Drept civil

4.Menţinerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat fostului proprietar. – decizia civilă nr.191/19.04.2010 – dosar nr.6840/212/2006.

Prin sentinţa civilă nr.9792/5.06.2008 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.N.C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar, astfel cum a fost modificată, a obligat pârâţii la plata către reclamant a despăgubirilor echivalente valorii de circulaţie, la data executării hotărârii, a cotei de 1 din  imobilul apartament situat în Constanţa. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii C.A. şi C.G., a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin DGFP Constanţa ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă şi au fost obligaţi pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa la plata către reclamant a sumei de 1870 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

A reţinut prima instanţă că prin contractul de construire nr.24631/21.12.1983, actul adiţional şi contractul de împrumut nr.023823/ 21.12.1983, reclamantul A.N.C. şi soţia sa A.O.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. situat în Constanţa, dreptul acestora de proprietate fiind atestat prin titlul nr.14833/16.08.1984.

Întrucât reclamantul a părăsit ulterior România, refuzând să se înapoieze la expirarea termenului de şedere, în baza Decretului nr.223/1974 prin Decizia nr. 439/25.10.1988 a fost preluată fără plată în proprietatea statului cota indiviză de 1 din imobil, proprietatea numituluiA.N.C.

În ceea ce priveşte această cotă indiviză, la data de 29.08.1990 a fost încheiat un contract de închiriere prin care a fost închiriată pârâţilor C.A. şi C.G., contractul fiind prelungit până la 31.12.1994. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.27255/28.10.1996 încheiat cu RAEDPP Constanţa în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.112/1995, pârâţii C. au cumpărat cota de 1 din dreptul de proprietate asupra apartamentului, ce fusese preluată de stat de la reclamant.

 Cu privire la cealaltă cotă indiviză de 1 din dreptul de proprietate asupra aceluiaşi apartament, cotă aparţinând soţiei reclamantului A.O.A., prin sentinţa civilă nr.2602/24.05.1990 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost admisă acţiunea promovată de C.A. împotriva pârâtei, constatându-se perfectată vânzarea-cumpărarea cotei de 1 din apartamentul în litigiu.

 În ceea ce priveşte Decizia nr.439/25.10.1988 emisă de Consiliul Judeţean Constanţa, prin sentinţa civilă nr.9853/26.10.2006, rămasă irevocabilă prin neapelare, Judecătoria Constanţa a dispus anularea sa.

 Reclamantul a promovat acţiune în justiţie prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii RAEDPP Constanţa, Consiliul Local Constanţa, C.A. şi C.G. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.27255/28.10.1996. Prin sentinţa civilă nr.6976/ 05.07.2004 a Judecătoriei Constanţa, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 72/C/31.01.2007 a Curţii de Apel Constanţa, această acţiune a fost respinsă, reţinându-se că prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor C.-chiriaşii cumpărători- nu a fost răsturnată în cauză, respectiv că aceşti pârâţi au exhibat un titlu de proprietate încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995, iar la data perfectării actului de vânzare-cumpărare au fost de bună-credinţă, dreptul lor fiind ocrotit prin dispoziţiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.

 Prin urmare, s-a reţinut că în cauză, reclamantul deţine titlu de proprietate pentru cota de 1 din imobilul apartament, decizia de preluare a acesteia în proprietatea statului fiind anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Pe de altă parte, pârâţii deţin titlu de proprietate pentru întreg imobilul, o cotă de 1 fiind dobândită prin contract de vânzare-cumpărare validat, de asemenea, prin respingerea în mod irevocabil a acţiunii promovate de reclamant pentru anularea acestui act juridic, iar cealaltă cotă de 1 este deţinută în baza hotărârii judecătoreşti care a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea sa, de la proprietara coindivizară A.O.A.

Potrivit disp. art.480 Cod civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege, unul dintre atributele acestui drept fiind dreptul de a întrebuinţa lucrul potrivit naturii sau destinaţiei lui, aspect ce derivă din caracterul absolut şi exclusiv al acestuia.

 Acţiunea în revendicare are ca principal efect readucerea bunului (în natură şi liber de sarcini) în patrimoniul proprietarului neposesor şi doar în ipoteza în care acest lucru nu mai este posibil, obligaţia de restituire va fi înlocuită printr-o restituire prin echivalent, aşadar printr-o obligaţie de dezdăunare.

 Pe lângă celelalte ipoteze consacrate de jurisprudenţa naţională pentru restituirea prin echivalent (exproprierea pentru caz de utilitate publică, pieirea bunului etc.), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat implicit, prin bogata sa jurisprudenţă, asupra unei alte ipoteze : situaţia în care bunul revendicat a fost înstrăinat către un terţ de bună-credinţă, validitatea titlului subdobânditorului fiind confirmată prin hotărâre judecătorescă irevocabilă.

Astfel, Curtea a stabilit că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă, constituit în baza legii şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi executorie este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În cauza Pincova şi Pinca contra Republicii Cehe şi cauza Raicu contra României, Curtea a statuat că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate nu trebuie însă să creeze noi prejudicii disproporţionate astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat acele bunuri.

 De asemenea, în cauza James şi alţii contra Marii Britanii, Curtea a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. În ceea ce priveşte indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul său, Curtea Europeană a reţinut că, în absenţa unei compensaţii reparatorii, art.1 din Protocolul 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei. Privarea de proprietate impune astfel statului obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar, pentru a se păstra un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale  persoanei, în caz contrar măsura privării de proprietate constituind o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale.

 În cauza Braniowski contra Poloniei, Curtea a reţinut că atunci când constată o violare a dreptului persoanei, statul are nu numai obligaţia de a asigura celui interesat o satisfacţie echitabilă dar şi de a alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă, pentru a preveni violările constatate de Curte şi consecinţele acestora.

Cum potrivit art.11 alin.2 din Constituţia României, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este încorporată în dreptul intern, fiind ratificată de România prin Legea nr.30/1994, rezultă că întreaga jurisprudenţă redată mai sus prezintă semnificaţie juridică în plan intern, fiind obligatorie în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Prin urmare, instanţa a reţinut că restituirea cotei de 1 din dreptul de proprietate asupra imobilului apartament către reclamant nu mai este posibilă, în lumina jurisprudenţei CEDO, fără a crea un nou prejudiciu, de astă dată pârâţilor C., terţi dobânditori de bună-credinţă ai dreptului de proprietate asupra imobilului, al căror titlu de proprietate a fost validat prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Ca urmare, obligaţia de restituire în natură va fi înlocuită printr-o restituire prin echivalent, aşadar printr-o obligaţie de dezdăunare.

 Pe cale de consecinţă, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi, constatând că acesta a fost privat în mod nelegal de dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din imobil, a obligat pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa la plata către reclamant a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii de circulaţie, la data executării hotărârii, a cotei de 1 din imobilul apartament în litigiu, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 27255/28.10.1996 încheiat între RAEDPP Constanţa şi pârâţii C.A. şi C.G.

 Pentru aceleaşi considerente, a fost respinsă acţiunea promovată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii C.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul şi pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul local Constanţa au declarat în termen legal apel.

Pârâţii Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul local Constanţa au formulat critici sub aspectul obligării lor la plata despăgubirilor şi al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, în condiţiile în care acesta a beneficiat de contravaloarea bunului în litigiu, vândut către pârâţii Coleaşă. Legea nr.112/1995 prevede că suma încasată ca urmare a vânzării imobilelor în baza acestei legi se face venit la bugetul statului, în bugetul local fiind văsat doar un procent de 1% cu titlu de comision. În plus, practica CEDO şi a Curţii de Apel Constanţa este în sensul că statul este răspunzător pentru indemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a înstrăinării bunului.

În motivarea apelului, reclamantul prezintă observaţiile sale asupra unor procese anterioare, asupra judecătorilor şi avocaţilor care au participat la judecată. Cu privire la această cauză, susţine că indiferent de decizia ce se va da, în momentul în care va avea o hotărâre definitivă şi irevocabilă, va formula plângere la curtea Europeană a Drepturilor Omului. A susţinut că a fost încălcat art.6 din Convenţie, deoarece procesul durează din decembrie 1989 şi nu s-a finalizat încă, a fost discriminat, i s-a încălcat dreptul la un recurs efectiv, instanţele nu au fost independente şi imparţiale, deciziile date nu au respectat legea, formulând critici cu privire la hotărârile pronunţate în alte faze procesuale.

Orice referire la o sumă de bani care să reprezinte valoarea despăgubirii este nelegală, deoarece nu reprezintă obiectul cererii sale, este abuzivă, discriminatorie şi încalcă jurisprudenţa CEDO.

De asemenea, reclamantul a susţinut că instanţa trebuia să-şi motiveze soluţia pe legislaţia internă şi să lase Curtea Europeană să-şi motiveze singură decizia, atunci când i se va adresa şi în această cauză. Jurisprudenţa CEDO decide întotdeauna ca statul să restituie în termen de 3 luni proprietatea şi numai dacă nu o restituie în acest interval, este obligat să plătească daune materiale echivalente preţului de piaţă, dar şi o reparaţie echitabilă conform art.41 din Convenţie.

Tribunalul reţine următoarele :

Situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de prima instanţă. Sintetizând, compararea titlurilor solicitată de reclamant pentru cota corespunzătoare de 1 din imobil ar opune, pe de o parte, titlul de proprietate al reclamantului nr.14833/16.08.1984, iar pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nr.27255/28.10.1996 încheiat de RAEDPP Constanţa cu pârâţii C. în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.112/1995, contract menţinut prin sentinţa civilă nr.6976/05.07.2004 a Judecătoriei Constanţa, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.72/C/31.01.2007 a Curţii de Apel Constanţa. Pentru cealaltă cotă de 1 din imobil pârâţii C. se legitimează în calitate de proprietari, în baza sentinţei civile nr.2602/24.05.1990 pronunţată de Judecătoria Constanţa, prin care s-a constatat perfectată vânzarea-cumpărarea cotei respective cu pârâta A.O.A.

Legalitatea acestor hotărâri judecătoreşti, pe care reclamantul le contestă, nu poate fi pusă în discuţie în cadrul prezentului litigiu, deoarece au autoritate de lucru judecat.

Ceea ce este esenţial pentru speţa de faţă este faptul că menţinerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare şi nu poate fi anihilat prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probaţiune a revendicării. Dovada proprietăţii imobiliare prin titluri este absolută dacă dreptul a fost dobândit originar şi relativă atunci când provine, derivat, dintr-o convenţie.

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, aceste operaţiuni vizează exclusiv situaţia, inexistentă în speţă, când ambele părţi ale revendicării produc titluri derivate care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Ori în speţă, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului iar apoi, pe intervenţia legii (Decretul nr.223/1974) care, originar, a dispus preluarea bunului în patrimoniul statului şi, prin convenţie, înstrăinarea lui către chiriaşi. Absenţa unor autori diferiţi şi prezenţa titlului originar invocat de pârâţi denotă că ipoteza cerută probaţiunii, prin compararea titlurilor, nu există.

Într-o atare situaţie, în care nu se poate proceda la compararea titlurilor potrivit dreptului intern, în mod corect prima instanţă a recurs la jurisprudenţa CEDO în materie, care a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă, constituit în baza Legii nr.12/1995 şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă, este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie : „Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (…), astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri” (Cauza Pincova şi Pinca c. Republica Cehă, Cauza Raicu c. România).

Pe de altă parte, cum bunul nu poate fi restituit în natură în baza considerentelor mai sus-expuse, acţiunea fiind respinsă în mod corect faţă de pârâţii persoane fizice C., Curtea Europeană a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că există în cadrul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individual şi utilitatea publică. În absenţa acestui drept, art.1 nu poate asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate, astfel încât conform principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru privarea sa de proprietate, chiar dacă acesta solicită exclusiv restituirea în natură. Fondul Proprietatea, la ineficienţa căruia face referire apelantul reclamant în notele scrise depuse la dosar, a fost constituit în vederea asigurării despăgubirilor acordate în baza unor legi speciale, nu şi a celor acordate în cadrul altor litigii de drept comun.

Întrucât reclamantul a invocat nelegalitatea titlului prin care statul român a preluat bunul în proprietatea sa, întrucât reclamantul a pierdut proprietatea printr-un act de autoritate al statului, prin care s-au creat situaţii juridice noi cu privire la bunul în litigiu, statul este răspunzător – în ipoteza reţinerii caracterului nelegal al preluării – de prejudiciul creat reclamantului şi poate fi ţinut la acoperirea prejudiciului astfel creat, deoarece încălcarea dreptului de proprietate antrenează după sine obligaţia de a pune capăt acestei încălcări şi de a înlătura consecinţele, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară.

În consecinţă, în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român şi a obligat unitatea administrativ-teritorială Municipiul Constanţa prin primar şi autoritatea locală Consiliul local Constanţa la plata despăgubirilor cuvenite reclamantului, nefiind desăvârşit astfel fondul judecăţii acţiunii în revendicare în raport de persoana care se legitimează ca pârât în cauză.

Cum în apel nu este posibilă desfiinţarea în parte a hotărârii, tribunalul a  admis ambele apeluri, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, pentru a se desăvârşi fondul judecăţii acţiunii în revendicare în raport de pârâtul Statul român.

Domenii speta

Spete similare