Partaj judiciar

Pronunţând decizia civilă nr.320/2.04.2010 Tribunalul Bacău a respins recursul formulat de recurentul reclamant declarat de L.C., împotriva sentinţei civile nr., 212/30.01.2009 pronunţată de Judecătoria Moineşti, in dosarul civil nr. 2355/260/2008 în  contradictoriu cu intimaţii pârâţi S.M., cu domiciliul  în Galaţi, L.C., cu domiciliul în jud. Bacău şi cu intimaţii intervenienţi în nume propriu - L.C. şi L.L., ambii cu  domiciliul în jud. Bacău, ca nefondat.

A admis recursul formulat de intervenienţii principali în contradictoriu cu intimatul reclamant L.C. cu domiciliul în jud. Bacău şi cu intimaţii pârâţi S.M., L.C.,  ambii cu domiciliul  în Galaţi, împotriva sentinţei civile nr. 212/30.01.2009 pronunţată de Judecătoria Moineşti, in dosarul civil nr. 2355/260/2008.

A modificat, în parte, sentinţa recurată în sensul că a admis cererea de intervenţie principală şi în consecinţă:

A anulat, în parte, certificatul de moştenitor nr. 576/1974 în ceea ce priveşte constatarea existenţei în masa succesorală a imobilelor.

A obligat recurentul şi pârâta să plătească intervenienţilor suma de 2019,8 lei cheltuieli de judecată, la fond, reprezentând taxa judiciară, timbru judiciar şi onorariu avocat.

A obligat intimata S.M. şi recurentul L.C. să plătească intervenienţilor suma de 809,85 lei cheltuieli de judecată avansate în apel reprezentând taxă judiciară, timbru judiciar şi onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această decizie, a reţinut instanţa că:

„Prin sentinţa civilă nr.212/30.01.2009 a  Judecătoriei Moineşti, a  fost respinsă  ca nefondată acţiunea civilă având ca  obiect „ partaj  succesoral „ formulată de către reclamantul  L.C.  în contradictoriu cu  pârâţii S.M. şi L.C..

A  fost respinsă  cererea de intervenţie principală formulată de către intervenienţii L.L. şi L.C. şi având ca obiect „ anulare  certificat de moştenitor „.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele :

La data de 23.09.1973 a decedat L.I., după care au rămas ca moştenitori reclamantul în calitate de descendent de gradul I şi pârâta S.M. în calitate de soţie supravieţuitoare.  La data de 22.08.1974  a  fost emis de către Notariatul de Stat certificatul de moştenitor 576/1974prin care cei doi sunt constataţi moştenitori.  Se precizează în acelaşi act că  din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului  fac parte  bunuri mobile, iar ca imobile  sunt menţI.ate 200 mp teren construcţii, 2300 mp teren  arabil, şi ½ dintr-o casă.

Prin contractul de întreţinere  autentificat sub numărul 1614/06.08.2001  L.I. şi L.A. au  transmis  celor doi nepoţi L.L. şi L.C. mai multe bunuri imobile în schimbul întreţinerii celor doi.  Numitei L.L.  i s-au transmis o casă,  un grajd  şi suprafaţa de 4000 mp din care 400 curţi construcţii şi 3600 mp arabil-grădină, cu vecinii  drum judeţean,  M.V.,  G.M., M.E. şi rest proprietate  L.I.. Ambii înstrăinători au decedat în cursul anului 2007. 

Din interogatoriul  luat pârâtei de către  intervenienţi rezultă că aceasta  a plecat din casa ce a constituit pentru ea şi defunctul său soţ domiciliu comun  la scurt timp după  decesul acestuia din urmă întrucât a fost  bătută de către  socri.  De asemenea  pârâta  deşi nu recunoaşte  că nu a mai luat legătura cu  familia soţului decedat, arată totuşi că  L.I. şi A. au fost cei care s-au ocupat exclusiv de  întreţinerea imobilelor solicitate la masa de partajat. De asemenea  arată că pe perioada  vieţii socrilor său nu a făcut nici un demers pentru apărarea dreptului  său de proprietate  întrucât a avut încredere în vorbe.

Pârâta mai arată  că  şi-a vizitat socrii în anul 2007.

Din depoziţia martorului  G.N. (fila 93-95), rezultă că  după căsătorie, cei doi soţi au stat în casa părinţilor  lui L.I.. După nuntă I. s-a apucat să facă o casă pentru fiul său,  I., în condiţiile în care acesta  nu avea serviciu şi la un an de la căsătoria s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă.  Martorul precizează că imobilul a fost ridicat în anul 1970, pe terenul lui I.,  în decurs de aproximativ 1 an, perioadă în care I., era deja suferind. În continuare martorul relatează că  I.  şi A.  s-au mutat în casa  nouă  după plecarea pârâtei, care nu a  mai  revenit, astfel că  abia a recunoscut-o.

I.G. (fila 97) arată că I. şi M.  s-au căsătorit în anul 1964 şi au stat împreună cu părinţii  I.  şi A.. Ulterior arată că în 1970  cei  doi soţi  au construit o casă cu ajutorul părinţilor din ambele părţi, iar la trei ani de la căsătorie I. a decedat. După moartea acestuia  I. şi A. nu au mai lăsat pârâta să intre în casă, scoţând-o în drum cu doi copii.  Martorul arată că M. a plecat la Galaţi şi a mai venit în urmă cu un an.

Martorul  P.N. arată că după nunta  defunctului I. cu pârâta a fost programată ridicarea unei case, care a  fost ridicată de cei doi soţi cu ajutor de la părinţii pârâtei, şi probabil şi de la socrii acesteia, pe un teren dobândit zestre de  I. de la părinţii săi.

  Din coroborarea  probelor sus analizate instanţa va reţine că  cei doi soţi, I. şi  M. s-au  căsătorit în anul 1969, iar căsătoria a încetat prin decesul unuia dintre soţi la data de 23.09.1973. În această perioadă de timp  a fost ridicată o casă pe terenul aparţinând autorului lui L.I., respectiv L.I.. La aproximativ un an de la căsătorie  I. s-a îmbolnăvit, pentru ca în 1973  să decedeze. Ulterior, in casa  nou construită pârâta a mai  rămas o scurtă perioadă, după care a fost  dată afară de socrii săi, în condiţiile în care a luat doar unul din cei doi copii rezultaţi din căsătorie. Următoarea sa vizită a fost în anul 2007. În timpul scurs, casa a fost îngrijită  exclusiv de L.I. şi A. până la decesul acestora.

Instanţa apreciază că  timpul mare scurs din  momentul în care a părăsit casa ce a reprezentat domiciliul comun cu soţul  său până la momentul introducerii acţiunii  de partaj  s-a scurs o perioadă substanţială de timp, în care nici  pârâta nici reclamantul  nu şi-au  exercitat dreptul de proprietate  pretins, mai mult, nici măcar nu  şi l-au conservat.  Un prim pas în  realizarea  unui din aceste obiective ar fi fost transcrierea  certificatului  de moştenitor în registrul de  transcrispţiuni,  nerealizarea  acestei operaţiuni fiind  sancţionată  cu inopozabilitatea faţă de terţi a  actului.

Între timp, cei doi defuncţi  L.I. şi A.  au exercitat  acte de folosinţă  asupra imobilelor, iar ulterior de dispoziţie (contractul de întreţinere), care  a fost înscris în cartea funciară  în perioada imediat următoare încheierii actului, respectiv în 07.08.2001. Aceştia s-au comportat  ca proprietari asupra imobilelor cuprinse în certificatul de moştenitor  atacat.

Instanţa  a coroborat  această  situaţie de fapt cu  depoziţia martorului  G.N. care  precizează că  părinţii lui I. au construit casa, şi a cenzurat în acelaşi timp  depoziţia  lui întrucât  acesta  face precizarea că pârâta  a fost scoasă afară din casă cu doi copii, în condiţiile în care era de notorietate că unul din cei doi  copii  a rămas la ei, iar ulterior a decedat, situaţie recunoscută de altfel şi la interogatoriu  de către  pârâtă.

  Instanţa a reţinut că  în certificatul de moştenitor  se menţionează că imobilul casă a fost  edificat în anul 1971-1972, perioadă în care  I.  era deja bolnav, astfel că în condiţiile în care nu a lucrat decât 6 luni ar fi fost  în imposibilitate materială  de  ridicare a unei construcţii.

Raportat la considerentele sus  expuse  instanţa apreciază  că bunurile solicitate  iniţial la masa de partajat nu fac parte  din moştenirea după I.,  certificatul de moştenitor nu este opozabil intervenienţilor, iar  la întocmirea contractului de întreţinere părţile au fost de bună credinţă, motiv pentru care  a respins acţiunea formulată de reclamantul  L.C., domiciliat în Galaţi, contradictoriu cu pârâta  S.M.,  domiciliată în Galaţi, ca  nefondată.

A respins intervenţia în interes propriu formulată de  L.L. şi L.C., ambii domiciliaţi în  jud. Bacău, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a  declarat recurs reclamantul cât şi  intervenienţii principali.

În motivarea recursului său, reclamantul  arată că instanţa de judecată a procedat  în mod greşit  întrucât  trebuia să constate fie valabilitatea  contractului de întreţinere, fie  a certificatului de moştenitor, prin hotărârea pronunţată instanţa  nerezolvând  problema  litigioasă.

În motivarea recursului promovat de  recurenţii – intervenienţi  au arătat  că în mod greşit a fost respinsă cererea  de  intervenţie întrucât :

bunurile imobile ce s-a  solicitat a fi partajate nu au făcut  parte

niciodată din masa  succesorală a defunctului L. I.I.;

nu s-a făcut dovada  modului de  dobândire a  bunurilor de către

defunct şi deşi sunt persoane străine de  succesiunea defunctului L. I.I.,  afirmă  intervenienţii că au un drept propriu asupra bunurilor  cuprinse  în certificatul de moştenitor.

În apărare faţă de recursul reclamantului, recurenţii –

intervenienţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefundat, susţinând în esenţă că defuncţii defunctului L.I. şi A. au fost proprietarii imobilelor înscrise în certificatul de moştenitor a cărui anulare au solicitat-o.

În recurs nu au fost administrate probe  noi.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs invocate constată că acesta este nefundat, iar recursul intervenienţilor este fondat  pentru următoarele considerente:

Recurentul – reclamant L.C.  nu critică soluţia  instanţei în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere având ca obiect  „ ieşirea din indiviziune „ ca urmare a decesului tatălui său L. I.I., instanţa de fond  respingând  această cerere ca nefondată  motivat de faptul că bunurile imobile cuprinse în certificatul de moştenitor nr.576/1974  eliberat de către Notariatul de Stat Bacău nu a fost  proprietatea defunctului L. I.I., ci ale  părinţilor acestuia L.A. şi L.I., astfel încât nu pot face parte din  masa succesorală.

Consecinţa logică a respingerii  acţiunii de partaj succesoral pentru considerentele expuse anterior ar fi fost anularea parţială a certificatului de moştenitor eliberat la data de 22.08.1974, în ceea ce priveşte bunurile imobile  reţinute în cuprinsul său.

Astfel, prin emiterea sa a fost vătămat dreptul de proprietate al  defuncţilor L.A. şi L.I., care au avut calitate de titulari ai dreptului de proprietate  pentru bunurile pe care le-au  înstrăinat ulterior celor doi intrevenienţi, în cauză făcându-se  dovada contrară celor  menţionate în cuprinsul certificatului  de moştenitor în ceea ce priveşte componenţa masei succesorale rămasă la decesul lui L.I., decedat la data de 23.09.1973.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.88 din Legea nr.36/1995 şi art. 304 indice 1, art.312 alin.3 şi art.304, pcvt.9 cod procedură civilă va admite  recursul  declarat de către  recurenţii – intervenienţi, va modifica în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că va admite cererea de intervenţie principală.

Va  anula în parte certificatul de  moştenitor nr.576/1974, în ceea ce priveşte constatarea existenţei în masa  succesorală a imobilelor.

În temeiul  artr.312 alin.1 cod procedură civilă va respinge  ca nefondat recursul declarat de către recurentul reclamant, întrucât deşi într-adevăr instanţa a  respins atât cererea principală cât şi cererea de intervenţie, instanţa de recurs găsind întemeiată cererea de intervenţie principală şi anulând  parţial certificatul de moştenitor nu poate proceda la admiterea  recursului  faţă de  inexistenţa unui interes  al reclamantului pentru această cerere.

În temeiul  art.274 cod procedură civilă va obliga reclamantul – pârât S.M. la plata  sumei de 2019,8 lei cu titlu de  cheltuieli de judecată în favoarea intervenienţilor, reprezentând onorariu avocat, taxa  judiciară de timbru şi timbru  judiciar la fondul cauzei.

Va obliga pe recurentul L.C.  şi pe intimata S.M. la plata sumei de 809,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând  onorariu avocat şi  taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar în favoarea intervenienţilor”.

Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art.317 şi 318 cpc d-na M.S. şi d-l C. L. solicitând reluarea judecăţii şi arătând, în esenţă, că instanţa de recurs nu a avut în vedere împrejurarea că L.I. şi L.A. erau bătrâni şi bolnavi la data încheierii contractului de întreţinere în care au fost prinse şi bunuirle imobile ale lui L. Ir. I., omiţând să solicite certificate de medicină legală care să ateste împrejurarea că cei doi înstrăinători sunt în deplinătatea facultăţilor mintale.

Formulând întâmpinare prin reprezentantul lor convenţional, d-na avocat E.C., intimaţii L.C. şi L.L. au solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată (f.10-12).

Analizând decizia supusă contestaţiei în anulare, motivele invocate în susţinerea acestei căi extraordinare de atac, instanţa constată că nu sunt îndeplinit condiţiile cerute de art.317-318 cpc, potrivit cărora hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, când procedura de chemare a părţii nu a fost legal îndeplinită în ziua când s-a judecat pricina, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă (art.317 alin.1), când hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau modificare.

Contestaţia în anulare este, aşadar, o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare. Prin această cale se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul, neputând fi invocate pe calea contestaţiei în anulare erorile de interpretare a probelor care fac decizia netemeinică întrucât, pe de o parte un text de lege de excepţie este interpretat extensiv iar pe de altă parte, s-ar deschide calea recursului la recurs, cu încălcarea principiului securităţii juridice, justificată doar atunci când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (a se vedea în acest sens cauza Mitrea împotriva României, hotărârea CEDO din 29.07.2008).

Dându-se eficienţă dispoziţiilor art.274 cpc, contestatorii au fost obligaţi să plătească intimaţilor 1.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat-f.26,27).

Domenii speta

Spete similare