Răspundere civilă delictuală

Decizie 189/R din 23.02.2010


Prin sentinţa civilă nr. 2199/26.02.2009, Judecătoria Bacău a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, precum şi cererea formulată de către reclamantul B.N., în contradictoriu cu pârâtul F.G..

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin titlul de proprietate nr. 207703/2002 i s-a reconstituit reclamantului dreptul de proprietate asupra unui teren livadă de 10000 mp din comuna B.B., T 56 P 679/156. Acest teren a fost vândut de reclamant numitului A.C. în data de 16.06.2006, conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 718/2006 la BNP .

S-a susţinut prin cererea de chemare în judecată că acest teren ar fi fost folosit în mod nejustificat de către pârât care ar fi cules recolta de mere în perioada 2000-2006.

Instanţa a constatat că părţile s-au mai judecat într-un dosar similar, respectiv dosarul nr. 777/2006 al Judecătoriei Buhuşi, însă aşa cum reiese din cererea formulată în cauza de faţă, reclamantul cere contravaloarea recoltei de mere pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii, în timp ce în dosarul menţionat anterior s-a solicitat contravaloarea recoltei de mere din perioada 2000-2003.

Având în vedere că între cele două cauze nu există identitate de obiect, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a apreciat că, în raport de temeiul de drept al cererii, respectiv art. 998-999 Cciv, aceasta ar trebui admisă în condiţiile în care ar rezulta cu evidenţă din actele dosarului că fapta ilicită imputată  pârâtului ar fi fost săvârşită de către o altă(alte) persoană(e). Ca atare, instanţa a respins această excepţie dat fiind faptul că o asemenea dovadă nu s-a făcut.

Pe fond, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 998 Cciv, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar potrivit art 999 Cciv, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţă sau prin imprudenţa sa.

Aceste texte de lege reglementează răspunderea civilă delictuală, din cuprinsul lor reieşind totodată elementele acesteia şi anume: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.

Prin urmare, pentru a se institui răspunderea unei persoane pe temeiul celor două texte de lege amintite mai sus, trebuie cumulate toate cele 4 elemente ale răspunderii delictuale.

În cauză, instanţa a apreciat că nu s-a făcut dovada nici a faptei ilicite imputate pârâtului şi nici că acesta ar fi autorul acestei fapte ilicite.

Astfel, o asemenea faptă ilicită ar fi presupus, în opinia instanţei, ca din probe să reiasă indubitabil faptul că pârâtul ar fi exploatat direct sau prin persoane interpuse o suprafaţă de teren determinată.

Probele administrate de instanţă au dezvăluit faptul că nici măcar reclamantul nu cunoştea amplasarea suprafeţei de teren al cărei proprietar era în baza titlului de proprietate nr. 207703/1.03.2002.

Cu ocazia efectuării expertizei agricole ce a avut ca obiectiv evaluarea recoltei de mere aferentă perioadei menţionată de reclamant în cererea introductivă de instanţă, expertul a adus la cunoştinţa instanţei (fila 49) faptul că nu a putut proceda la efectuarea expertizei întrucât reclamantul nu cunoaşte amplasamentul suprafeţei de teren deţinute, această suprafaţă aflându-se undeva în cuprinsul unei suprafeţe de teren de 174ha.

A fost nevoie în aceste condiţii  a se efectua o expertiză topo-cadastrală pentru identificarea terenului în cauză, cu această ocazie însă reclamantul indicând expertului o suprafaţă de teren aflată la circa 100 m de amplasamentul real.

De asemenea, analizând cuprinsul declaraţiilor martorilor, instanţa  a constatat că nici aceştia nu cunosc amplasamentul terenului reclamantului, singurul martor ce părea să cunoască mai detaliat situaţia acestui teren declarând că această suprafaţă de teren i-a fost arătată de reclamant.

Apreciind în aceste condiţii că delimitarea strictă a amplasamentului terenului pe care se află livada reprezintă situaţia premisă pentru a analiza existenţa unei fapte ilicite, neexistând nici o probă din care să reiasă că pârâtul ar fi exploatat într-adevăr acest teren fără temei, săvârşind astfel o faptă ilicită, instanţa apreciază cererea drept neîntemeiată motiv pentru care o va respinge.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat recurs în termenul legal, motivat prin cererea de recurs şi legal timbrat, prin care a criticat sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de fond nu a interpretat corect probele administrate în cauză. Astfel, recurentul arată că este proprietarul suprafeţei de  1 ha livadă, situată în comuna Iteşti, jud. Bacău, conform titlului de proprietate depus la dosar, iar pârâtul stăpâneşte acest teren, iniţial cu titlu de arendă, în calitate de administrator al SC I. SA Iteşti, iar ulterior, după dizolvarea acestei societăţi, ca persoană fizică. În cauză s-a făcut proba cu martori a acestui fapt, iar la interogatoriu pârâtul nu a arătat că terenul ar fi fost stăpânit de o altă persoană. Instanţa nu trebuia să se bazeze pe afirmaţia expertului topo, în sensul că reclamantul nu cunoaşte amplasamentul exact al terenului, acest nefiind real, pe de o parte, iar pe de altă parte, expertul şi-a depăşit atribuţiile, afirmaţia sa necoroborându-se cu un alt mijloc de probă.

Intimatul nu a formulat întâmpinare în recurs, însă, reprezentat de avocat, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În  recurs, recurentului i-a fost admisă cererea de ajutor public judiciar, instanţa dispunând eşalonarea plăţii taxelor judiciare de timbru pe o perioadă de 5 luni.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa apreciază, cu majoritate de voturi, că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Prima instanţă a pronunţat o soluţie corectă, deşi motivarea acesteia nu este corespunzătoare, cel puţin din punct de vedere al încadrării în drept a speţei.

Astfel, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998-999 c.civ., însă faţă de situaţia de fapt reţinută, aceste dispoziţii legale nu sunt pertinente în speţă, singurul temei juridic care poate fi reţinut fiind principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Pe de altă parte, însă, prima instanţă a stabilit în mod corect faptul că, deşi reclamantul este proprietarul suprafeţei de teren cu destinaţia livadă  şi că nu a ridicat recolta pe ultimii trei ani, deci patrimoniul său a fost diminuat, fiind titularul unei acţiuni în dezdăunare, în cauză nu s-a făcut dovada unei fapte corelative a pârâtului şi a unei legături de cauzalitate între mărirea patrimoniului acestuia, prin recoltarea merelor din livada reclamantului, şi paguba suferită de către reclamant.

În acest sens, instanţa apreciază că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, excepţia invocată de către acesta fiind în mod greşit respinsă de către prima instanţă, nefiind necesar a se face dovada că a o altă persoană a săvârşit faptul prejudiciabil, fiind suficient, dimpotrivă, să nu se facă dovada celor afirmate în cererea principală.

Cu toate acestea, fiind învestită cu recursul reclamantului, instanţa nu a putut invoca din oficiu acest aspect, ca motiv de ordine publică, pentru a nu se încălca principiul non reformatio in pejus, astfel încât va fi păstrată soluţia primei instanţe, cu motivarea din prezenta decizie.

Motivele invocate de recurent nu pot fi reţinute, deoarece simplul fapt că pârâtul a deţinut livada ca administrator al SC I.SA Iteşti, nu prezumă stăpânirea şi exploatarea în continuare a livezii de către acesta, ca persoană fizică, după dizolvarea acestei societăţi, fiind necesare probe concrete, pozitive, a faptului că pârâtul a stăpânit şi recoltat.

Declaraţia martorului P.A., singura care a arătat că pârâtul a recoltat mere din 2000 şi până în 2007, nu este certă, având în vedere problemele care s-au ridicat în speţă cu identificarea exactă a amplasamentului, precum şi faptul că pârâtul mai deţine în zonă suprafeţe însemnate de livezi de meri. În acest context, faptul că pârâtul a fost văzut dirijând operaţiunile de recoltare nu face dovada cu certitudine a însuşirii recoltei ce s-ar fi cuvenit reclamantului.

Faţă de cele expuse mai sus, instanţa va respinge recursul ca nefondat, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.