Plângere contravenţională

Actul juridic sancţionator supus cenzurii nu este afectat de nulitate tocmai pentru aceea că, acesta conţine toate elementele obligatorii reglementate la art. 17 din OG nr. 2/2001 şi că nu se pune problema în niciun caz a nulităţii reglementate în ipoteza finală a art. 16 alin. 7 din acelaşi act normativ de vreme ce petenta sancţionată contravenţional a recunoscut implicit săvârşirea faptei ce i s-a imputat atunci când a declarat că nu are a formula obiecţiuni privitor la cele inserate în procesul verbal de contravenţie pe care l-a semnat cu menţiunea expresă că nu are nimic de obiectat, după cum rezultă fără dubiu de la rubrica „alte menţiuni”.

(Tribunalul Arad  secţia contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă  297  din 2.04.2013 în dosarul 1583/250/2012)

Prima instanţă a reţinut greşit starea de fapt în raport cu probaţiunea administrată în cauză şi a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a dovezilor de la dosar, a interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie.

În acest sens în mod cu totul greşit a procedat judecătoria la anularea actului juridic sancţionator, apreciindu-l nelegal prin prisma prevederilor art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 doar pentru aceea că în opinia sa nu ar fi fost menţionat de către agentul constatator locul săvârşirii faptei contravenţionale, când lucrările dosarului demonstrează contrariul şi în orice caz ar fi trebuit judecătorul primei instanţe să observe că menţiunile reglementate de către legiuitor în textul legal mai înainte menţionat au fost inserate în procesul verbal de contravenţie contestat în faţa sa într-o măsură suficientă, cel puţin de natură să îi permită să examineze legalitatea şi temeinicia actului juridic sancţionator în conformitate cu prevederile art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001.

Pe această linie de idei  este lesne de constatat că instanţa de fond prin soluţia adoptată prin hotărârea judecătorească mai apoi recurată a ignorat prevederile imperative şi în orice caz lipsite de orice echivoc ale art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă în conformitate cu care actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale ...se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinui părţii o vătămare ce nu se poate înlătura altfel decât prin anularea lor şi că numai în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege vătămarea se presupune până la dovada contrarie, ceea ce evident că nu este cazul în speţa de faţă unde sancţiunea nulităţii nu este prevăzută anume de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, fiind expres prevăzută numai pentru neconsemnarea obiecţiunilor efectiv formulate cu prilejul constatării  şi sancţionării contravenţiei, la rubrica „alte menţiuni”, după cum rezultă de la art. 16 alin. 7 teza finală din acelaşi act normativ ca şi pentru absenţa menţiunilor stipulate la art. 17 din aceeaşi ordonanţă în conformitate cu care atrage nulitatea procesului verbal lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator, în care caz nulitatea se constată şi din oficiu.

În acest context ar fi trebuit să observe judecătorul primei instanţe că actul juridic sancţionator supus cenzurii sale nu este afectat de nulitate tocmai pentru aceea că, conţine toate elementele obligatorii reglementate la art. 17 din OG nr. 2/2001 şi că nu se pune problema în niciun caz a nulităţii reglementate în ipoteza finală a art. 16 alin. 7 din acelaşi act normativ de vreme ce petenta sancţionată contravenţional a recunoscut implicit săvârşirea faptei ce i s-a imputat atunci când a declarat că nu are a formula obiecţiuni privitor la cele inserate în procesul verbal de contravenţie pe care l-a semnat cu menţiunea expresă că nu are nimic de obiectat, după cum rezultă fără dubiu de la rubrica „alte menţiuni”.

Este de reamintit de tribunal că potrivit prevederilor art. 129 alin.4 şi 5 Cod procedură civilă judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, iar dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele, de asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc, cu atât mai mult cu cât cu privire la situaţia de fapt judecătorul este în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Pe această linie de idei esenţial pentru tranşarea pricinii de faţă ar fi fost ca judecătorul primei instanţe să ţină seama de cele ce au fost statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţiile unite în interesul legii prin decizia nr. XXII/2007, în condiţiile în care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I , potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă.

Astfel chiar dacă prin dispozitivul cestei decizii în interesul legii s-a stabilit  în aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, că nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menţionat atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei, hotărâre obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a statuat Înalta Curte în considerentele deciziei menţionate că situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanţă.

Astfel, s-a redat în continuare că  prin acest text de lege se prevede că "lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal", specificându-se că numai în astfel de situaţii "nulitatea se constată şi din oficiu".

S-a concluzionat de către Înalta Curte că în raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecţiunilor contravenientului la conţinutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.

Prin urmare nu ar fi trebuit să ignore judecătoria împrejurarea ce rezidă din lucrările dosarului primei instanţe, aceea că petenta nu a invocat prin plângerea contravenţională cu care a investit instanţa de judecată neregularităţi cu privire la menţionarea locului săvârşirii contravenţiei ce i s-a imputat limitându-se la a se prevala cu o amplă motivare de nesocotirea în opinia sa a prezumţiei de nevinovăţie de care trebuie să se bucure, ci abia prin completarea motivelor plângerii contravenţionale a invocat neregularitatea în discuţie pe care însă nu a raportat-o şi la un probatoriu adecvat sub aspectul vătămării ce i-ar fi putut fi cauzată prin absenţa respectivei menţiuni, cu alte cuvinte nicicând pe parcursul judecăţii petenta nu a explicitat şi cu atât mai puţin nici nu a dovedit vătămarea despre care se face vorbire cu titlu obligatoriu în decizia în interesul legii mai sus menţionată.

De altfel deşi finalmente s-a pus în dezbaterea contradictorie a porţilor litigante împrejurarea arătată aceasta nici măcar nu a vizat propriu zis absenţa menţiunii privind locul săvârşirii contravenţiei ci insuficienţa ei, în condiţiile în care a fost inserată în procesul verbal contestat menţiunea constatării şi sancţionării faptei contravenţionale pe DN 7 constând în efectuarea unei depăşiri neregulamentare pe trecerea de pietoni semnalizată corespunzător  şi prin încălcarea marcajului longitudinal continuu, context în care ar fi putut judecătoria să coroboreze cele menţionate de către intimat în actul juridic sancţionator cu privire la faptă şi autorul acesteia cu absenţa obiecţiunilor petentei referitoare la acestea dar şi cu celelalte probe de la dosarul cauzei, respectiv înscrisuri doveditoare inclusiv declaraţia martorului ocular care a condus autoturismul cu nr. AR -10- PHL şi care a fost depăşit pe trecerea de pietoni de către petentă, văzând el însuşi abaterea acesteia şi confirmând că depăşirea neregulamentară a părţii sancţionată contravenţional s-a realizat pe trecerea de pietoni din localitatea Păuliş de pe DN 7 pe direcţia dinspre Lipova spre Arad, pentru a putea conchide instanţa de fond cu privire la existenţa fără niciun dubiu a faptei contravenţionale reţinută în sarcina petentei.

Astfel fiind apar ca fiind întemeiate criticile pe care intimatul le-a adus sentinţei judecătoriei care se pliază pe raţionamentul adoptat de CEDO în cauza „ C. Neaţă împotriva României” din 18.11.2008 (cererea 17857/03), învederându-se cu temei în motivele de recurs că potrivit legislaţiei rutiere i se acordă poliţistului rutier dreptul /obligaţia de a face inclusiv constatări directe, prin propriile sale simţuri, cu privire la încălcarea legii astfel încât constatările sale şi implicit actele întocmite se bucură de prezumţia de legalitate, temeinicie şi veridicitate, chiar dacă este necontestat că această prezumţie nu este una absolută ci doar relativă, putând fi răsturnată prin dovada contrarie, ce la limită poate fi chiar o altă prezumţie, ceea ce însă nu este cazul în speţa de faţă.

Cu alte cuvinte  deşi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,  pretinsul contravenient care a fost sancţionat ca atare trebuie să fie prezumat a fi nevinovat, prezumţia antemenţionată este la rându-i una relativă fiindcă  în acord deplin cu jurisprudenţa aceleiaşi Curţi de la Strasbourg, privitoare la prezumţii şi limita rezonabilă pe care statele nu trebuie să o depăşească în folosirea lor, şi procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate despre care s-a amintit deja pe parcursul considerentelor deciziei de faţă, or, dacă această din urmă prezumţie nu trebuie utilizată până la limita la care pretinsul contravenient să fie obligat a-şi proba nevinovăţia, pentru identitate de raţiune, nici prezumţia de nevinovăţie nu trebuie absolutizată şi tocmai această concluzie este în concordanţă cu cele statuate cu titlu definitiv şi obligatoriu de către Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 183/08.05.2003, dar şi prin decizii similare ulterioare, în condiţiile în care este ştiut că prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului, care poate să se pronunţe în temeiul acestora, atunci când au greutatea şi puterea de a naşte probabilitate, fiind în afară de orice îndoială că în procesul civil român acestea au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte mijloace de probă prevăzute de  legea de procedură fiind permise judecătorului atunci când, precum în speţa de faţă, este permisă şi dovada prin martori, iar în acest context mai trebuie subliniat doar că art. 6 alin. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere statelor semnatare ale acesteia numai ca în utilizarea lor să fie luată în calcul gravitatea mizei şi să fie păstrate drepturile la apărare (cauza „Telfner împotriva Austriei” şi cauza „Salabiaku împotriva Franţei”), în cauză fiind vădit că drepturile petentei au fost respectate, acesteia asigurându-i-se dreptul la un proces echitabil în cauza de faţă.

Pentru aceste motive nu pot fi primite de către instanţa de recurs apărările pe care petenta intimată le-a formulat faţă de calea de atac extraordinară exercitată de către intimat, prin scriptul intitulat „concluzii scrise” tocmai pentru aceea că faţă de cele asupra cărora a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Secţiile Unite în interesul legii, în absenţa dovedirii vătămării în sensul arătat nu se impune a se proceda la coroborarea art. 16 alin. 1 cu art. 17 din OG nr. 2/2001 în sensul preconizat de către partea petentă şi care rezidă din chiar susţinerile şi apărările sale, cum eronat a procedat judecătorul primei instanţe.

Pe cale de consecinţă, pentru toate considerentele de mai sus, recursul a fost admis, hotărârea modificată în tot iar plângerea contravenţională respinsă.

Domenii speta

Spete similare