.

Av. Chiper Costel, având cuvântul pentru apelant, solicită admiterea cererii de apel aşa cum a fost formulată în scris şi susţinută la termenul din 5 octombrie 2011. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Instanţa declară dezbaterile închise, lasă cauza în pronunţare,m după care, potrivit disp. art. 256 C.pr.civ, a trecut la deliberare.

INSTANŢA

Deliberând asupra apelului declarat constată următoarele

Prin sentinţa civilă nr. 1618/14.04.2011 Judecătoria Vaslui a  admis excepţia necompetenţei instanţelor române invocată de instanţă din oficiu.

A respins acţiunea civilă formulată de reclamantul, prin mandatar avocat Chiper Costel, în contradictoriu cu pârâta, citată prin publicitate, având ca obiect divorţ, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

La termenul din 7 aprilie 2011 instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cauzei, excepţie în raport de care a reţinut ca reclamantul este cetăţean român iar pârâta este cetăţean canadian sau spaniol, conform datelor din dosar.

Existenţa elementelor de extraneitate (litigiu între cetăţeni ai unui stat membru şi ai unui stat nemembru U.E, cu reşedinţa obişnuită într-un stat terţ, membru U.E.) atrage în cauză aplicarea dispoziţiilor Regulamentului Consiliului (C.E.) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 cu privire la jurisdicţia, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în domeniul matrimonial şi al răspunderii părinteşti.

Conform art. 3, pct. 1 din suscitatul Regulament, cont competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:

a)pe teritoriul căruia se află:

- reşedinţa obişnuită a soţilor sau

- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei locuieşte acolo sau

- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau

- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia din soţi sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta să fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul domiciliului comun.

Având în vedere susţinerile reclamantului şi cele reţinute din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv că de cel puţin 4 ani soţii, cu cetăţenii diferite, nu mai locuiesc efectiv pe teritoriul statului român, neavând reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat, instanţa a constatat că cererea formulată de reclamant nu se încadrează în nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 3, pct. 1, literele a) şi b) din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003, care să stabilească ca fiind competente instanţele judecătoreşti din  România, nefiind îndeplinit şi dovedit nici criteriul dublei cetăţenii.

Pentru a determina ”ultimul domiciliu comun”, nu interesează sensul strict juridic al noţiunii de domiciliu (art. 13 din decretul nr. 31/1954), ci locul în care cei doi soţi au locuit efectiv, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile cerute de actele normative referitoare la evidenţa populaţiei.

Reclamantul nu a făcut dovada la momentul introducerii acţiunii că vreunul din soţi locuia în circumscripţia Judecătoriei Vaslui, dimpotrivă, din probele dosarului rezultând că ambii soţi locuiesc în alte state.

Analizând şi dispoziţiile art. 17 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003, instanţa a reţinut că în cazul desfacerii căsătoriei competenţa este exclusivă, normele care o reglementează sunt de ordine publică, iar instanţa judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o asemenea cerere este obligată să-şi verifice competenţa şi, în cazul în care a fost sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă, ci este competentă o instanţă dintr-un alt stat membru, să se declare din oficiu necompetentă.

Reclamantul a dovedit că el locuieşte cu caracter de stabilitate în Marea Britanie cel puţin din anul 2008, potrivit permisului de reşedinţă depus la dosarul cauzei (fila 24) şi a susţinut că pârâta este plecată din ţară, dar nu cunoaşte domiciliul sau reşedinţa acesteia, împrejurări ce se coroborează cu rezultatul verificărilor privind domiciliul actual efectiv al pârâtei (fila 15), din care rezultă că aceasta nu mai locuieşte în comuna de cel puţin 4 ani de zile.

Pe cale de consecinţă, instanţa a admis excepţia necompetenţei instanţelor române de a judeca prezenta cerere şi a respins acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel AMV criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele considerente:

In mod greşit a dispus Judecătoria Vaslui prin sentinţa menţionata admiterea excepţiei necompetentei teritoriale a instanţele romane in soluţionarea cauzei. Judecătoria Vaslui a invocat ca temei legal in susţinerea excepţiei dispoziţiile art. 8 din Regulamentul Consiliului Europei nr. 2201 /27.11.2003 privind competenta, recunoaşterea si executarea hotărârilor judecătoreşti in materie matrimoniala, raportat la dispoziţiile art. 12 din expunerea de motive a aceluiaşi act normativ.

Competenta teritoriala in soluţionarea prezentei cauze având ca obiect divorţ fără copii aparţine ultimului domiciliu comun al soţilor, respectiv Judecătoriei Vaslui întrucât părţile înainte de a pleca la munca in străinătate au locuit la părinţii apelantului din comuna. A arătat apelantul instanţei de judecata ca in prezent el nu cunoaşte noul domiciliu al pârâtei si nici de ce naţionalitate este bănuind doar ca ar fi de naţionalitate franceza sau spaniola.

Conformitate cu dispoziţiile art. 12 din expunerea de motive a Regulamentului nr. 2201/2003 temeiurile de competenta stabilite prin prezentul regulament in materia divorţului sunt concepute in funcţie de criteriul proximităţii, prin urmare ar trebui sa fie competente in primul rând instanţele statului membru in care îşi are domiciliu. In condiţiile in care reclamantul a înţeles sa investească instanţa de judecata respectiv Judecătoria Vaslui cu soluţionarea cererii de divorţ de la fostul domiciliul comun al soţilor consideră apelantul ca într-adevăr competenta aparţine acestei instanţe mai ales ca in prezent nu cunoaşte noul domiciliu al pârâtei si nici nu ştie unde ar avea in prezent reşedinţa sau in ce tara locuieşte efectiv. Prin urmare , acesta reprezintă unul din cazurile excepţionale prevăzute de dispoziţiile art. 12 din expunerea de motive a Regulamentului privind stabilirea competentei de soluţionare a prezentei cauze.

Pentru aceste motive apelantul a solicitat admiterea apelului, respingerea excepţiei  invocate de instanţa si trimiterea cauzei  spre rejudecare.

Analizând actele si lucrările dosarului Tribunalul retine ca apelul este fondat pentru următoarele motive:

In primul rând in ce priveşte admisibilitatea caii de atac Tribunalul retine dispoziţiile art.159 conform cărora (1) Necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: 1.în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;2.în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;3.în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. (2)În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

La rândul sau Art. 158 Cod procedura civila prevede: (1)Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. (2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului. (3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezulta ca nu este supusa niciunei cai de atac hotărârea prin care instanţa s-a declarat necompetenta insa numai in situaţia in care este pusa in discuţie competenta materiala, generala sau teritoriala de soluţionare a unei cauze.

Sub acest aspect Tribunalul retine ca art. 158 alin. 3 Cod procedura civila după ce stabileşte ca hotărârea prin care instanţa s-a declarat necompetenta sa soluţioneze o cerere  nu este supusa niciunei cai de atac prevede si faptul ca dosarul trebuie trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţionala competent – ceea ce este posibil numai in situaţia in care se pune in discuţie competenta generala materiala sau teritoriala a instanţei, nu si in situaţia in care este pusa in discuţie competenta instanţelor romane de a soluţiona o anumita cauza.

Concluzia admisibilităţii căiii de atac exercitata împotriva unei hotărâri prin care a fost admisa excepţia de necompetentă a instanţelor romane de soluţionare a unei cauze se impune si raportat la modul de reglementare a excepţiei de necompetenta după modificarea dispoziţiilor Codului de procedura civila prin Legea nr. 202/2010. Având drept obiectiv stabilirea cu celeritate a instanţei competente sa soluţioneze o cauza, prin modificările aduse Codului de procedura civila s-a statuat ca hotărârea prin care instanţa s-a declarat necompetenta nu este supusa niciunei cai de atac. Dispoziţiile Codului de procedura astfel cum au fost modificate cuprind de altfel si dispoziţii mult mai restrictive in ce priveşte momentul si persoanele ce pot invocat excepţia de necompetenta.

Revenind la problema supusa analizei Tribunalul constata ca după ce la art. 158 alin. 3 Codul de procedura civila prevede practic caracterul irevocabil al hotărârii de declinare de competenta, in articolul următor, 159 Cod procedura civila detaliază care sunt felurile competentei avute in vedere de către legiuitor, printre acestea neregăsindu-se si competenta instanţelor romane de soluţionare a cauzelor.

De altfel se observa ca in cazul admiterii excepţiei de necompetenta in situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 158-159 Cod procedura civila, consecinţa este trimiterea de îndată a dosarului la instanţa sau organul cu activitate jurisdicţionala competent.

Or in cazul admiterii excepţiei de necompetenta a instanţelor romane, consecinţa nu este trimiterea dosarului instanţei competente dintr-un alt stat ci respingerea in totalitate a acţiunii.

Toate aceste considerente duc la concluzia ca o astfel de hotărâre este supusa cailor de atac, si nu are caracter irevocabil

In ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitata împotriva unei hotărâri prin care instanţa de judecata a stabilit ca soluţionarea cauzei nu ar fi de competenta instanţelor române respingând acţiunea pe acest considerent, in lipsa unor alte reglementari exprese in cuprinsul dispoziţiilor codului de procedura civila se va putea exercita calea de atac corespunzătore raportat la materia in care a fost data hotărârea supusa controlului judiciar.

Cum in prezenta cauza hotărârea supusă controlului instanţei este data in materia divorţului, calea de atac ce poate fi exercitata este cea a apelului in termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii

Revenind la apelul formulat in cauza Tribunalul constata ca in cauza excepţia de necompetenta a instanţelor romane a fost admisa Judecătoria Vaslui aplicând in cauza sub acest aspect dispoziţiile Regulamentului Consiliului nr. 2201/2003 din data de 27 noiembrie 2003

Premisa se da la care instanţa de fond a pornit este aceea ca parata este cetăţean spaniol (sau rezident al unui stat membru U.E.) iar întrucât reclamantul este cetăţean roman, existenta unui element de extraneitate ar justifica aplicabilitatea in cauza a dispoziţiilor regulamentului menţionat. Concluzia instanţei de fond in ce priveşte cetăţenia spaniola paratei (sau reşedinţa acesteia intr-un stat membru U.E) nu s-a fundamentat insa pe înscrisurile dosarului ci pe simpla susţinere din cererea de chemare in judecata in care reclamantul a arătat ca a cunoscut-o pe parata in Spania si ca partile au lucrat acolo.

Din certificatul de căsătorie al parţilor depus in copie la fila 5 din dosarul Judecătoriei Vaslui rezulta insa ca locul naşterii paratei este in Guatemala iar din actele dosarului rezulta ca parata locuieşte in prezent in Canada. Cum din niciunul din actele dosarului nu rezulta ca parata sa fie cetăţean al unui stat membru UE in cauza pentru stabilirea competentei de soluţionare a cauzei nu sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003 ci dispoziţiile Legii nr. 105/1992

In materia statutului personal care include starea, capacitatea şi relaţiile de familie, art. 11-12 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că legea naţională a cetăţeanului român este legea română, chiar dacă el are dublă cetăţenie iar art. 20 stabileşte că relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune (lex patriae) şi numai în cazul în care au cetăţenii deosebite, legii domiciliului lor comun (lex domicilii).

Pentru a afla competenţa jurisdicţională în materie de divorţ sunt aplicabile normele din secţiunea competenţa jurisdicţională" (art. 148-157 din Legea nr. 105/1992) iar nu cele cuprinse în art. 20 şi 22 din lege, întrucât acestea privesc aspecte de drept material, cu aplicare subsecventă stabilirii competenţei.

Potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt de asemenea competente să judece: procesele dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român".

Textul menţionat aplicat în speţă dă în competenţa instanţelor române soluţionarea acţiunii de divorţ înaintată de către reclamant atât pentru situaţia în care domiciliul său ar fi fost în străinătate cât şi pentru situaţia în care el domiciliază în ţară, la data introducerii cererii.

Odată stabilită competenţa jurisdicţională în favoarea instanţelor române, normele de competenţă teritorială sunt cele stabilite de dispoziţiile art. 607 Cod procedură civilă, text de lege conform căruia  Cererea de divorţ este de competenta instanţei in circumscripţia căruia se afla cel din urma domiciliu comun al soţilor. Daca soţii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul din soţi nu mai locuieşte in circumscripţia instanţei in care se afla cel din urma domiciliu comun, instanţa competenta este aceea in circumscripţia căreia isi are domiciliul paratul, iar când paratul nu are domiciliu in tara, este competenta instanţa in circumscripţia căreia isi are domiciliul reclamantul.

Cum ultimul domiciliu comun al parţilor a fost in iar reclamantul are si in prezent acelaşi domiciliu (chiar daca in fapt in mod temporar acesta lucrează in afara tarii conform actelor depuse la dosar) Tribunalul apreciază ca revenea Judecătoriei Vaslui competen?a de soluţionare a cauzei.

Fata de toate considerentele anterior expuse, Tribunalul apreciază ca in mod greşit Judecătoria Vaslui a admis excepţia necompeten?ei instanţelor romane de soluţionare a cauzei.

Având in vedere si dispoziţiile art. 297 alin. 1 Cod procedura civila Tribunalul va admite apelul declarat de apelantul AMV împotriva sentinţei civile nr. 1618/14.04.2011 a Judecătoriei Vaslui pe care o va anula. Va respinge excepţia necompetentei instanţelor romane de soluţionare a cauzei si pe cale de consecinţa va trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul declarat de apelant împotriva sentinţei civile nr. 1618/14.04.2011 a Judecătoriei Vaslui pe care o anulează.

Respinge excepţia necompetentei instanţelor romane de soluţionare a cauzei.

Trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei Vaslui.

Cu recurs in termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţata in şedinţa publica, azi, 02.11.2011.

Domenii speta

Spete similare