Divorţ. Acţiune promovată în perioada de aplicabilitate a Codului familiei. Lege aplicabilă în apel.

Civil

Familie

Decizie

Divorţ. Acţiune promovată în perioada de aplicabilitate a Codului familiei. Lege aplicabilă în apel.

 Art. 223 din Legea nr. 71/2011 constituie dreptul tranzitoriu, aplicabil ori de câte ori legea nouă de procedură nu cuprinde dispoziţii menite să rezolve diversele aspecte ale conflictului dintre legea veche şi legea nouă.

 Ca atare, în cazul în care legea nouă conţine dispoziţii speciale cu caracter tranzitoriu, conform cărora normele nou introduse sunt de imediată aplicare, fiind incidente şi în cazurile pendentes, adică în curs de judecată, acestea au prioritate în aplicare, fiind dispoziţii cu caracter special, în temeiul principiului generalia specialibus derogant şi lex posterior derogat prior.

Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. I civ., dec. nr. 28/A/22 februarie 2012

 Prin sentinţa civilă nr. 2054/2011 pronunţată de Judecătoria Năsăud la data de 16 iunie 2001 în dosarul nr. 1953/265/2010 s-a admis în parte acţiunea civilă principală formulată de reclamantul CG împotriva pârâtei CL, s-a admis în parte acţiunea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă CL împotriva reclamantului-pârât CG şi în consecinţă: s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată şi înregistrată la nr. 16/2 noiembrie 2009 din registrul stării civile existent la Primăria comunei Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud, între reclamant şi pârâtă, din vina ambelor părţi; s-a dispus ca pârâta să-şi reia numele avut anterior încheierii căsătoriei, respectiv acela de ,,D”; a fost încredinţat spre creştere şi educare în favoarea tatălui reclamant minorul CIF.

A fost obligată pârâtă să-i plătească reclamantului, în favoarea minorului o pensie lunară de întreţinere, în cuantum de 167,50 lei, începând cu data de 08.07.2010 şi până la majoratul acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond, în baza probatoriului administrat, a reţinut faptul că părţile s-au recăsătorit la data de 2 noiembrie 2009 în faţa delegatului de stare civilă de pe lângă Primăria comunei Salva şi după o perioadă relativ scurtă (circa două săptămâni) pârâta s-a deplasat în străinătate, părăsind domiciliul conjugal şi reluând o relaţie de concubinaj cu numitul NI.

Concomitent s-a relevat că iniţial părţile s-au căsătorit la data de 20 ianuarie 2003, iar din relaţiile de concubinaj anterioare mariajului părţilor a rezultat minorul CIF, iar prin sentinţa civilă nr. 1078/2007 s-a dispus desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi şi respectiv încredinţarea minorului spre creştere şi educare în favoarea tatălui.

După încheierea celui de-al doilea mariaj părţile şi-au stabilit domiciliul conjugal tot în localitatea Salva, la locuinţa părinţilor reclamantului şi contrar demersurilor efectuate pentru durabilitatea căsniciei şi respectarea cadrului familial adecvat creşterii minorului, practic s-a ajuns la aceeaşi soluţie de divorţ pe fondul neînţelegerilor conjugale survenite şi amplificate.

În acest context probele administrate au reflectat atitudinea de infidelitate a pârâtei concretizată în stabilirea unor relaţii de concubinaj cu numitul NI atât în perioada de timp dintre cele două mariaje, cât şi după încheierea acestui mariaj prin reluarea convieţuirii în Spania unde prestează amândoi activităţi.

Mai mult această relaţie a determinat şi promovarea divorţului dintre numitul NI şi soţia NM.

După încheierea celui de-al doilea mariaj părţile s-au deplasat împreună în Spania, dar pe fondul disputelor conjugale a survenit o stare de intoleranţă pregnantă care a degenerat şi s-a soldat chiar cu antrenarea părţilor în formularea unei plângeri pentru rele tratamente în mediul familial (violenţă) şi chiar adoptarea unei măsuri restrictive de libertate pe o durată de circa 3 zile de către autorităţile competente din Spania, ca sancţiune pentru violenţa domestică.

Astfel, din probatoriul testimonial administrat s-a reţinut dialogul încordat dintre părţi, imputaţii reciproce privind abordarea relaţiilor extraconjugale şi antrenarea chiar în reacţii violente.

Din depoziţiile martorilor s-au reţinut ca premisă pentru destrămarea căsniciei următoarele elemente: tensiunea din mariaj soldată cu manifestări violente, intoleranţa maritală, neîncrederea axată şi pe un fond marital prealabil, absenţa disponibilităţilor de conciliere şi de adoptare a unei soluţii viabile de salvare a mariajului în condiţiile în care părţile se află la cel de-al doilea mariaj şi cu beneficiul ce rezidă în acordarea „celei de-a doua şanse”.

Raportat la starea de fapt reţinută, instanţa a apreciat că relaţiile dintre părţi sunt substanţial compromise, astfel încât căsătoria nu mai poate continua impunându-se desfacerea acesteia, culpa în destrămarea relaţiilor revenind ambilor soţi.

Urmare a desfacerii căsătoriei s-a impus ca pârâta să-şi reia numele avut anterior încheierii căsătoriei, respectiv acela de „D” ţinând seama şi de opţiunea ambelor părţi exprimată în acest sens.

Raportat la vârsta şi sexul minorului, informaţiile şi concluziile oferite de anchetele sociale efectuate în cauză, preocuparea constantă manifestată de reclamant, condiţiile locative materiale şi morale optime oferite, precum şi opiniile exprimate de martorii audiaţi în cauză şi chiar opţiunea congruentă a părţilor şi respectiv opinia redată de minor în cadrul dialogului din camera de consiliu, instanţa a apreciat că încredinţarea spre creştere şi educare a minorului se impune a se realiza în favoarea tatălui reclamant, interesul superior al minorului fiind astfel ocrotit, condiţiile materiale şi morale asigurate de reclamant fiind eficiente.

S-a subliniat în acest context că atât din cuprinsul anchetelor sociale efectuate la domiciliile părţilor, cât şi din declaraţiile martorilor s-a reţinut ipoteza unui sprijin substanţial acordat reclamantului în special de bunica paternă pentru creşterea şi educarea minorului rezultat din mariaj, cu un beneficiu de experienţă şi maturitate în acest scop. 

De asemenea, s-a subliniat cu precădere de către minor ataşamentul profund care subzistă între el, tatăl reclamant şi membrii familiei paterne extinse, cât şi importanţa menţinerii aceluiaşi cadru familial cu care minorul este obişnuit de la o vârstă relativ fragedă şi consecinţele negative cu impact chiar asupra personalităţii sale  în circumstanţele în care s-ar recurge la o modificare a acestor condiţii locative şi de instituţionalizare (frecventare cursuri şcolare în comuna Salva de genul step-by-step).

Per a contrario prin dialogul redat, minorul a apreciat că deşi va păstra relaţiile personale cu mama pârâtă totuşi încredinţarea sa în favoarea tatălui nu-i perturbă aceste raporturi fireşti, dar se impune să locuiască în continuare în mediul social, familial, naţional cu care s-a obişnuit.

Evident, s-a relevat de instanţă că minorul trebuie să păstreze şi să dezvolte în continuare relaţia personală cu mama sa, prin vizitarea acesteia sau chiar prin deplasarea în perioada vacanţelor şcolare la domiciliul sau reşedinţa actuală a acesteia şi în baza unei convenienţe cu tatăl reclamant sau în caz de dezacord prin formularea unei cereri adecvate în instanţă.

Ca o consecinţă directă a petitului ce vizează încredinţarea minorului s-a impus şi determinarea obligaţiei de întreţinere aferentă ce subzistă pentru celălalt părinte (mama pârâtă).

Astfel, reţinând ca bază de calcul indicată – venitul minim pe economia naţională, capacitatea de muncă a pârâtei, posibilitatea obţinerii veniturilor similare bazei redate prin prestare de activităţi chiar şi ocazional în diverse domenii (menaj), absenţa altor obligaţii de întreţinere, instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului în cuantum de 167,50 de lei lunar, începând cu data introducerii acţiunii 08.07.2010 şi până la majoratul acestuia.

Pentru estimarea acestui cuantum instanţa a avut ca bază de calcul cuantumul venitului minim pe economia naţională (670 lei), stabilit prin HG nr. 1193/2010, faptul că pârâta este aptă de muncă şi deşi este angajată în străinătate, datorită duratei determinate a activităţii prestate aceasta nu poate fi reţinută ca element de determinare a pensiei, deoarece cuantumul obţinut pentru această prestaţie are caracter fluctuant şi nu există posibilitatea obţinerii unor date certe privind cuantumul lunar aferent.

Conform Codului familiei, în ipoteza în care întreţinerea este datorată de către părinte pentru un copil, se stabileşte un plafon maxim până la care poate fi acordată obligaţia de întreţinere, respectiv în speţă, până la 1/4 din câştigul de muncă al debitorului.

Data de la care s-a acordat pensia de întreţinere majorată coincide cu data introducerii acţiunii de divorţ şi respectiv a formulării petitului aferent, precum şi cu momentul din care se poate reţine starea de nevoie.

Concomitent instanţa de fond a recomandat pârâtei să păstreze raporturile personale de filiaţie cu minorul şi chiar să amplifice în perspectivă atitudinea sa de diligenţă şi interes pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestuia şi în raport de etapele de vârstă ale minorului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta.

La data de 26 noiembrie 2011 apelanta şi-a precizat apelul în sensul că a solicitat ca autoritatea părintească după divorţ să fie exercitată de apelantă, locuinţa minorului să fie stabilită la apelantă, urmând ca intimatul să fie obligat să contribuie la cheltuielile de creştere şi educare ale copilului.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, tribunalul constată că apelul declarat nu este fondat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică, neexistând niciun motiv care să ducă la anularea sau schimbarea acesteia pentru argumentele care urmează a fi relevate.

Un prim aspect care se impune a fi analizat, anterior antamării fondului dreptului dedus judecăţii, este legat de legea aplicabilă în cauză, având în vedere faptul că acţiunea de divorţ s-a promovat la data de 8 iulie 2010, hotărârea judecătorească s-a pronunţat la data de 16 iunie 2011, apelul s-a declarat la data de 26 august 2011, conform ştampilei oficiului poştal de expediţie, când în vigoare erau încă dispoziţiile Codului familiei.

Noul Cod civil a intrat în vigoare abia la data de 1 octombrie 2011, când deja apelul era în curs de soluţionare.

Legea nr. 71/2011 a fost considerată actul normativ complementar şi totodată legea specială, care poate extinde aplicarea unei legi generale la cazuri particulare sau poate crea un domeniu derogator pentru cazuri determinate, esenţial în materie de interpretare, aplicare şi abrogare a regulilor de drept.

Această lege extinde şi derogă pe planul interpretării şi aplicării Noului Cod civil ori modifică, abrogă sau completează unele dispoziţii ale legii generale – Noul Cod civil.

 În privinţa soluţionării conflictului de legi, Legea nr. 71/2011 reglementează aplicarea individualizată a principiilor generale a neretroactivităţii legii noi şi a aplicării imediate a legii civile noi, înscrise în art. 6 NCC.

 Cu referire strictă la instituţia divorţului cu tot ceea ce implică aceasta (deci inclusiv la cererile accesorii), se impune a se sublinia că art. 223 din Legea nr. 71/2011 consacră principiul general al aplicabilităţii dispoziţiilor legale (de drept material şi procedural) în vigoare la data formulării cererii sau sesizării instanţei de judecată cu procesul de divorţ ori de câte ori nu există dispoziţii exprese derogatorii ce instituie principiul aplicării imediate a legii noi.

 Ca atare, potrivit acestui text legal, în lipsă de dispoziţii contrare, legea aplicabilă se determină în raport de data introducerii acţiunii sau formulării cererii de divorţ.

 Dacă această dată este anterioară zilei de 1 octombrie 2011 devin incidente reglementările vechi în vigoare până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, adică dispoziţiile Codului familiei.

 Dimpotrivă, dacă cererea de divorţ se formulează după data de 1 octombrie 2011 sau chiar în ziua de 1 octombrie 2011, devin aplicabile prevederile Noului Cod civil.

 Prin derogare de la prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, ce constituie norma generală, de bază, în privinţa legii aplicabile proceselor şi cererilor aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, Legea nr. 71/2011 cuprinde anumite dispoziţii derogatorii, speciale, prin care se instituie expres aplicabilitatea noii legi şi proceselor şi cererilor în curs de soluţionare la data de 1 octombrie 2011.

 Dispoziţiile derogatorii se aplică limitativ, strict la situaţia pe care o reglementează, fără posibilitate de extrapolare la alte situaţii specifice aceleiaşi materii, dar nereglementate expres prin norme derogatorii.

 În materia dreptului familiei, este vorba de dispoziţiile art. 36 alin. 2, art. 40, art. 42 din Legea nr. 71/2011.

 Prin urmare, numai în aceste situaţii expres şi limitativ reglementate, unde există norme derogatorii de la regula instituită de art. 223 din Legea nr. 71/2011, legea nouă este de imediată aplicare.

 Art. 223 din Legea nr. 71/2011 constituie dreptul tranzitoriu, aplicabil ori de câte ori legea nouă de procedură nu cuprinde dispoziţii menite să rezolve diversele aspecte ale conflictului dintre legea veche şi legea nouă.

 Ca atare, în cazul în care legea nouă conţine dispoziţii speciale cu caracter tranzitoriu, conform cărora normele nou introduse sunt de imediată aplicare, fiind incidente şi în cazurile pendentes, adică în curs de judecată, acestea au prioritate în aplicare, fiind dispoziţii cu caracter special, în temeiul principiului generalia specialibus derogant şi lex posterior derogat prior.

 Prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, care consacră o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi şi anume supravieţuirea legii vechi, sunt dispoziţii tranzitorii cu caracter general, care îşi găsesc aplicabilitatea numai în situaţia în care legea nouă – NCC, nu ar dispune altfel.

 Prevederile art. 6 alin. 6 NCC, conform cărora „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi” trebuie coroborate cu dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 71/2011 care prevăd expres situaţia în care legea nouă este de imediată aplicare, respectiv consacră aplicabilitatea legii în vigoare la data sesizării instanţei pentru acele situaţii care nu se încadrează în normele de excepţie (art. 223).

 Textul art. 6 alin. 6 NCC nu trebuie interpretat automat în sensul că ar reglementa aplicarea imediată a legii noi, ci doar că instituie principiul aplicării legii noi efectelor viitoare (consecinţelor) ale unor situaţii născute anterior intrării în vigoare a acesteia, expres şi limitativ enunţate (derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie, obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate) dacă situaţiile există şi după intrarea în vigoare a legii noi.

 În condiţiile existenţei regulii de bază cu privire la aplicarea legii în timp, instituită de art. 223 din Legea nr. 71/2011, în lipsa unor reglementări speciale derogatorii, expres enunţate, textul art. 6 alin. 6 NCC trebuie interpretat în sensul că este aplicabilă legea în vigoare de la data sesizării instanţei şi atunci când promovarea acţiunii este determinată de o situaţie (din cele expres enunţate în art. 6 alin. 6 NCC) născută înaintea intrării în vigoare a legii existente la momentul sesizării instanţei, cu condiţia ca situaţia să persiste şi după intrarea în vigoare a noii legi.

 Ca atare, divorţul, care nu este altceva decât disoluţia căsătoriei, constituie un efect viitor al unei situaţii juridice născute din căsătorie.

 Aplicarea direct în calea de atac a dispoziţiilor Noului Cod civil cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti, la obligaţia de întreţinere, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, ar încălca principiul previzibilităţii legii, definit ca posibilitatea oferită celor interesaţi de norma juridică de a-şi reprezenta consecinţele punerii ei în operă ori cele ce derivă din ignorarea sau încălcarea ei.

 Conform jurisprudenţei Curţii europene (Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979), cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat.

 Aşadar, în baza acestor considerente, tribunalul reţine aplicabilitatea în cauză a legii vechi, Codul familiei, în funcţie de dispoziţiile căruia va analiza hotărârea atacată.

În ceea ce priveşte fondul dreptului dedus judecăţii, tribunalul reţine faptul că soluţia instanţei de încredinţare a minorului spre creştere şi educare tatălui concordă interesului superior al copilului.

Părţile sunt separate de la finele anului 2009, când apelanta a plecat în Spania, unde locuieşte şi în prezent, începând o relaţie de prietenie cu un alt bărbat lângă care convieţuieşte şi în prezent, aspect necontestat prin apelul declarat.

Atât anterior despărţirii soţilor, cât şi ulterior acestui moment, de la naşterea sa minorul a locuit la acelaşi domiciliu, alături de bunicii paterni, o perioada împreună şi cu părinţii şi apoi, după plecarea mamei, numai cu tatăl.

Apelanta a solicitat încredinţarea copilului spre creştere şi educare pe considerentul că acesta ar avea condiţii foarte bune la bunica maternă, că apelanta este cea care îi trimite produse şi bani din străinătate şi se preocupă mai mult decât intimatul (a se vedea cuprinsul întâmpinării depuse la instanţa de fond – f. 18).

Din probatoriul administrat la fond şi în calea de atac (depoziţii de martori, anchetă socială) rezultă că încă de la naşterea sa minorul a locuit în acelaşi imobil, în prezent frecventează cursurile şcolare din localitatea Salva, fiind îngrijit permanent de bunica paternă, care îl duce şi-l aduce de la şcoală şi care constituie o prezenţă permanentă în viaţa copilului.

Minorul este bine îngrijit şi beneficiază de condiţii materiale foarte bune de viaţă. Totodată, mediul în care acesta trăieşte este adecvat şi din punct de vedere moral, în privinţa familiei lărgite în mijlocul căreia minorul trăieşte nefiind relevate aspecte care ar putea pune sub semnul îndoielii moralitatea acesteia.

Fără a contesta condiţiile materiale bune pe care le poate oferi apelanta minorului său, ataşamentul apelantei faţă de minor şi a minorului faţă de mamă, tribunalul apreciază însă că o măsură de scoatere a copilului din mediul în care a trăit, din comunitatea şcolară unde învaţă şi obligarea acestuia să trăiască în alt mediu care nu îi este familiar (fie la bunica maternă, fie la apelantă în Spania, ţară a cărei limbă nu o cunoaşte aşa cum a arătat în cursul audierii sale în apel) ar destabiliza emoţional copilul, fapt ce ar putea avea consecinţe negative pentru dezvoltarea viitoare a copilului.

În cursul audierii sale de instanţa de apel minorul a arătat că ţine la mamă, însă „nu-l suportă pe bărbatul cu care stă mama lui pentru că i-a luat mama”.

Este poziţia unui minor care suferă din cauza despărţirii părinţilor, care ar dori să-i aibă pe amândoi alături, dar care conştient fiind că acest lucru nu este posibil, preferă să rămână în mediul în care a trăit, minorul fiind la o vârstă la care poate discerne între bine şi rău.

În condiţiile în care minorul nu a locuit cu bunica maternă, nu manifestă afecţiune sau cel puţin înţelegere pentru bărbatul cu care mama sa convieţuieşte, s-a obişnuit bine în mediul în care trăieşte şi în prezent, pentru moment, tribunalul apreciază că în acest moment asigurarea stabilităţii de ordin afectiv şi locativ trebuie să constituie o prioritate pentru părinţii acestui copil, deja afectat considerabil de situaţia conflictuală existentă între părinţii săi.

 Chiar dacă apelanta este la rândul său ataşată de minor, în calitate de părinte trebuie să accepte faptul că o nouă schimbare radicală în viaţa minorului este de natură a-l traumatiza şi contravine interesului superior al acesteia.

 În baza acestor considerente şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296 C.proc.civ. tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat.

 Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către apelant.

 Întrucât la dosarul cauzei s-au depus acte justificative din care rezultă că pe rolul instanţei spaniole nu există vreun proces de divorţ sau de separare de corp nu s-a mai pus problema incidenţei Regulamentului nr. 2201/2003, care reglementează competenţa de soluţionare în favoarea primei instanţe sesizată dacă aceasta şi-a reţinut propria competenţă.

Domenii speta

Spete similare