Acceptarea tacită a moştenirii

Acceptarea tacită a moştenirii.Lipsa unor manifestări de voinţă inechivoce.Consecinţe.

Potrivit art.689 C.civ., acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia sa de acceptare a moştenirii.

Din textul de lege menţionat rezultă două condiţii pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite: 1) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea; 2) conduita acestuia din care să rezulte intenţia de acceptare a moştenirii. Codul civil (anterior) nu stabileşte în concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie o manifestare a intenţiei de a accepta tacit moştenirea, mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare şi administrare provizorii nu reprezintă acte de acceptare dacă cel ce le-a făcut nu şi-a însuşit calitatea de moştenitor (art.590 C.civ.)

În speţă imobilul ce face parte din patrimoniul succesoral  a fost  achiziţionat de către ambii soţi, în devălmăşie, sub durata căsătoriei,condiţii în care  faptul că pârâta a continuat să locuiască în imobilul bun comun chiar şi după decesul soţului său (imobil care şi anterior decesului a reprezentat locuinţa comună a soţilor), nu semnifică acceptarea tacită a succesiunii, câtă vreme folosinţa acestui bun s-a făcut în baza unui drept propriu de proprietate, iar nu în virtutea dreptului ce i s-ar fi cuvenit ca succesibil al soţului său.

(Tribunalul Arad ,secţia civilă, decizia civilă  nr. 1114/27 septembrie 2013,dosar nr. 19225/55/2012)

Prin sentinţa civilă nr.2236/18.03.2013, Judecătoria Arad a admis cererea având ca obiect „acţiune în constatare” formulată de reclamanta Administraţia Finanţelor Publice Arad în contradictoriu cu pârâta F. F. şi a constatat acceptarea tacită de către pârâtă a succesiunii după defunctul F.D.C.– decedat la data de  07.03.2010, privind cota de ½  a defunctului din imobilul situat în Arad, P-ţa Caius Iacob, nr. 14, bl. O, sc. D, ap. 3, jud. Arad, înscris în CF 302135-C1- U4 Arad (provenită din conversia cf. 24465), fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în fapt că imobilul în litigiu – apartament cu 2 camere, în suprafaţă de 59 mp, situat în Arad, P-ţa Caius Iacob, nr.14, bl.O, sc.D, ap.3, jud. Arad, înscris în CF 302135-C1- U4 Arad (provenită din conversia c.f. 24465), nr. top. 145-152 /2/III – după cum rezultă din extrasul c.f. aflat la dosarul de fond  – este proprietatea comună, în devălmăşie, a pârâtei F.F. şi a defunctului F.D.C., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.10445/1991.

Având de executat o creanţă bugetară în valoare de 705.217 lei (venituri din despăgubiri), executorii fiscali din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Arad au întocmit Procesul Verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr.140065/31.07.2009, în dosarul de executare nr.122287/2007, asupra imobilului în litigiu, în CF 302135-C1- U4 Arad (provenită din conversia c.f. 24465) fiind intabulată şi ipoteca legală în valoare de 705.217 lei – în favoarea ANAF – AFP Arad.

Împotriva executări silite pornită în anul 2006, debitorul F.D.C. a formulat contestaţiei la executare, iar prin încheierea din şedinţa publică din 23.03.2010, pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. 8941/55/2009, s-a dispus suspendarea  judecăţii pe fondul constatării decesului contestatorului F. D. C., dovedit cu certificat de deces din data de 07.03.2010, până la introducerea în cauză a moştenitorilor contestatorului.

Reclamanta a efectuat demersuri în vederea aflării moştenitorilor, formulând adresa  nr.58908/19.04.2010 către Camera Notarilor Timişoara, din verificări rezultând că succesiunea nu a fost dezbătută.

Reclamanta a continuat formele de executare silită, iar prin  nota de constatare din 28.05.2012 s-a reţinut că, la data de 28.02.2012, pârâta locuia efectiv în imobilul în litigiu şi administrează imobilul ca un bun proprietar, iar deşi nu doreşte să accepte expres moştenirea în urma decesului soţului său, aceasta a întocmit o serie de acte de dispoziţie de unde rezultă că a acceptat tacit moştenirea, figurând în evidenţei fiscale ca plătitoare de impozit pe clădirea de la adresa de domiciliu începând cu data de 01.04.2010 (data ridicării scutirii de la plata impozitului pe clădiri) şi achitând obligaţiile fiscale pentru anii 2010, 2011 – după cum rezultă din adresa nr. 398226/08.11.2012 emisă de Primăria Municipiului Arad – Direcţia Venituri.

În cauză, instanţa de fond a formulat adresă către Camera Notarilor Timişoara în vederea identificării eventualilor moştenitori al debitorului decedat, prin adresa nr.322/04.02.2013 Camera Notarilor Publici Timişoara comunicând că succesiunea în urma defunctului F.D.C., decedat la data de 07 martie 2010, nu figurează ca fiind dezbătută - prin procedură succesorală notarială - de la data decesului până în prezent.

Sub acest aspect s-a avut în vedere că acceptarea voluntară a moştenirii poate fi expresă sau tacită, acceptarea fiind tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect dar neîndoielnic intenţia sa de acceptare a moştenirii; în acest caz, legiuitorul nu a stabilit în concret care anume acte săvârşite se succesibil constituie sau nu acceptare tacită, rezumându-se să arate că actele de conservare şi de administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare tacită, dacă cel care le-a făcut nu şi-a însuşit calitatea de moştenitor  (art. 690 – vechiul Cod civil).

În prezenta cauză, aprecierile instanţei de fond au fost în sensul că intrarea în posesiunea imobilului (preluarea sau deţinerea) şi folosirea bunului succesoral, astfel cum rezultă din nota de constatare întocmită la data de 28.02.2012 – prin care se constată că pârâta locuia efectiv în imobilul în litigiu şi că administrează imobilul ca un bun proprietar - are semnificaţia unei acceptări tacite a succesiunii, iar în ceea ce priveşte actele de dispoziţie, fiind cele mai clare şi neechivoce acte de acceptare tacită, acestea presupun intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta moştenirea pur şi simplu.

Astfel, cum în practica judiciară s-a admis în mod constant faptul că plata impozitului (pe clădiri, teren, auto, etc.) valorează act de acceptare tacită, instanţa a reţinut, din  adresa nr. 398226/08.11.2012 emisă de Primăria Municipiului Arad – Direcţia Venituri - că pârâta figurează cu rol fiscal în evidenţele fiscale ale Primăriei Arad, aceasta achitând impozitul aferent întregului imobil.

Apărările pârâtei au fost înlăturate întrucât pârâta, pe fondul încetării căsătoriei prin decesul soţului – F.D.C., avea posibilitatea sistării stării de indiviziune rezultată din devălmăşie, al partajării imobilului din litigiu, având ca finalitate crearea unui rol fiscal distinct pentru pârâtă – aferent cotei de proprietate rezultată din partaj. Mai mult decât atât, pârâta avea la dispoziţie şi posibilitatea renunţării la succesiune sau a acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar.

Prin urmare, având în vedere că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 689 vechiul Cod Civil (aplicabil în cauză – fiind legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, respectiv data decesului – 07.03.2010), iar prezumţia legală de egalitate a soţilor privind dreptul de proprietate asupra bunului aflat în indiviziune, de 1/2  fiecare, nu a fost răsturnată în cauză, instanţa de fond a admis cererea reclamantei şi, în temeiul art. 111 C.pr.civ., a constatat acceptarea tacită de către pârâta F. F., a succesiunii după defunctul F.D.C. – decedat la data de  07.03.2010, privind cota de  1/2  a defunctului din imobilul situat în Arad, P-ţa Caius Iacob, nr. 14, bl. O, sc. D, ap. 3, jud. Arad, înscris în CF 302135-C1- U4 Arad (provenită din conversia cf. 24465), luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva soluţiei a declarat recurs pârâta F.F., solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecarea cauzei, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună respingerea acţiunii reclamantului.

În dezvoltarea motivelor susţine că argumentele instanţei de fond sunt contradictorii întrucât nu se poate discuta despre „intrarea în posesiunea imobilului (preluarea sau deţinerea) şi folosirea bunului succesoral" atât timp cât acest bun era în proprietatea recurentei şi a soţului său decedat încă din anul 1991, fiind dobândit prin contract de vânzare-cumpărare.

Apreciază că actul de constatare întocmit de organele fiscale în baza căruia instanţa de fond şi-a fundamentat convingerea şi care de altfel poartă menţiunea expresă că recurenta a refuzat semnarea acestuia, nu reflectă realitatea, iar împrejurarea că la data de 28.02.2012 apelanta s-a aflat în imobil nu demonstrează că locuia efectiv acolo, acesta fiind doar rezultatul solicitărilor organelor fiscale care i-au cerut telefonic ca în data respectivă să le permită accesul în imobil, ameninţând-o că vor apela la organele de poliţie pentru a pătrunde forţat în imobil, drept care susţineau că le este conferit prin înscrierea ipotecii în favoarea statului. De altfel, solicită instanţei a avea în vedere că acelaşi act de constatare a fost încheiat de către un inspector fiscal, iar ca martor a semnat cel de-al doilea inspector fiscal, neexistând vreun martor neutru la încheierea actului, aşa cum prevăd normele legale în situaţia în care o persoană refuză semnarea unui act.

Pe de altă parte, consideră că instanţa de fond a avut în vedere exclusiv susţinerile intimatei fără a analiza actele depuse de recurentă în apărare din care rezultă că aceasta nu mai locuieşte în imobil încă din luna august 2010, în prezent locuind într-un imobil cumpărat cu un credit bancar de către fiica sa F.A. R.

Pe de altă parte, învederează că inclusiv practica judiciară în materie a statuat că folosirea unui bun imobil de către o persoană care are calitatea de soţ supravieţuitor şi care deţine în indiviziune cu defunctul un imobil nu poate fi considerată acceptare tacită a moştenirii, aceasta având dreptul de a folosi şi poseda imobilul în virtutea calităţii de proprietar şi nu de moştenitor. Or în această calitate de proprietar al singurului imobil pe care îl deţine, recurenta a achitat obligaţiile către buget cu titlul de impozit pe clădiri întrucât neplata acestora îi atrăgea plata majorărilor de întârziere şi respectiv executarea silită, a posibilelor debite, fiind somată în acest sens de organele fiscale.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte partajul judiciar, consideră că acesta putea fi solicitat şi de organele fiscale în situaţia în care apreciau că există un interes, astfel că recurentei nu îi poate fi imputată atitudinea pasivă atât timp cât nu are nici o datorie faţă de bugetul statului.

Prin întâmpinarea depusă, intimata Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Arad a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală, motivând că în mod corect a reţinut instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 689 vechiul Cod Civil şi că prezumţia legală de egalitate a soţilor privind dreptul de proprietate asupra bunului aflat în indiviziune, de 1/2  fiecare, nu a fost răsturnată în cauză, în condiţiile în care, apelanta, deşi nu doreşte să accepte expres moştenirea în urma decesului soţului său, a întocmit o serie de acte de dispoziţie de unde rezultă că a acceptat tacit moştenirea, iar aceasta figurează în evidenţei fiscale ca plătitoare de impozit pe clădirea de la adresa de domiciliu începând cu data de 01.04.2010 (data ridicării scutirii de la plata impozitului pe clădiri) şi a achitat obligaţiile fiscale pentru anii 2010-2011.

Verificând hotărârea primei instanţe prin prisma criticilor formulate şi ţinând seama de dispoziţiile art.299 – 316 Cod proc.civ., tribunalul  a  constatat că  recursul declarat în cauză este fondat, pentru cele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, tribunalul nu poate împărtăşi opinia primei instanţe în sensul că folosirea de către pârâtă a bunului succesoral (imobilul în litigiu) după decesul soţului său, semnifică acceptarea tacită a succesiunii de către aceasta.

Este de menţionat că, potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia sa de acceptare a moştenirii (art.689 C.civ.).

Din textul de lege menţionat rezultă două condiţii pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite: 1) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea; 2) conduita acestuia din care să rezulte intenţia de acceptare a moştenirii. Codul civil (anterior) nu stabileşte în concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie o manifestare a intenţiei de a accepta tacit moştenirea, mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare şi administrare provizorii nu reprezintă acte de acceptare dacă cel ce le-a făcut nu şi-a însuşit calitatea de moştenitor (art.590 C.civ.)

Raportând cele arătate anterior la situaţia din prezenta cauză, tribunalul remarcă faptul că atât pârâta, cât şi decedatul său soţ sunt proprietari tabulari ai imobilului ce face parte din patrimoniul succesoral (f.29 dosar fond), bunul fiind achiziţionat de către ambii soţi, în devălmăşie, sub durata căsătoriei; de asemenea, se constată că niciuna dintre părţile cauzei nu au contestat faptul că cei doi soţi au avut o contribuţie egală la dobândirea bunului anterior menţionat.

În aceste condiţii, faptul că pârâta a continuat să locuiască în imobilul bun comun chiar şi după decesul soţului său (imobil care şi anterior decesului a reprezentat locuinţa comună a soţilor), nu semnifică acceptarea tacită a succesiunii, câtă vreme folosinţa acestui bun s-a făcut în baza unui drept propriu de proprietate, iar nu în virtutea dreptului ce i s-ar fi cuvenit ca succesibil al soţului său. În opinia instanţei de recurs ar fi inacceptabil şi chiar inadmisibil a pretinde pârâtei să părăsească imobilul al cărui proprietar este pentru cota de 50%, sau eventual să nu achite impozitul aferent acestui bun ori cheltuielile de întreţinere, în scopul de a nu se interpreta că a acceptat tacit succesiunea soţului său.

Este adevărată susţinerea primei instanţe în sensul că pârâta ar fi putut solicita sistarea stării de indiviziune rezultată din devălmăşie (având ca finalitate crearea unui rol fiscal distinct, aferent cotei sale de proprietate rezultate din partaj), dar în niciun caz nu se poate interpreta că pârâta ar fi avut o asemenea obligaţie; pe de altă parte, trebuie arătat că şi reclamanta, în calitate de creditor, printr-o acţiune oblică, ar fi avut posibilitatea să solicite instanţei partajarea bunurilor comune ale celor doi soţi, constatarea faptului că pârâta nu a acceptat succesiunea fostului său soţ şi eventual executarea cotei de ½ din imobil, ce i-ar fi revenit defunctului F.D. - debitor al reclamantei.

De altfel, prin declaraţia autentică dată de pârâtă la 29.05.2013 în faţa notarului Iuga Dana (f.15 dosar recurs), aceasta a arătat că înţelege să rămână străină de succesiunea defunctului său soţ, nu are calitatea de moştenitor, renunţând la dreptul de a exercita acţiunea în petiţie de ereditate.

În concluzie, reţinând că administrarea imobilului bun comun şi folosinţa acestuia s-a făcut în baza dreptului propriu de proprietate al pârâtei, neavând semnificaţia acceptării tacite a succesiunii, observând şi declaraţia expresă a acesteia de renunţare la moştenire, tribunalul, în baza art.312 C.pr.civ., a admi recursul declarat de pârâta F. F., în contradictoriu cu reclamanta Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Arad, împotriva sentinţei civile nr.2236 din 18.03.2013, pronunţată de Judecătoria Arad, în dosar nr.19225/55/2012 pe care  a modificat-o în sensul  respingerii acţiunii civile exercitate de reclamanta Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Arad.

Domenii speta

Spete similare