Anulare act dministrativ

Sentinţă civilă 585 din 05.02.2013


Prin sentinţa civilă nr. 585 din 05.02.2013 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosar nr. 1869/108/2012, s-a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant, a fost anulată hotărârea privind modificarea hotărârii Consiliului Local al Municipiului Arad nr. 128/2007 pentru aprobarea caietului de sarcini şi a regulamentului de desfăşurare a activităţii de ridicare, transport, depozitare şi eliberare a vehiculelor sau remorcilor oprite sau staţionate neregulamentar şi a celor abandonate sau fără stăpân, emisă de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Arad şi a fost respinsă în rest acţiunea reclamantului.

S-a precizat dintru-nceput că raportat la prevederile aliniatului 1 de la art. 18 din Legea nr. 554/2004, reglementează un contencios administrativ de plină jurisdicţie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4647din 19.12.2006, nepublicată), iar în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ recunoaşterea sau realizarea unui drept/interes legitim vătămat sunt condiţionate de existenţa unui act administrativ nelegal tipic sau asimilat (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 850 din 09.02.2007, publicată în „Jurisprudenţă” 2007 I ), după cum admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ este condiţionată de justificarea vătămării unui drept sau a unui interes legitim astfel cum acestea sunt definite la art. 2 alin. 1 lit. o şi p din Legea nr. 554/2004 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4484 din 12.12.2006, nepublicată); în sensul celor de mai sus s-a subliniat şi jurisprudenţa în materie a Curţii de Apel Timişoara, în conformitate cu care acţiunea în contencios administrativ se justifică numai în ipoteza existenţei unui drept vătămat (Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 1072 din 30.11.2005), că temeinicia acţiunii în contencios administrativ este condiţionată de proba dreptului vătămat concretizată prin nelegalitatea actului atacat (Secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinţa civilă nr. 115 din 02.03.2004) şi că este nefondată acţiunea în contencios administrativ prin care reclamantul nu face dovada unui drept vătămat sau după caz a interesului legitim încălcate prin actul autorităţii publice (Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 586 din 09.11.2004), hotărâri judecătoreşti publicate în Buletinul Jurisprudenţei.

Dintr-un alt punct de vedere, dar pe aceeaşi linie de idei şi cu valoare de principiu, s-a mai precizat, că instanţa de contencios administrativ investită cu soluţionarea acţiunii în anularea unui act administrativ cu caracter normativ trebuie să verifice concordanţa acestuia cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis ţinându-se seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a acestora consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituţia României şi art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 688 din 06.02.2007, publicată în Jurisprudenţă 2007 I) şi chiar şi în ipoteza în care acţiunea în contencios administrativ vizează un act administrativ normativ se cere dovada dreptului vătămat în condiţiile aceluiaşi art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 (Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 205 din 18.09.2007, publicată în Buletinul Jurisprudenţei 2007).

Or, privitor la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă de la pct. 1 a cererii reclamantului nu au putut fi primite criticile pe care partea le-a adus hotărârilor de consiliu atacate şi anexelor la acestea de vreme ce prin art. 1 din Hotărârea nr. 126/31.05.2007, a Consiliului Local Arad, neatacat de către reclamant, s-a înfiinţat Serviciul public de administrare a activităţii de ridicare, transport şi depozitare a vehiculelor sau remorcilor oprite şi staţionate neregulamentar şi a celor abandonate sau fără stăpân, care funcţionează în cadrul Primăriei Municipiului Arad, măsura în discuţie fiind în deplin acord cu OG nr. 71/2002, privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local, aprobată prin Legea nr. 3/9 ianuarie 2003, respectiv cu art. 6 alin. 1 din acest act normativ, în conformitate cu care serviciile de administrare a domeniului public şi privat se înfiinţează şi se organizează, în condiţiile prezentei ordonanţe, ţinându-se seama de mărimea, gradul de dezvoltare şi de particularităţile economico-sociale ale localităţilor şi în raport cu starea dotărilor şi echipărilor edilitar-urbane existente şi cu posibilităţile locale de finanţare a funcţionării, exploatării şi dezvoltării acestora, dar şi cu art. 7 alin. 1 din aceeaşi ordonanţă potrivit cu care înfiinţarea, organizarea, coordonarea şi reglementarea serviciilor de administrare a domeniului public şi privat constituie dreptul exclusiv al autorităţilor administraţiei publice locale, iar monitorizarea şi controlul funcţionării şi gestionării acestora intră în atribuţiile şi responsabilitatea exclusivă a acestor autorităţi şi nu în ultimul rând cu art. 10 alin. 1 lit. a din ordonanţa menţionată în virtutea căruia gestiunea serviciilor de administrare a domeniului public şi privat se poate organiza în modalitatea gestiunii directe, în condiţiile precis determinate de ordonanţă, precum în speţa de faţă unde prin art. 2 din aceeaşi hotărâre de consiliu, menţionată la început de aliniat de această dată atacat în contencios administrativ, s-a aprobat gestiunea directă a serviciului mai sus menţionat.

Astfel fiind, nu se pune problema nelegalităţii actelor administrative – hotărâri de consiliu şi anexe indicate de reclamant şi pentru care s-a solicitat anularea tocmai pentru aceea că nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale OUG nr. 34/2006, de care s-a prevalat partea reclamantă, act normativ care reglementează regimul juridic al contractului de achiziţie publică, al contractului de concesiune de lucrări publice şi al contractului de concesiune de servicii, procedurile de atribuire a acestor contracte, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri, ceea ce nu este cazul în speţă, cu alte cuvinte nu trebuiau aplicate prevederile art. 9 lit. c1 din această ordonanţă de urgenţă, cum a apreciat reclamantul, pentru că nu s-a pus în niciun fel problema ipotezei vizată de legiuitor cu prilejul edictării normelor de drept de la textul menţionat, adică atribuirea, de către o entitate juridică fără calitate de autoritate contractantă, a unui contract de servicii, în cazul în care se îndeplinesc în mod cumulativ condiţiile ca respectivul contract să fie finanţat/subvenţionat în mod direct, în proporţie de mai mult de 50%, de către o autoritate contractantă şi ca valoarea estimată a respectivului contract să fie egală sau mai mare decât echivalentul în lei al sumei de 200.000 euro.

 Cât priveşte cel de al doilea capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă de la pct. 2 a cererii reclamantului, nici susţinerile care îl întemeiază nu au putut fi primite de către instanţă deoarece, în pofida motivaţiilor detaliate ale autorului lor, în cauză de nicăieri din cuprinsul capitolelor II şi IV din Anexa nr. 2 la HCL Arad nr. 128/31 mai 2007 nu rezultă că pârâtul consiliu ar fi reglementat o măsură contravenţională complementară constând în ridicarea autoturismului.

Astfel fiind, s-a observat că deşi în motivarea acţiunii sale reclamantul a amintit prevederile art. 64 alin. 3 din OUG nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice, în conformitate cu care ridicarea vehiculelor dispusă de poliţia rutieră în condiţiile prevăzute la alin. (1) se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament, înainte de toate trebuie subliniat că însuşi legiuitorul a stabilit prin voinţa sa că poliţia rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă şi că mai mult decât atât ridicarea şi depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz, şi că, potrivit alin. 2 al aceluiaşi text legal, contravaloarea cheltuielilor pentru ridicarea, transportul şi depozitarea vehiculului staţionat neregulamentar se suportă de către deţinătorul acestuia; cu toate acestea, a omis din vedere reclamantul prevederile exprese şi lipsite de orice echivoc şi în egală măsură imperative ale art. 97 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, potrivit cu care în cazurile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă, poliţistul rutier dispune şi una dintre măsurile tehnico-administrative enunţate, printre care şi ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar (lit.d).

Cât priveşte împrejurarea evidenţiată în acţiune privitoare la cazurile limitative reglementate la art. 117 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă care permit imobilizarea unui vehicul de către poliţistul rutier pentru săvârşirea unora dintre faptele enumerate în acest text legal, aceasta nu poate conduce la concluzia inaplicabilităţii dispoziţiilor imperative amintite în aliniatul precedent al considerentelor sentinţei de faţă, cu atât mai mult cu cât textul art. 117 menţionat se regăseşte cu acelaşi conţinut şi în actul normativ de bază şi anume în ordonanţa de urgenţă vizată şi republicată în temeiul art. III din Legea nr. 49/2006, pentru aprobarea OUG nr. 195/2002, care a mai fost modificată şi completată şi prin HG nr. 85/2003, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a OUG nr. 195/2002, şi prin OUG nr. 50/2004, forma republicată a OUG nr. 195/2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 49/2006, antemenţionată, aplicându-se de la data intrării în vigoare a acestei din urmă legi, respectiv de la data de 20 septembrie 2006, în vreme ce art. 97 alin. 1 lit. d din ordonanţa de urgenţă a fost introdus abia prin OUG nr. 69/2007, pentru modificarea şi completarea OUG nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice.

Prin urmare, numai împrejurarea învederată de către reclamant că în HG nr. 1391/2006 nu este reglementată procedura de ridicare a autoturismelor oprite sau staţionate neregulamentar nu poate goli de conţinut dispoziţiile legale amintite deja mai sus în mod repetat pentru că în niciun caz aceasta nu a putut fi în intenţia legiuitorului, iar atâta timp cât hotărârile de consiliu adoptate de pârât nu înfrâng dispoziţiile imperative ale actului normativ în discuţie acestea nu pot fi afectate de nulitate; în concret, s-a remarcat că în capitolele atacate din Anexa la Hotărârea nr. 128/2007 a Consiliului Local Arad, privitor la modul de desfăşurare a activităţii de ridicare, transport, depozitare şi eliberare a vehiculelor şi remorcilor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă a drumului public din municipiul Arad sau parcate pe trotuar şi care constituie un obstacol pentru circulaţia publică, s-a stipulat potrivit dispoziţiilor regulamentare că vehiculele şi remorcile despre care s-a făcut vorbire mai înainte sunt ridicate, transportate şi depozitate în spaţii special amenajate până la eliberarea acestora proprietarilor sau îndeplinirea formalităţilor legale de valorificare numai în baza protocolului încheiat între Biroul Poliţiei Rutiere din cadrul Poliţiei Municipiului Arad şi Primăria Municipiului Arad (art. 3 alin. 1) în condiţiile în care constatarea staţionării neregulamentare pe partea carosabilă a drumului public din municipiul Arad sau parcate pe trotuar şi care constituie un obstacol pentru circulaţia publică se efectuează numai în conformitate cu dispoziţiile legale în materie (art. 5) aşadar numai de către poliţia rutieră, prevăzându-se totodată, iarăşi fără niciun echivoc, că operaţiunile de ridicare, transport şi depozitare se pot realiza numai în baza dispoziţiei scrise de ridicare întocmită de către agentul constatator din cadrul Biroului de Poliţie Rutieră Arad, prin care s-a dispus ridicarea vehiculelor sau remorcilor (art. 7 alin. 1) şi totodată agentul constatator asistă pe toată perioada derulării operaţiunilor de ridicare a vehiculelor şi remorcilor de către personalul Serviciului administrare parcări – Birou ridicări vehicule din cadrul Direcţiei Tehnice a Primăriei Municipiului Arad (art. 7 alin. 3) şi nu în ultimul rând nota de constatare întocmită în conformitate cu art. 8 din regulament urmează obligatoriu şi întotdeauna dispoziţiei scrise de ridicare întocmită conform celor antemenţionate.

Ca atare, dispoziţiile regulamentare amintite mai înainte satisfac întru-totul exigenţele legale despre care s-a făcut vorbire deja cu prisosinţă mai sus în contextul în care aşa cum deja s-a mai menţionat nu se pune problema reglementării unei sancţiuni contravenţionale complementare de vreme ce însuşi legiuitorul, suveran în acest sens, a definit măsura ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar ca reprezentând o măsură tehnico-administrativă cum fără niciun dubiu rezultă din cuprinsul primului aliniat de la art. 97 din OUG nr. 195/2002, aşadar se impune cu necesitate concluzia că dispoziţiile regulamentare atacate de către partea reclamantă nu adaugă la lege ci dimpotrivă au fost adoptate în executarea în concret a legii în sensul prevederilor art. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 şi sunt în concordanţă cu actul normativ şi cu realitatea în care se aplică; în fine, nici taxele speciale instituite pentru ridicarea, transportul şi depozitarea vehiculelor şi remorcilor staţionate în condiţiile arătate deja mai sus nu au fost stabilite de către pârât cu exces de putere cum eronat a considerat reclamantul ci reglementarea lor s-a realizat tocmai în aplicarea şi de această dată a prevederilor art. 64 alin. 2 din OUG nr. 195/2002, amintit deja şi potrivit cu care contravaloarea cheltuielilor pentru ridicarea, transportul şi depozitarea vehiculului staţionat neregulamentar se suportă de către deţinătorul vehiculului, organele administraţiei publice locale acţionând şi de această dată în conformitate cu prevederile în materie ale Legii administraţiei publice locale evidenţiate de către pârâţi cu prilejul apărărilor în fond formulate.

Cât priveşte cel de al treilea capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă de la pct. 3 a cererii reclamantului, acesta este vădit întemeiat şi a fost încuviinţat de către instanţă întemeind astfel soluţia de admitere parţială a demersului judiciar iniţiat în faţa instanţei de contencios administrativ întrucât este indeniabil că regimul juridic general al proprietăţii este de domeniul legii organice prin hotărâri de consiliu local neputând fi reglementate aspecte care ţin de regimul proprietăţii cum ar fi în speţa de faţă instituirea unui nou mod de stingere a dreptului de proprietate privată a titularului unui autoturism constând în neprezentarea în termen de 90 de zile de la ridicarea autovehiculului la Serviciul administrare parcări – Biroul ridicări vehicule din cadrul Direcţiei tehnice a Primăriei Municipiului Arad; prin urmare, „trecerea de drept în proprietatea privată a municipiului Arad” pentru ipoteza menţionată în aliniatul precedent şi cu raportare la perioada maximă de depozitare stabilită la 90 de zile, hotărâtă prin modificările care s-au adus la Anexa 2 art. 9 din Hotărârea Consiliului Local Arad nr. 128/2007 prin Hotărârea nr. 260/28 octombrie 2010, emisă de aceeaşi autoritate, reprezintă o măsură întru-totul nelegală fiindcă este de natură să înfrângă nu numai prevederile art. 44 din Constituţia României ci şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi nu în ultimul rând şi pe ale art. 481 din vechiul Cod civil, în vigoare la momentul edictării actului administrativ cu caracter normativ atacat; mai mult decât atât, este nelegal însuşi termenul de 90 de zile stabilit prin hotărârea atacată chiar independent de dispoziţia nelegală a „trecerii de drept” în proprietatea municipiului Arad faţă de prevederile în materie ale Legii nr. 421/2002, care instituie un termen imperativ de cel puţin un an raportat la vehiculele abandonate astfel cum rezultă fără dubiu din art. 2 alin. 1 lit. b din lege, potrivit cu care în sensul prezentei legi, se defineşte vehicul abandonat ca fiind vehiculul de orice categorie, aflat pe domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale de cel puţin un an, al cărui proprietar sau deţinător legal este cunoscut, însă există indicii temeinice, determinate de starea improprie circulaţiei acestuia pe drumurile publice, din care rezultă intenţia neechivocă a proprietarului sau a deţinătorului legal de a renunţa la exercitarea drepturilor sale asupra vehiculului.

Se impune aşadar cu necesitate concluzia că regimul juridic al vehiculelor abandonate în contextul aplicării hotărârilor de consiliu ce au fost apreciate ca fiind legale potrivit hotărârii judecătoreşti de faţă poate fi stabilit doar în conformitate cu actul normativ despre care s-a făcut vorbire mai sus, atât în ceea ce priveşte condiţiile, cât şi privitor la termenele reglementate de legiuitor prin acest act normativ care stabileşte regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale; în concluzie, cu temei a învederat reclamantul în acţiunea sa că hotărârea de consiliu atacată de la pct. 3 al cererii introductive de instanţă este afectată de nelegalitate (nulitate) faţă de dispoziţiile art. 81 alin. 2 din Legea nr. 24/2000, în conformitate cu care reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale … nu pot contravine Constituţiei României şi reglementărilor din actele normative de nivel superior.