Pretenţii

Cod Operator 2443

Dosar nr. …..

R O M Â N I A

TRIBUNALUL GORJ

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia Nr. 133/2012

Şedinţa publică de la 07 Mai 2012

Completul compus din:

PREŞEDINTE ……

Judecător ………………

Judecător …………………

Grefier ………………….

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de recurenta intimată …. împotriva sentinţei nr… din data de … şi a încheierii prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pronunţate de Judecătoria … în dosarul nr. ...

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns avocat … pentru recurenta intimată … şi pentru intimata pârâtă … şi avocat … pentru intimatul reclamant ...

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, constatând recursul în stare de judecată, s-a acordat cuvântul.

Avocat … pentru recurenta intimată … a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Cu cheltuieli de judecată.

Avocat … pentru intimatul reclamant … a solicitat respingerea recursului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată. A depus concluzii scrise şi practică judiciară.

TRIBUNALUL

Asupra recursului de faţă:

Prin acţiunea civilă  înregistrată pe rolul Judecătoriei …, sub nr. … la data de …, reclamantul … în contradictoriu cu pârâta ..,  a solicitat  instanţei următoarele :

-să se constate caracterul abuziv al prevederilor art.3.5 din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit nr. … din …, … din …, … din …, … din … şi … din … şi înlăturarea acestor prevederi din cuprinsul convenţiilor de credit menţionate,

-returnarea comisionului de risc perceput în mod abuziv de pârâtă, aferent perioadei … pentru convenţie de credit nr. … din … suma de … CHF şi aferent perioadei … pentru contractul nr. … din … suma de … CHF, iar pentru convenţiile de credit nr. …din …, … din … şi … din … contravaloarea comisionului de risc în valoare totală de … CHF percepută de la semnarea contractelor şi până la data de …, moment la care s-a transformat în comision de administrare,

-constatare ca fiind nule a prevederilor art. 3 din actul adiţional nr. … aferent convenţiilor  de credit nr. … din …, nr. … şi nr. …din …, referitoare la perceperea unui „comision de administrare credit „ în valoare de 0,17% pe lună, aplicabil la soldul creditului pentru convenţia de credit nr. nr. …din …, respectiv în cuantum de 0,1% pentru celelalte două convenţii de credit invocate:

-returnarea contravalorii comisionului de administrare credit in sumă de … CHF perceput fără temei legal începând cu data de … până în prezent pentru convenţiile de credit nr. … din … CHF, nr. … CHF şi nr. … din … CHF.

-acordarea dobânzii aferente legale aferente sumelor solicitate anterior precum şi pentru sumele returnate de către banca pârâtă pentru contractele nr. … din … şi nr. … din …, reprezentând contravaloarea comisionului de risc perceput abuziv.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta 5 convenţii de credit, respectiv … din …, nr. … din …, nr. … din …, nr. … din … şi nr. … din …, iar în aceste contracte s-a stipulat existenţa unui comision de risc , valoarea acestuia fiind stabilită diferit în cele 5 contracte.

A mai arătat că, în contractele nr. nr. …din … şi … s-a stipulat în art. 3.5 din condiţiile speciale – anexă a convenţiei de credit „pentru  punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la valoarea creditului tras, care se plăteşte lunar, in primele 12 luni ale perioadei de credit (...)" iar in contractele nr. … din …, … şi nr. … s-a stipulat: „Pentru punerea la  dispoziţie a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la  soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toata perioada creditului(...)".

Reclamantul a mai arătat că în convenţiile de credit menţionate se stipula la art. 3.6: „Comisionul de administrare - pentru monitorizarea de către Banca a utilizării/rambursării creditului acordat, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de părţi in baza Convenţiei, împrumutatul poate datora Băncii un comision; modul de calcul si scadenta/scadentele plaţii acestuia se stabilesc in Condiţiile Speciale."

 Menţionează că aceasta este singura prevedere din convenţia de credit referitoare la comisionul de administrare, nestabilindu-se modul de calcul sau scadenta plaţii acestuia, rezultă că valoarea acestuia a fost stabilita ca fiind 0, neexistând niciun act adiţional ulterior încheierii convenţiei de credit care sa modifice aceasta valoare.

Reclamantul a invocat dispoziţiile OUG 50/2010, aplicabile din data de 20.09.2010, conform cărora băncile nu mai pot percepe alte comisioane în afara de 6 tipuri clar specificate in actul normativ, iar lista agreata de Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) include comisionul de administrare/gestiune credit, dar îl exclude pe cel de risc.

 Că, întrucât comisionul de administrare convenit la încheierea convenţiei de credit era „0” , iar comisionul de risc nu se mai poate percepe conform modificărilor legislative amintite, a solicitat băncii sa înceteze sa încaseze din contul său personal contravaloarea comisioanelor de risc corespunzătoare celor 5 contracte de credit, ca fiind ilegale conform prevederilor OUG 50/2010, precum si returnarea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de risc.

Urmare a acestei solicitări,  Banca i-a returnat in cursul lunii noiembrie 2010 contravaloarea comisionului de risc perceput pentru contractele nr. … si nr. …, dar numai pentru perioada ulterioara primelor 12 luni de contract, respectiv comisionul perceput din luna a 13-a de contract si până la intrarea in vigoare a OUG 50/20l0, fără dobânda legala

S-a mai arătat în continuarea motivării că pentru  contractele nr….din …,… si nr. … nu i s-a returnat contravaloarea  comisionului de risc perceput si mai mult decât atât, ulterior intrării in vigoare a OUG 50/2010, cum acest comision a devenit ilegal, … a transformat acest comision de risc in comision de administrare, modificând unilateral clauzele contractuale si încălcând astfel dispoziţiile art. 969 Cod civil.

 Că, urmare a adresei nr…. emisă de bancă, prin care i s-a comunicat ca: "în considerarea prevederilor OUG 50/2010 comisionul de risc agreat cu dvs. prin semnarea Convenţiei de Credit, se va redenumi «comision de administrare credit», urmând a fi datorat în continuare,pe toata durata convenţiei, în aceeaşi valoare procentuală" , a  notificat Banca cu privire la faptul ca acest comision de administrare este ilegal deoarece conform clauzelor contractului aflat în vigoare, încheiat prin acordul părţilor, respectiv art. 3.3 din condiţiile generale şi art. 5 din condiţiile speciale, precum şi a scadenţarului întocmit, comisionul de administrare a fost convenit la valoarea 0 şi nu poate fi modificat unilateral.

 În condiţiile în care însă acest comision de administrare credit este diferit de comisionul de administrare menţionat la încheierea convenţiei (valoarea acestuia fiind 0) înseamnă ca acesta este un comision nou perceput de către Banca fără acordul reclamantului şi este ilegal în conformitate cu prevederile art. 9,3 pct. e alin. 2 din OUG 21/1992 completată prin OUG 174/2008, precum şi cu dispoziţiile art. 35 lit. b din OUG 50/2010 privind contractele de credit  pentru consumatori,ilegal, care arată la art.  35. (1) fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit:

a)(...)

b) se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane , tarife,speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract şi care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiţionale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislaţie”.

Că, perceperea unui  comision de administrare este permisă conform prevederilor OUG 50/2010, insa nu este impusa prin legislaţie, iar legislaţia a impus eliminarea  comisionului de risc, iar nu transformarea  acestuia, în timp ce pârâta a eliminat însă doar denumirea comisionului de risc, iar nu însuşi însă nu însuţi comisionul de risc,  devenit ilegal,  redenumindu-l comision de administrare credit , cum însăşi aceasta menţionează în adresa nr. …, tot pârâta menţionând că „ acest comision reprezintă costul de administrare de către VBR a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea la dispoziţie a împrumutului.

 Cu privire la actele adiţionale existente, reclamantul a învederat ca potrivit dispoziţiilor art. 40 din OUG 50/2010 nesemnarea acestora echivalează cu o acceptare tacita doar in cazul modificărilor impuse prin legislaţie, adică a obligaţiei eliminării clauzelor devenite ilegale, in speţă a perceperii comisionului de risc,  iar nu a transformări acestora sau a introducerii unor comisioane noi, aceste prevederi fiind considerate nule de drept.

Art. 40 alin. (3) din OUG 50/2010 arată că „ În cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (1) este considerata acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele Impuse prin legislaţie sunt considerate nule de drept".

Că, există un comision de risc perceput abuziv anterior aplicării OUG 50/2010, motiv pentru care solicită returnarea acestuia, si a unui comision de administrare credit care este de fapt tot comisionul de risc redenumit, deci un comision perceput fără temei legal, motiv pentru care solicitam returnarea sa şi eliminarea pentru viitor a acestuia, clauza care ii consacra fiind nuia de drept.

Referitor la comisionul de risc perceput de bancă anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010 a învederat că acesta a fost perceput abuziv, având în vedere faptul că reprezintă o dobândă ascunsă, dovada fiind declaraţia financiară a VBR pe anul 2009  unde comisionul este înregistrat la venituri din dobânzi .

Se menţionează că acest contract de credit este unul nenegociat, de adeziune, caracterul abuziv al acestuia fiind prezumat conform art. 4 din Legea 193/2000precum si de anexa la acesta., iar conform art.6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comercianţilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parţi doar dacă , prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

În continuare reclamantul a învederat că pentru perceperea abuziva a comisionului de risc băncile au fost sancţionate de instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea acestor cauze (o jurisprudenţă relevanta este decizia Curţii de Apel Băcan nr.2/2011), de  ANPC, de BNR si de Comisia Europeana si de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (speţa Clubul Lombard).

 Că, în vederea soluţionării diferendului financiar pe cale amiabilă a procedat la convocarea debitoarei la conciliere, in temeiul art.720 indice 1 C.p.civ., răspunsul acesteia fiind următorul :” referitor la perceperea comisionului de risc redenumit în comision de administrare, menţionează că obligaţia de plată a acestui comision a fost agreată de părţi , încă de la data semnării contractului, atât sub aspectul valorii , procentual, cât şi sub aspectul duratei de aplicabilitate( pe toată durata de derulare a convenţiilor”, astfel că pârâta recunoaşte că, de fapt, comisionul de administrare perceput în temeiul actelor adiţionale este tot un comision de risc redenumit.

În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosarul cauzei  următoarele  înscrisuri : convenţiile de credit încheiate si actele adiţionale aferente, adresa înregistrata sub nr. ….,corespondenta purtata între părţi, dovada îndeplinirii concilierii prealabile, punctul de vedere al VBR privind convocarea la conciliere, tabel situaţie comisioane risc si administrare debitate pana la data prezentei cereri de către. VBR din contul curent.

Pârâta … a formulat întâmpinare la data de …, solicitând  respingerea acţiunii ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

A invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, arătând ca acţiunea formulată de reclamanţi se circumscrie prevederilor art. 2 alin.l1 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, şi întrucât  s-a formulat si o cerere accesorie de restituire a unor sume achitate în baza unor clauze pretins nelegale, acţiunea în anulare urmează a fi timbrată în raport de dispoziţiile art.2 alin.l din Legea nr.146/1997 .

Pârâta a invocat de asemenea, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune , solicitând ca instanţa, în raport de motivarea în drept şi în fapt a cererii de chemare în judecată, să califice acţiunea reclamantului ca fiind o veritabilă cerere pentru constatarea nulităţii relative a clauzei contractuale cuprinse la art. 5 a) din Condiţiile Speciale ale convenţiilor de credit, iar nu una în constatarea nulităţii absolute.

Astfel, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse in art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit încheiate cu subscrisa, temeiul acţiunii in constatarea nulităţii actului fiind reprezentat de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, iar din analiza Legii nr. 193/2000 rezulta ca aceasta nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, nici unul din articolele acestui act normativ neputând constitui temeiul de drept al aplicării de către instanţa a unei astfel de sancţiuni legale, astfel că vor  trebui aplicate dispoziţiile dreptul comun in materia nulităţilor, motivele invocate de reclamant trebuind încadrate in cazurile generale de nulitate a actului juridic reglementate de legislaţia actuala.

 S-a arătat în continuarea motivării acestei excepţii că  nulitatea a cărei constatare este solicitată prin acţiunea introductiva este una relativă, iar nu una absolută, natura interesului protejat este privată, şi cum s-a statuat în doctrină, diferenţa dintre nulitatea absolută a actului juridic şi cea relativă constă în natura interesului ocrotit, prima fiind definită ca „nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc", iar cea de a doua fiind sancţiunea atrasă de „încălcarea unei norme ce ocroteşte un interes particular, individual ori personal".

În cauza de faţă, normele de drept invocate de către reclamant ca fiind presupus încălcate la încheierea contractului de credit cu pârâta sunt unele ce protejează, astfel cum rezulta din întregul context al actului normativ, un interes privat, individual al persoanei consumatorului.

În condiţiile în care normele instituite prin Legea 193/2000 reglementează o veritabilă modalitate de cenzurare a posibilităţii comercianţilor de a vicia consimţământul consumatorilor prin inserarea în contracte a unor clauze cu un conţinut echivoc, iar viciul de consimţământ este un element ce poate afecta, prin natura sa, doar un interes privat, este evident ca dispoziţiile actului normativ invocat sunt edictate pentru protejarea acestui interes privat, al consumatorului.

În acest sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, invocate de reclamanţi în susţinerea acţiunii introductive de instanţă, întrucât poate fi considerată abuzivă "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul... dacă, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Totodată, se arată că  legea stabileşte că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a)natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii  acestuia; b)toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000).

O clauza, pentru a fi abuziva trebuie sa producă un dezechilibru intre prestaţiile pârtilor» analizarea acestei condiţii implică o comparaţie între interesele celor doua părţi ale clauzei pentru a se verifica dacă interesul consumatorului nu a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său, interesul urmărit fiind încă odată unul personal, al consumatorului.

Arată că din analiza dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă în mod evident că, în condiţiile în care caracterul abuziv al unei clauze se analizează din perspectiva unor factori pur subiectivi care au determinat încheierea contractului, deci care sunt strict legaţi de individ si de personalitatea acestuia precum si de nevoile sau interesele personale ale acestuia este, mai mult decât evident, ca interesul protejat prin normele ce sancţionează clauzele abuzive este unul privat, iar nu unul obştesc.

Prin urmare, chiar dacă s-ar putea aprecia că, la momentul încheierii convenţiei de credit contestate parţial în această cauză s-au încălcat dispoziţiile Legii 193/2000, este mai mult  decât evident că aceasta presupusă încălcare ar putea atrage cel mult sancţiunea nulităţii relative a clauzelor inserate în contract întrucât s-ar fi adus atingere unui interes privat, al cocontractantului care face dovada unei vătămări.

Un alt criteriu în funcţie de care rezultă că motivele  invocate sunt de nulitate relativă este acela este reprezentat de faptul că, astfel cum unanim s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţa în materie, motivele ce pot atrage una dintre cele doua sancţiuni, a nulităţii relative sau a celei absolute sunt complet diferite.

Astfel, plecând tot de la natura interesului ocrotit, practica judecătorească a stabilit în mod constant că viciile de consimţământ la încheierea unui act atrag nulitatea relativă a acestuia după cum şi lipsa discernământului, lipsa capacităţii de exerciţiu etc.

În ansamblul său regimul juridic al clauzelor abuzive conduce la concluzia că motivul esenţial pentru care a fost instituit acest cadru legal sancţionator constă în prevenirea vicierii consimţământului consumatorului de către comerciant.

Ideea că voinţa legiuitorului a fost aceea de a-1 proteja pe consumator de vicierea consimţământului prin inserarea de clauze abuzive în contracte de către comercianţi rezultă implicit din faptul că, una dintre condiţiile esenţiale ale calificării unei clauze drept abuzive este ca aceasta să nu fi fost negociată.

Această lipsa a negocierii ar echivala cu existenţa unei false reprezentări asupra calităţilor esenţiale ale obiectului actului juridic. Prin urmare, prin această normă este sancţionată în realitate vicierea consimţământului consumatorului la încheierea contractului.

Sub un alt aspect, clauza abuzivă ar putea fi asimilată, atât datorită laturii sale obiective - a faptului că se sancţionează disproporţia dintre cele două prestaţii, cât şi sub aspectul elementului subiectiv - o categorie de persoane despre care se prezumă că ar fi uşor de influenţat şi de defavorizat prin conţinutul actului, unei clauze lezionare, leziunea fiind un viciu de consimţământ ce atrage de asemenea nulitatea relativă a actului juridic.3

Totodată, şi în situaţia în care instanţa va aprecia că dispoziţiile art. 6 din Legea 193/2000, singurul text care lipseşte de efecte clauzele abuzive, consacră de fapt o nulitate virtuală a clauzelor cu acest caracter, această nulitate nu poate fi decât una relativă pentru motive care se regăsesc atât în cuprinsul aceluiaşi art. 6 cat si in celelalte dispoziţii ale Legii nr. 193/2000.

Caracterul abuziv al clauzei se evaluează, ceea ce nu ar fi fost necesar şi nici posibil în cazul unor motive de nulitate absolută, când legea dispune cu privire la nulitate, evaluarea caracterului abuziv făcându-se în raport de criterii foarte permisive,precum toţi factorii care au condus la încheierea contractului.

Diferenţierea celor două tipuri de sancţiuni legale, a nulităţii absolute de cea a nulităţii relative este esenţială întrucât regimul juridic al celor doua instituţii, deci regulile cărora le sunt supuse sunt total diferite.

Astfel, cum unanim s-a statuat în doctrină şi practica judiciară, regimul juridic al nulităţilor „priveşte trei aspecte: 1) cine poate invoca nulitatea; 2) daca poate fi sau nu acoperita nulitatea, prin confirmare si 3) cat timp poate fi invocata nulitatea, fiecare dintre aceste trei aspecte fiind total diferite.

Prin urmare, având în vedere intenţia legiuitorului de a proteja întrutotul interesul individual al consumatorului, motiv pentru care a si lăsat la indemna acestuia posibilitatea de a alege intre a executa contractul, de a-1 contesta solicitând modificarea sau de a-1 rezilia in măsura in care considera ca acesta nu mai poate continua, este evident ca regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor abuzive este cel al nulităţii relative.

 A solicitat pârâta ca instanţa să califice legal şi corect cererea, in funcţie de natura juridica a temeiului invocat si nu în raport de denumirea data cererii introductive, urmând sa constatate ca fost investita cu o acţiune in constatarea nulităţii relative a clauzei cuprinse la art. 5 a) din Condiţiile Speciale ale convenţiei, iar termenul de prescripţie aplicabil acţiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani.

Acest termen începe să curgă, potrivit art. 9 din Decretul nr.167/1958, de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii, întrucât cauza anularii invocata de reclamant decurge din însăşi formularea clauzelor a căror nulitate se invoca, momentul la care a cunoscut cauza anularii este chiar momentul încheierii Convenţiei de credit, respectiv in cursul anului 2007, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de …, deci după expirarea termenului de 3 ani, apreciază  că se impune constatarea de către instanţă a faptului ca prezenta acţiune este prescrisă.

 A apreciat pârâta că odată cu stingerea dreptului la acţiune principal, în speţă dreptul reclamantului la acţiunea în anularea clauzelor abuzive, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii (art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958), fiind  prescrise şi cererile de restituire a prestaţiilor succesive efectuate de către reclamant în temeiul clauzei art, 5 lit. a) din Convenţiile de credit, devenind astfel inutil să se analizeze dacă pentru fiecare prestaţie a intervenit sau nu prescripţia extinctivă .

A mai invocat prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate in baza clauzei considerate ca nelegala, întrucât dreptul de a solicita restituirea anumitor prestaţii, in baza anularii actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie intr-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil, şi având in vedere ca acţiunea a fost introdusa la data de …, reclamantul nu se afla in termen pentru solicitarea restituirii sumelor achitate subscrisei, ţinând cont de vechimea contractelor de credit încheiate de către cele doua parţi.

Pe fondul cauzei a solicitat  respingerea  acţiunii ca neîntemeiată, in speţa nefiind îndeplinite cerinţele instituite de prevederile art. 4-6 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauza contractuala sa poată fi calificata ca fiind abuziva.

Astfel, după cum rezulta din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, poate fi considerata abuziva "o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul... daca, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor".

Totodată, alin. 6 al aceluiaşi articol stabileşte că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ si de plata pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil"

Pentru a se putea aprecia că o clauza contractuală este abuzivă, este necesara îndeplinirea  cumulativa, a trei cerinţe esenţiale, şi anume: 1).clauza contractuala să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2). să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pârtilor, în detrimentul consumatorului şi 3) sa nu se refere la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului în măsura în care acesta este clar definit, iar în speţa de faţă  nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiţii, clauzele contestate de reclamant fiind rezultatul unei negocieri între părţi, pe de o parte, iar efectul inserării acestora în contractele de credit nefiind crearea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, pe de altă parte.

Mai mult decât atât, clauzele contestate în cuprinsul acţiunii se referă în mod indiscutabil la prestaţiile ce constituie tocmai preţul contractului care este în mod clar exprimat sub toate componentele sale financiare.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor în litigiu, pârâta arată că actele juridice încheiate între bancă şi clienţii săi cuprind două secţiuni: condiţiile generale ce definesc cadrul juridic general al contractului de credit în conformitate cu normele legale în materie şi condiţiile speciale care se referă la obiectul şi preţul contractului de la caz la caz rezultate în urma negocierii directe cu clientul băncii.

Caracterul negociat al contractelor de credit reiese de altfel din chiar conţinutul lor, recunoscându-se chiar de către reclamant faptul că valoarea comisionului a fost „stabilită diferit în cele 5 contracte", ceea ce nu ar fi fost posibil dacă clauzele nu ar fi fost negociate.

Se menţionează în întâmpinare că, clauzele supuse analizei prezentului dosar nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, nici prin ele însele nici împreună cu alte prevederi din contract.

Că, în cazul de faţă nu au fost încălcate regulile privitoare la informarea clientului, care a cunoscut şi a acceptat acest cost al contractului, iar limitările denumirilor comisioanelor pe care le pot percepe băncile in contractele cu consumatorii au apărut abia odată cu OUG 50/2010, normă în cuprinsul căreia însă se prevede în mod expres că nu retroactivează.

Astfel, potrivit art. 95 din OUG 50/2010 actualizată, „prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor in curs de derulare la data intrării in vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta".

 Prin urmare, arată pârâta că era îndreptăţită să menţină dispoziţiile contractuale stabilite iniţial, inclusiv sub aspectul tipurilor şi valorii comisioanelor prevăzute în contract,  chiar şi în situaţia aplicării dispoziţiilor OUG 50/2010 si acestor contracte de credit aflate in curs de derulare, prin noua reglementare se stabilesc cu titlu limitativ doar denumirile acestor comisioane precum si faptul ca trebuie sa fie incluse (cum este cazul si in contractul supus analizei) intr-o parte vizibila a contractului la capitolul costuri insa, sub nici o forma nu se impune băncilor cuantumul sau modalitatea de calcul a acestora (acelaşi număr de comisioane fiind permis).

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de lege pentru determinarea caracterului abuziv al unor clauze, nici aceasta nu era îndeplinită în speţă, prevederile contractuale contestate de reclamant fiind tocmai cele care se referă la preţul contractului, preţ ale cărui elemente sunt clar definite şi uşor inteligibile, comisionul de risc reprezentând un element care constituie preţul serviciilor prestate de banca prin contractul de credit încheiat cu clienţii, iar cuantumul şi natura acestora rezultau foarte clar din contract.

Prin încheierea de şedinţă din data de … instanţa a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, iar prin încheierea de şedinţă din data de … instanţa a respins excepţia prescripţiei la acţiune, excepţii invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. … din data de … pronunţată de Judecătoria … în dosarul nr. …, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul … domiciliat în …, str. …, bl…, sc…, ap…, jud. … în contradictoriu cu pârâta … cu sediul procesual ales în …, …, nr. … et., sector .. in …

S-a constatat caracterul abuziv al prevederilor art.35 din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit nr. …, nr. …, nr…, nr…. şi nr… şi înlătură aceste prevederi din cuprinsul acestor convenţii.

A fost obligată pârâta să restituie comisioanele de risc percepute, respectiv sumele de … CHE, … CHE, … CHE, respectiv contravaloarea acestora în monedă naţională.

S-au constatat nule de drept prevederile art.3 din Actul Adiţional nr. 1/20.08.2010 aferent convenţiilor de credit încheiate între părţi referitoare la perceperea comisionului de administrare credit în valoare de 0,17% pe lună.

A fost obligată pârâta să restituie comisionul de administrare credit, respectiv sumele de … CHE, … CHE şi … CHE şi … CHE, în monedă naţională începând cu data de …, până în prezent şi dobânda legală aferentă.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că la data … intre parţi se încheie convenţiile  de credit nr. … din …, … din …, … din …, … din … şi … din … alcătuite  din Condiţii Speciale si Condiţii Generale, având ca obiect refinanţarea unor credite oferite de alte instituţii bancare precum şi achiziţionarea unui apartament în Bucureşti.

Reclamantul a solicitat sa se constate ca fiind abuzive două din  clauzele  acestor convenţii: perceperea unui comision de risc şi  perceperea comisionului de administrare.

Instanţa a reţinut că Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit acestei directive sunt definite la art. 2 noţiunile de „condiţii  inechitabile, consumator; vânzător sau furnizor,,.

Art. 3 din actul normativ menţionat  arata că o condiţie contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca  fiind inechitabilă dacă, în contradicţie cu condiţia de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în  detrimentul  consumatorului.

Se consideră întotdeauna că o condiţie care  nu s-a negociat individual este condiţia care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul condiţiei, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat  în contractele încheiate cu consumatorii ( Hotărârea pronunţată la data de 27.07.2000 în cauza  Oceano  Grupo Editorial SA v  Rocio Murciano  Quintero Curtea de Justiţie,  Hotărârea  pronunţată la 26.10.2006 în cauza Elisa Maria Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 4 iunie 2009 pronunţată în cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikne Gyorfi).

 Legat de incidenţa disp. art. 4 din Legea 193/2000, instanţa retine următoarele:

 Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele  abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale,acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului(ca o aplicaţie a  principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C.civ.).

Potrivit art. 1 alin. 3 din se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în  contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit  art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000  o clauză  contractuală care nu a  fost negociată  direct  cu  consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din  contract,  creează,  în  detrimentul  consumatorului şi  contrar  cerinţelor  bunei-credinţe,  un  dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

La alin. 2 se arata ca o clauză  contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

 Contractul încheiat de părţi este unul preformulat, standard, iar eventualele diferenţe  dintre el si alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii ci particularităţilor fiecărui  client în parte.

 Prin urmare acest contract si clauzele lui nu au fost negociate de către parţi, nefiind  dovedit acest lucru prin nici un mijloc de proba, conform art. 1169 C. civ.

Referitor la comisionul de risc perceput instanţa retine următoarele:

Potrivit secţiunii 3 pct. 5  din Condiţiile Generale ale convenţiilor de credit " pentru  punerea la dispoziţie a creditului  împrumutatul poate datora băncii un comision  de  risc, aplicat  la soldul creditului, care se plăteşte lunar pe toata perioada creditului, modul de calcul

 si scadenta acestuia se stabilesc in Condiţiile Speciale."

 Punctul 5 lit. a din  Condiţiile Speciale ale convenţiei prevede "comision de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a convenţiei de credit".

Deşi exista doar o „posibilitate,, acest comision a  fost aplicat, fără sa se  arate in  funcţie  de ce a  fost stabilit, de ce totuşi  s-a  impus aplicarea lui din moment ce existau  garanţiile imobiliare, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil  la finalul creditului in situaţia neproducerii riscului sau daca se poate restitui in  anumite situaţii.

Prin aceasta clauza, care datorită modului in care este formulata si perceputa, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a  urmărit perceperea sub forma voalată a unui nou comision.

 Nu pot fi primite apărările  pârâtei potrivit cărora contractul este legea părţilor,  deci  reclamantul nu trebuia sa îl încheie daca nu erau de acord si nici sa achite comisionul pe parcurs.

Realitatea este ca reclamantul ca si celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut alta posibilitatea, în măsura în care  doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât sa accepte în bloc condiţiile prestabilite de banca.

Acest lucru nu înseamnă însa  că nu pot sa se adreseze pe parcurs unei instanţe pentru a se constata caracterul abuziv al  unei clauze.

 De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat aceasta problemă, fiind impuse băncilor condiţii noi şi conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE iar în prezent banca a eliminat acest comision.

 Prin urmare instanţa, apreciind că  şi această clauză este abuzivă, nefiind  lămurit înţelesul comisionului nici măcar pe parcursul procesului, a admis acţiunea pentru acest capăt de cerere.

În consecinţa s-a reţinut că la pct. 3.5 din  condiţiile generale  şi pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind comisionul de risc ale Convenţiilor de credit nr. …din …, …din …, … din …, … din … şi … din … reprezintă o clauză ce încalcă  drepturile consumatorilor, a anulat  aceasta clauză şi a dispus restituirea sumei reprezentând comision de risc achitată până la data de ...

Referitor la clauza de la art.3 din actul  adiţional nr. 1/20.08.2010 aferent convenţiilor  de credit nr. … din …, nr. … şi nr. … din …, referitoare la perceperea unui „comision de administrare credit „ în valoare de 0,17% pe lună, aplicabil la soldul creditului pentru convenţia de credit nr. nr. … din …, respectiv în cuantum de 0,1% pentru celelalte două convenţii de credit invocate, precum si restituirea sumelor încasate de banca drept comision de risc, instanţa a reţinut că  în privinţa acestei clauze nu s-a făcut dovada negocierii directe cu cei doi consumatori, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000.

Examinând convenţiile de credit intervenite între reclamant şi pârâtă, este evident că aceasta reprezintă un contract standard, ale cărui clauze sunt prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutaţii să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma convenţiilor fiindu-le impusă de către bancă.

Totodată, instanţa a reţinut şi faptul că împrumutatul a garantat împrumuturile acordate de banca prin încheierea de contracte de credit imobiliar pentru un imobil a cărui valoare depăşeşte cu mult valoarea creditului acordat, banca pârâtă obligându-l să încheie şi asigurări cu un asigurator agreat de bancă, fiind astfel acoperite toate riscurile.

Ca atare, această clauză contractuală, care nu a fost negociată direct cu consumatorii, fiind de natură a crea, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, apare ca fiind o clauză abuzivă.

Referitor la cererea privind restituirea sumelor încasate de banca parata cu titlul de comision de risc, instanţa a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Nulitatea se îndreaptă împotriva acelor efecte care contravin dispoziţiei legale încălcate, lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea.

Prestaţiile efectuate în baza actului sancţionate cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea operează retroactiv de la data încheierii actului.

 Instanţa a apreciat ca abuzivă şi a dispus anularea clauzei prevăzute de art. 3 din  actul adiţional nr. 1/20.08.2010 aferent convenţiilor de credit nr. … din …, nr. … şi nr. … din …, referitoare la perceperea unui „comision de administrare credit „ în valoare de 0,17% pe lună, aplicabil la soldul creditului pentru convenţia de credit nr. … din …, respectiv în cuantum de 0,1% pentru celelalte două convenţii de credit invocate, la  Convenţia de credit, astfel că se impune restituirea sumelor încasate de parata cu acest titlu.

Având însa în vedere faptul că instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlul de comision de risc începând cu data de … şi dobânda legală aferentă .

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta …, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a susţinut în esenţă faptul că  hotărârea recurată este rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din CPC, atât în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţă asupra prescripţiei invocată de pârâtă , cât şi pe fondul cauzei.

Cu privire la soluţionarea excepţiei, s-a arătat acţiunea reclamantului este o acţiune în constatarea nulităţii relative, nu absolute.

Cum judecătorul nu este ţinut de temeiul legal indicat de reclamant în acţiune sau de intitularea cererii de chemare în judecată,instanţa este chemată să soluţioneze problema referitoare la natura juridică a nulităţii solicitate în raport de motivele invocate de reclamant.

Astfel, motivele invocate de reclamant reprezintă cauze de nulitate relativă, întrucât natura interesului protejat este una privată, iar regimul juridic aplicabil în speţă este cel al nulităţilor relative, cu toate condiţiile ce ţin de acesta, respectiv persoana care o poate invoca, dacă poate fi acoperită şi cât timp poate fi invocată această nulitate.

S-a arătat că termenul de prescripţie aplicabil acţiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958,  termen care începe să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării.

Deoarece toate convenţiile de credit au fost încheiate în 2007, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de …, după expirarea termenului de 3 ani, s-a susţinut că prezenta acţiune este prescrisă.

Mai mult, odată cu stingerea dreptului la acţiunea principală se prescrie şi  dreptul la acţiunea privind drepturile subiective accesorii, iar instanţa, în conformitate cu art.18 din Decretul nr.167/1958 era obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acţiune era prescris.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a susţinut în motivele de recurs că soluţia pronunţată este rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Pe de o parte, s-a invocat faptul că nu au fost avute în vedere condiţiile calificării unei clauze contractuale drept abuzive şi nici noţiunea de negociere. S-a arătat  astfel că art.5 lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nu îndeplineşte cerinţele pentru a  fi considerată clauză abuzivă.

Astfel, aceste clauze care fac obiectul acţiunii de faţă au fost negociate, fiind puse la dispoziţia pârâţilor clienţi atât condiţiile generale cât şi cele speciale ale convenţiei de credit.

Pe de altă parte, clauza care face obiectul cererii de chemare în judecată nu creează un dezechilibru  între drepturile şi obligaţiile părţilor, comisionul de risc făcând parte din preţul contractului, de fapt, şi reprezentând astfel o parte din contraprestaţia datorată de împrumutat.

Or, în astfel de condiţii, o astfel de clauză ar putea fi considerată abuzivă doar în condiţiile în care acest comision ar fi fost unul ascuns, sau însăşi clauza ar fi fost ambiguă, dar în cazul de faţă acest aspect nu subzistă, fiind de asemenea irelevant faptul că pârâţii încheiaseră un contract de garanţie imobiliară şi o asigurare.

În altă ordine de idei, clauza contestată se referă la preţul datorat pentru prestarea serviciului, preţ care este clar determinat în contract.

Tribunalul, analizând criticile formulate prin prisma motivelor de recurs, apreciază că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.

Se reţine faptul că între părţi s-au încheiat mai multe convenţii de  credit nr. … din …, … din …, … din …, … din … şi … din ...

În cadrul acestor convenţii sunt prevăzute mai multe clauze contractuale, printre care şi comisionul de risc, prevăzut la art.3.5din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit menţionate şi art.3 din actul adiţional nr.1/20.08.2010 unora din convenţiile de credit

Potrivit art.3pct.5 din condiţiile generale ale convenţiilor de credit, „pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc , aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit; modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în condiţiile speciale” .

Punctul 5 lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei prevede „ comision de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit”.

Se constată că deşi în condiţiile generale ale convenţiei acest comision este inclus ca o potenţialitate, totuşi, în condiţiile speciale el a fost impus într-un procent fix, fără a se face vreo referire la ce anume s-a raportat banca în condiţiile în care reclamantul avea şi garanţii imobiliare.

De regulă, aceste clauze sunt cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat, iar lipsa de transparenţă cu privire la modalitatea de stabilire a procentului conduce la concluzia că procentul respectiv este aplicat la toţi clienţii la fel, indiferent de particularităţile fiecăruia.

Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Din aceste motive, precum şi pentru argumentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contracte.

Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Disproporţia dintre drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor este cu uşurinţă demonstrată întrucât, reclamantul a suportat, pe de o parte, creşterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de risc.

Acest gen de clauze sunt abuzive nu pentru că există în contract şi sunt denumite comisioane, ci pentru că ele, de fapt, fiind încasate lunar, maschează în realitate o dobândă care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă clară a relei credinţe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

Recurenta a specificat în motivele sale de recurs faptul că fiind în discuţie acest dol ce ţine de propriul consimţământ al persoanei împrumutate, este practic vorba despre un viciu de această natură, ceea ce ar putea atrage eventual nulitatea relativă, fiind o clauză specifică contractului încheiat în considerarea persoanei reclamantului şi vizează apărarea unui interes personal, particular.

Tribunalul însă apreciază că inserarea în contract a unei astfel de clauze ,pe lângă faptul că , într-adevăr, lezează şi interesul personal al reclamantului, este realizată cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a dispoziţiilor exprese ale legii, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând aşadar nulitatea absolută.

Mai mult decât atât, clauza de acest gen este inserată în contracte preformulate, fiind identică la toate contractele de aceeaşi categorie, reclamantul consumator fiind pus, astfel cum prevede şi sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13, într-o situaţie de inferioritate faţă de comerciantul bancă, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, caz care îl conduce pe client la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de bancă.

În plus, trebuie subliniat faptul că acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999, ( în forma în vigoare la data încheierii contractelor de credit, text menţinut de altfel şi pe parcurs, până în prezent) care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit si constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente”.

Art. 9 din aceeaşi Lege enumără clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar.

Prezentarea costurilor băncii în acest mod este cel puţin confuză pentru consumatori, care, atunci când doresc obţinerea unui credit îşi direcţionează atenţia asupra dobânzii, cost care ar trebui să fie cel principal şi care diferenţiază ofertele de creditare din piaţa bancară.

Dobânda reprezintă beneficiul creditorului de a pune la dispoziţie o sumă de bani debitorului său,cuantificată sub forma unui procent din suma împrumutată, în vreme ce comisionul este un cost adiacent activităţii de creditare, separat de dobândă. În afară de aceste două elemente, debitorul mai poate plăti şi alte taxe de genul onorariilor pentru înscrierea garanţiilor sau a radierii acestora, precum şi taxele notariale sau de consultanţă independentă. Toate aceste elemente se regăsesc în dobânda anuală efectivă (DAE) care reprezintă costul total al creditării.

Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienţilor, inclusiv comisionul de risc, sau comisionul de administrare credit, care este de fapt tot comisionul de risc redenumit, este interzis în mod expres de legislaţia în vigoare.

Tribunalul apreciază că menţionarea unor astfel de comisioane (alături de o altă serie) încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă şi corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului , fiind totodată, şi o practică comercială incorectă, care are drept scop şi ca efect deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiţiei reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art. 6 lit. d) din acelaşi act normativ prevede că o practică comercială este incorectă şi este considerată o acţiune înşelătoare dacă ea conţine informaţii false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să ţină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situaţie, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preţ sau la modul de calcul al acestuia.

Dezechilibrul pe care îl generează aceste clauze este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului, astfel cum susţine pârâta, că ar viza preţul contractului, ci este o modalitate de asigurare a băncii împotriva riscului intrării reclamantului în incapacitate de plată.

Acest cost este deci unul eventual, nu actual, cert, pe care banca îl încasează lunar şi nu îl mai returnează consumatorului bun-platnic după derularea contractului fără incidente de plată, ceea ce conduce la concluzia că prin achitarea acestui comision de risc de către persoanele ce îşi respectă toate obligaţiile contractuale,banca îşi acoperă în realitate pierderile rezultate din nerambursarea creditelor de către alţi clienţi, transferând astfel consecinţele pierderilor cauzate de creditele sale neperformante asupra clienţilor bun-platnici.

În cazul în care se întâmplă această modalitate de achitare integrală a creditului contractat,în favoarea băncii va opera o îmbogăţire fără justă cauză, în defavoarea clienţilor cu privire la care riscul nu s-a materializat.

De asemenea,Legea nr. 193 / 2000 privind protecţia consumatorului vine în sprijinul elucidării situaţiilor contractuale care pot fi încadrate în această categorie. Astfel, Legea amintită precizează în plus faptul că “o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare

globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

În privinţa acestui din urmă aspect considerăm că furnizorul nu poate fi exonerat de răspunderea derivată dintr-o clauză declarată abuzivă prin simplul fapt al introducerii în contract a unei alte clauze în care părţile declară că au negociat contractul, dacă această din urmă clauză încearcă să acrediteze în mod fals ideea că părţile nu au semnat un contract standard preformulat, ci unul negociat.

În fine, facem precizarea că acele clauze abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

De altfel, şi CEJ,a observat în Cauza C-168/05 că “ Importanţa protecţiei consumatorului a determinat în mod particular legislaţia comunitară să prevadă, în art. 6 paragraf. 1 al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator . Aceasta este o dispoziţie imperativă care, având în vedere poziţia de inferioritate a unei părţi a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabileşte între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, şi are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabileşte egalitatea între părţi”. De asemenea, se arată în decizia instanţei europene că „natura şi importanţa interesului public pe care se bazează protecţia conferită de directivă consumatorului justifică, mai mult, ca instanţa naţională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator şi profesionist, vânzător sau furnizor.”

Fiind deci vorba despre o nulitate absolută a clauzei abuzive constatate conform considerentelor anterioare, în mod corect instanţa de fond a apreciat asupra necesităţii restituirii sumei solicitate, sumă reţinută în temeiul unei clauze nule absolut. Cum efectul direct al constatării nulităţii absolute a unui contract ( în speţă a unei clauze din contract) este restabilirea situaţiei anterioare, tribunalul consideră că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă temeinică, în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale , recursul declarat urmând a fi respins.

Totodată, văzând şi dispoziţiile art.274 CPC,va fi obligată recurenta la … lei cheltuieli de judecată către intimat.

Văzând şi dispoziţiile art.312 alin.1 din c.pr.civilă,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta intimată … împotriva sentinţei nr… din data de … şi a încheierii prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pronunţate de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. ….

Obligă recurenta la … lei cheltuieli de judecată către intimat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 07 Mai 2012, la Tribunalul Gorj.

Preşedinte,  Judecător, Judecător,

……………………… ……………………. ………………………

Grefier,

………………..

Red.../Tehnored...

J.f…..

Ex.3/ 14 Mai 2012

Domenii speta

Spete similare