Drept civil. Drept de retenţie. Păstrarea bunului imobil de către titularul dreptului de retenţie recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Acţiunea în despăgubiri promovată de proprietar pentru daune materiale reprezentând lipsa de folosinţă

Dreptul de retentie a fost definit ca fiind acel drept real de garantie, in virtutea căruia cel care detine un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie sa il restituie, are dreptul sa retina bunul respectiv, sa refuze deci restituirea lui, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le datorează in legatura cu acest bun.

Principalul efect al dreptului de retenţie este facultate pe care o dobândeşte creditorul aflat în posesia bunului, în speţă pârâţii apelanţi, de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate. Deci, dreptul de retenţie ni se prezintă, astfel, ca un mijloc pasiv de respingere a pretenţiilor altor persoane, printre care se află şi proprietarul. Rolul său este de a păstra lucrul refuzând restituirea căci numai în acest fel debitorul proprietar este constrâns să îşi achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul.

Decizia civilă nr. 86/13.02.2014 – dosar 18114/212/2011

Prin sentinţa civilă nr.9061 din 19.06.2013 Judecătoria Constanţa a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Ciocan Gabriel ca fiind formulată de către persoane lipsite de calitate procesual activă. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A.R.V., T.M.C., T. G. A., D.A.V., D.E.M. şi I.Z.L.A. Au fost obligaţi pârâţii  I.V. şi I..M, C.C.,  M. G., M.C.,  P.D., P.M., G.C., C.F., C.D., C.F., D.M., D.I., N.L., N.F. la plata în favoarea reclamanţilor a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în str. N. Titulescu nr. 14, jud. Constanţa pentru perioada 12.07.2008- 12.07.2011. A fost respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâţilor, ca neîntemeiat şi obligaţi pârâţii la cheltuieli de judecată.

A motivat instanţa de fond că pârâţii din prezenta cauză au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor din imobilul situat în str Nicolae Titulescu nr 14 în temeiul contractele de vânzare- cumpărare încheiate cu Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat. Prin hotărâre judecătorească s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare- cumpărare şi a fost admisă şi acţiunea în revendicare a reclamanţilor cu privire la imobil(apartamente ocupate de pârâţi). Tot prin hotărâre judecătorească reclamanţii au fost obligaţi să îi despăgubească pe pârâţi pentru îmbunătăţirile aduse imobilului şi s-a instituit un drept de retenţie în favoarea acestora până la achitarea integrală a acestor pretenţii.

În legătură cu pârâtul C.G. instanţa de fond a reţinut că titlul său de proprietate asupra apartamentului din imobilul menţionat nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească iar bunul a fost transmis către pârâtul N.M., astfel că nu justifică legitimarea procesuală în cauză.

Asupra fondului instanţa de fond a reţinut că  reclamanţii,  în calitate de proprietari  sunt îndreptăţiţi să solicite evacuarea pârâţilor dar prin sentinţa civilă nr. 14942/08.06.2010  Judecătoria Constanţa a dispus plata despăgubirilor pentru îmbunătăţirile aduse imobilului şi a instituit un drept de retenţie în favoarea pârâţilor până la achitarea integrală a acestor pretenţii, astfel că se impune respingerea cererii de evacuare.

Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut şi că dreptul de retenţie nu le conferă pârâţilor dreptul de a folosi bunul, cererea privind obligarea lor la plata lipsei de folosinţă constând în echivalentul chiriei şi a cheltuielilor de igienizare a locuinţei fiind întemeiată în parte. În cauză sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Prejudiciul este cert şi nu a fost încă reparat în natură sau prin echivalent de persoanele răspunzătoare. Fapta ilicită constă în aceea că pârâţii au ocupat imobilul în lipsa unui titlu valabil, fiind titularii unui drept de retenţie ce nu le conferă însă prerogativa folosirii bunului, ci doar posibilitatea de a le refuza proprietarilor restituirea bunului până la achitarea  sumelor pe care le-au cheltuit cu îmbunătăţirea acelui bun. Existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din însăşi materialitatea faptei. Vinovăţia rezultă din recunoaşterea faptului că pârâţii au continuat să folosească imobilul litigios, prevalându-se de dreptul de retenţie instituit prin hotărârea judecătorească. Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză de către expertul Iliescu contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în ultimii trei ani, anterior introducerii acţiunii este de 341.700 lei, iar contravaloarea cheltuielilor de igienizare este de 78.000 lei.

Susţinerile părţilor din calea de atac;

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii şi pârâţii deopotrivă, după cum urmează:

Pârâţii au criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul obligării la plata contravalorii lipsei de folosinţa. S-a susţinut că în condiţiile în care pârâţii erau beneficiarii unui drept de retenţie nu puteau fi obligaţi la plata echivalentul chiriei pe ultimii 3 ani. Dreptul de retentie este recunoscut creditorului, de legiuitor, ca o măsura prin care i se asigura acestuia încasarea sumei datorata de debitor si prin care acesta se opune a fi lipsit de lucrul pe care-1 deţine.Dreptul de retentie face ca retentorul sa aibă o poziţie specifica fata de proprietarul lucrului, având calitatea de creditor indreptatit sa fie despăgubit pentru cheltuielile făcute cu lucrul aflat in posesia sa.Calitatea retentorului de creditor al proprietarului face sa-i fie recunoscuta prioritatea dreptului de creanţa ca deţinător material al lucrului, fata de obligaţia de restituire. Prin instituirea dreptului de retenţie se asigura executarea unei obligaţii de plata, ca o garanţie exercitata asupra unui lucru individual determinat. In cauza de fata sunt îndeplinite condiţiile exercitării drepturilor de retenţie întrucât, pe de o parte, apelanţii - paraţi au calitatea de creditori fata de proprietarii apartamentelor iar, pe de alta parte, au si deţinerea materiala a acelor spatii. Dovada existentei creanţe ale apelanţilor contra intimaţilor - reclamanţi (proprietarii apartamentelor) nu este contestata si aceasta este o condiţie esenţiala pentru exercitarea drepturilor de retenţie asupra spatiilor pe care le deţinem.

S-a mai susţinut că în cauză sunt îndeplinite si condiţiile detenţiei materiale asupra apartamentelor in cauza pe care o exercită fiecare dintre apelanţi, ca titulari ai drepturilor de retenţie, existând legătura intre creanţe si spatiile deţinute. Instanţa atunci când a respins cererea de evacuare a apelanţilor a reţinut în mod corect ca sunt îndeplinite condiţiile exercitării drepturilor de retenţie, prin raportare la existenta creanţelor si a unei detenţii materiale reale asupra apartamentelor, in schimb atunci când a soluţionat cererea de obligare a noastră la plata c/v lipsei de folosinţa instanţa s-a îndepărtat de la aceste principii. Astfel, instanţa de fond a constatat in mod greşit ca retentia instituita in favoarea pârâţilor nu conferă dreptul de a folosi apartamentele in cauza şi că în ce ne priveşte poate fi angajată răspunderea civila delictuala.

Instanţa de fond a greşit si atunci cand a constatat ca fata de pârâţi s-ar putea retine ca ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, precum : existenta unui prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate intre acestea si vinovăţia. Astfel, prejudiciul nu exista in situaţia data cand apelanţii sunt titularii drepturilor de retentie, având dreptul de a refuza restituiea apartamentelor pana cand ni se plătesc sumele datorate. In aceasta situaţie, intimaţii - reclamanţi care sunt proprietarii apartamentelor si in acelaşi timp debitori , pana când nu-si îndeplinesc obligaţiile de plata nu au cum sa obţină posesia acestora care le-ar fi putut aduce un folos prin închiriere, astfel încât nu au nici prejudiciu. Fapta ilicita nu exista nici aceasta, întrucât pârâţii nu am ocupat apartamentele in mod abuziv, ci am continuat sa locuiască in acestea constituind domiciliile lor. Deţinerea materiala asupra apartamentelor in cauza pe care o exercită titularii drepturilor de retenţie este licita si nu viciata prin frauda, existând o legătura intre creanţă si locuinţele deţinute. Nu exista nici vinovăţia, deoarece pârâţii au locuit de atâta timp in apartamentele in cauza si acum le deţinem in baza drepturilor de retenţie. Aşadar, daca nu exista o fapta ilicita nu exista nici vinovăţie si nici prejudiciu, astfel incat instanţa de fond a reţinut in mod greşit ca sunt indeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Reclamanţii au criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul respingerii cererii de evacuare.

S-a susţinut că aşa cum in  hotărârea atacata se retine, creditorii paraţi din prezenta cauza "au dreptul sa refuze restituirea bunului" pana la plata contravalorii imbunatatirilor aduse bunului. Rezulta aşadar ca dreptul de retentie intervine in momentul restituirii bunului, ceea ce are loc in momentul punerii in executare a hotărârii de evacuare si nicidecum nu poate paraliza admiterea unei cereri de evacuare, care admisa fiind poate conduce, repetam in faza de punere a ei in executare, la opunerea la evacuare si implicit restituirea bunului daca nu le sunt achitate paraţilor sumele pentru care s-a instituit dreptul de retentie. Ori, in speţa, pentru a ne putea fi opus dreptul de retentie trebuia sa existe o hotărâre de evacuare a paraţilor, chiar si condiţionata de plata sumelor stabilite prin sentinţa civila 14942/08.06.2010 de Judecătoria Constanta, ceea ce instanţa de fond din prezenta cauza nu a pronunţat.

Invocarea dreptului de retentie apare ca fiind rupta din contextul

cauzei, atâta vreme cat chiar instanţa de fond retine ca: paraţii ocupa fara titlu imobilul proprietatea reclamanţilor inca din 2005, cand prin Decizia civila 734/23.11.2005 pronunţata de Curtea de Apel Constanta s-a constatat in mod irevocabil nulitatea absoluta a contractelor de vânzare cumpărare incheiate de paraţi (pagina 4, alin. 3 din motivarea hotărârii); dreptul de retentie conferă titularului sau numai o simpla detenţie materiala, adică o detenţie precara, iar nu posesia lucrului si nu ii conferă acestuia dreptul de folosinţa a bunului in urmărire silita; că reclamanţilor le-a fost admis capătul de cerere din acţiunea introductiva de instanţa prin care solicitam obligarea paraţilor la plata lipsei de folosinţa constând in echivalentul chiriei si cheltuielilor de igienizare a locuinţei, ceea ce putea duce la o compensare cu sumele pentru care s-a instituit dreptul de retenţie. Concluzionând, in opinia instanţei de fond paraţii nu pot folosi imobilul pentru ca nu au titlu, in acelaşi timp reclamanţii nu pot cere imobilul pentru ca nu exista un titlu prin care sa se dispună evacuarea lor.

Pârâţii au criticat de asemenea hotărârea instanţei de fond sub  aspectul greşitei soluţionări a cererii de obligare a pârârţilor la plata contravalorii dreptului de folosinţă al imobilului.

În mod greşit a interpretat instanţa de fond dreptul de retentie instituit in favoarea pârârţilor in referire la apartamentele pe care le ocupă, reţinând ca dreptul de retentie pe care il are deţinătorul unui bun de a retine bunul respectiv si de a refuza restituirea pana cand creditorul titular al bunului, ii va plaţi sumele pe care le-a cheltuit cu imbunatatirea acelui bun. Drept urmare, dreptul de retentie, in opinia instanţei de fond, conferă titularului sau numai o simpla detenţie materiala, adică o detenţie precara si nu posesia lucrului, constituind o garanţie pur pasiva care funcţionează numai atat timp cat bunul se afla in detenţia materiala a creditorului retentor si nu ii conferă acestuia dreptul de folosinţa a bunului. Contrar celor reţinute de instanţa de fond atunci cand interpretează dreptul de retentie, se susţine că unele dintre caracterele dreptului de retentie sunt, pe de o parte, calitatea de creditor al retentorului izvorâta din din raportul juridic existent intre acesta si si proprietarul bunului, iar, pe de alta parte, deţinerea materiala a bunului de către creditorul retentor, condiţii care sunt aplicabile si indeplinite in cazul apelanţilor. In ceea ce priveşte deţinerea materiala a apartamentelor din cauza pe care o exercită titularii dreptului de retenţie, aceasta este una licita si nu viciata prin frauda, existând legătura intre creanţele noastre si apartamentele reţinute. Din motivarea hotărârii ce formează obiectul prezentului apel, nu s-a înţeles ce anume înţelege instanţa de fond prin consfintirea/insituirea dreptului de retentie si ce se intelege ca ar presupune acesta.

În mod greşit a apreciat instanţa de fond ca in cauza sunt incidente dispoziţiile art. 998 C.civ., reţinând ca fiind întemeiat capătul de cerere privind obligarea noastră la plata lipsei de folosinţa constând in echivalentul chiriei si a cheltuielilor de igienizare a locuinţei in condiţiile aplicării răspunderii civile delictuale.

Se învederează instanţei de apel ca in tot timpul cercetării judecătoreşti in fata instanţei de fond s-a susţinut din partea reclamantelor ca este vorba doar despre lipsa de folosinţa, respectiv despre c/valoarea chiriei pe care subsemnaţii ar fi trebuit sa o achitam către actualii proprietari si nicidecum de o veritabila angajare a răspunderii civile delictuale. De altfel, întreg ansamblul probatoriu formulat de către toate părţile litigante a fost in sensul celor menţionate mai sus. Niciodată nu s-a pus in discuţia contradictorie a pârtilor dovedirea/îndeplinirea si aplicabilitatea in speţa de fata a condiţiilor răspunderii civile delictuale. Chiar insasi motivarea instanţei de fond in referire la antrenarea răspunderii civile delictuale, care, in opinia instanţei, se bazează pe respectarea dreptului de retentie, este una strict formala, lacunara si contradictorie. Aceeaşi este motivarea atunci când instanţa constata ca acţiunea in evacuare este nefondata, argumentandu-si opinia pe consecinţele juridice ale instituirii dreptului de retentie. si tot aceeaşi este motivarea când se apreciază asupra vinovăţiei noastre in antrenarea răspunderii civile delictuale. De asemenea, nu sunt suficiente simple afirmaţii pentru a opera angajarea răspunderii civile delictuale, deoarece pârtilor le revine, conform art. 1169 C. civ, sarcina de a-si dovedi susţinerile, invocarea art. 998 C. civ, nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea civila, caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumţie legala de vinovăţie si de răspundere in sarcina noastră, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai dupa administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca sunt, intr-adevar, indeplinite, cumulativ, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale.

Instanta de fond s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a solicitat prin acţiunea introductiva, in sensul ca a obligat si pe pârâţii C.F., C.D., C.R.F, D.M., D.I, D.I. şi G.C., la plata lipsei de folosinţa, in cuantum de 49069.66 lei, aferenta perioadei 12.07.2008 -12.07.2011. In motivarea hotărârii (fila 6. alin, ultim) instanţa de fond arata ca reclamantele au solicitat nhligarea numai a următorilor paraţi la plata lipsei de folosinţa si a cheltuielilor de igienizare, nominalizandu-i in mod expres, respectiv: M.G., M.C., N.F., M.L., P.D., P.M., I.V, I.M., C.C. În ceea ce priveşte pe paraţii defuncţi, soţii Grigorosoaia, reclamanţii nu au solicitat decât evacuarea acestora din imobil, nicidecum si obligaţia la plata vreunei sume de bani cu titlu de lipsa de folosinţa si contravaloarea cheltuielilor de igienizare si nici nu şi-au completat obiectul cererii de chemare in judecata pe parcursul cercetării judecătoreşti, situaţie in care proba cu expertiza tehnica imobiliara devenea neconcludenta, inutila si nepertinenta in aceasta cauza.

În referire la chiria pe care ar datora-o intimatelor-reclamante, se consideră ca aceasta nu are suport legal, mai cu seama ca in situaţia data, reclamanţii ar fi trebuit ca după ce au redobândit in proprietate imobilul situat in Constanta, str. Nicolae Titulescu, nr. 14 sa respecte întrutotul cerinţele impuse prin dispoziţiile O.G. nr. 40/1999.

În referire la cheltuielile de judecata, constând in contravaloarea onorariului de avocat la care au fost obligaţi in fata instanţei de fond, se apreciază că instanţa trebuia sa facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C. proc. civ. Instanţa a dispus obligarea apelanţilor, in calitate de paraţi, la plata către reclamante a sumei de 6200 lei - onorariu de avocat. In prezenta cauza, majoritatea termenelor de judecata au suportat amânări fără niciun fel de discuţie, ansamblul probator nu a fost unul laborios, iar pricina nu a fost complexa.

Alte probatorii nu au fost administrate de către instanţa de apel.

Dispozitiile de drept material si procedural aplicabile spetei;

Potrivit art. 295C.pr.civ instanta de apel va verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta.

Aprecierile tribunalului;

1.Asupra apelului pârâţilor;

Instanţa de apel va răspunde cu argumente comune celor două apeluri formulate de către pârâţi întrucât, în esenţă, ele vizează aceeaşi problemă de drept ce se impune a fi dezlegată şi anume, dacă în condiţiile existenţei unui drept de retenţie în favoarea pârâţilor, necontestat în cauză(rezultat din sentinţa civilă nr.14942 din 8 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa rămasă irevocabilă prin decizia nr.600 din 5 mai 2011 a Tribunalului Constanţa)  se putea angaja răspunderea civilă delictuală şi obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului şi a cheltuielilor de igienizare a locuinţei.

Dreptul de retentie a fost definit ca fiind acel drept real de garantie, in virtutea căruia cel care detine un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie sa il restituie, are dreptul sa retina bunul respectiv, sa refuze deci restituirea lui, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le datorează in legatura cu acest bun.

Principalul efect al dreptului de retenţie este facultate pe care o dobândeşte creditorul aflat în posesia bunului, în speţă pârâţii apelanţi, de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate. Deci, dreptul de retenţie ni se prezintă, astfel, ca un mijloc pasiv de respingere a pretenţiilor altor persoane, printre care se află şi proprietarul. Rolul său este de a păstra lucrul refuzând restituirea căci numai în acest fel debitorul proprietar este constrâns să îşi achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul.

În raport de aceste consideraţii teoretice se reţine că păstrarea bunurilor imobile, apartamente, în mâinile pârâţilor are un temei de drept, juridic, ceea ce conferă acestei reţineri un caracter licit şi nu unul ilicit, aşa cum greşit a apreciat instanţa de fond. Mai mult decât atât, acordarea dreptului de retenţie pe cale judecătorească a avut la bază, în afara unei conexiuni juridice sau materiale cu bunul, şi raporturi juridice licite preexistente în temeiul căruia bunul s-a aflat în posesia actualului detentor.

Nefiind vorba despre o deţinere ilicită a bunului, nu se poate pune în discuţie nici acordarea unor despăgubiri calculate la valoarea chiriei lunare care s-ar fi practicat pentru imobilele în discuţie. Această în condiţiile în care dreptul de retenţie al bunului împiedică pe adevăratul proprietar, debitor în cauză, să folosească bunul până la plata creanţei. Ceea ce conduce la concluzia că nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor proprietari debitori. Nefiind îndeplinite aceste două condiţiile ale răspunderii civile delictuale, nu mai prezintă importanţă analiza celorlalte de vreme ce condiţiile se cer întrunite în mod cumulativ.

O discuţie deosebită se impune în legătură cu cheltuielile de igienizare solicitate spre acordare de către reclamanţi. Este adevărat că poziţia juridică a retentorului este asemănătoare unui detentor precar, deoarece el nu are nicio prerogativă a dreptului de proprietate:posesia, folosinţa sau dispoziţia. Retentorul este însă dator să conserve bunul, fără a-i putea culege fructele. În măsura în care s-ar aprecia că igienizarea imobilului constituie un act de conservare în sarcina retentorului, tribunalul observă că în cauză nu s-a făcut dovada necesităţii efectuării unor astfel de cheltuieli (de revizuire a instalaţiilor sanitare, reparaţii instalaţii, paluxat parchet etc, neavând caracter de ,,igienizare’’ ci eventual doar caracter util), dar nici a faptului că ele au fost efectuate de către reclamanţii deşi trebuiau suportate de către pârâţi.

Pentru aceste argumente tribunalul apreciază că soluţia instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel că hotărârea va fi schimbată sub acest aspect în sensul respingerii acestui capăt de cerere.

Cât priveşte motivele referitoare la faptul că instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, tribunalul observă că reclamanţii, deşi nu au cerut expres obligarea tuturor  pârâţilor la evacuare şi contravaloarea lipsei de folosinţă, aceasta rezultă în mod implicit din precizarea acţiunii(fila122).

Motivele referitoare la necesitatea reducerii cheltuielilor de judecată invocate de către apelanţii - pârâţi rămân fără substanţă în condiţiile adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor şi a admiterii căii de atac a pârâţilor.

2. Asupra apelului reclamanţilor;

Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul dezlegării cererii de evacuare. Apelul este nefondat şi va fi respins ca atare pentru considerentele ce succed.

Instanţa de fond a reţinut că în condiţiile în care reclamanţii sunt proprietarii imobilului în discuţie iar pârâţilor le-a fost desfiinţat titlul de proprietate asupra aceluiaşi imobil, cei dintâi ar fi îndreptăţiţi la evacuarea celor din urmă. Totuşi, dreptul de retenţie de care beneficiază pârâţii se opune şi evident anihilează acţiunea de evacuare/predare a bunului aflat în detenţia creditorului retentor.

Această aserţiune este corectă întrucât ieşirea bunului din sfera materială a retentorului ar conduce la spulberarea atributului garanţiei de care beneficiază.

În considerarea acestor argumente tribunalul apreciază că soluţia instanţei de fond este corectă şi va fi menţinută, sub aspectul dezlegării cererii de evacuare.

Cheltuieli de judecată;

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii”. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus amintită). Astfel înţeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.proc.civilă, „partea care cade în pretenţii” poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

În cauza de faţă se constată că aparţine reclamanţilor culpa procesuală prin promovarea unei acţiuni neîntemeiate şi provocarea unor cheltuieli din partea pârâţilor, cu plata onorariului de avocat şi plata taxelor judiciare de timbru, potrivit dovezilor depuse la dosar. La adiţionarea sumelor menţionate tribunalul a avut în vedere atât cheltuielile efectuate de către pârâţi la judecata cauzei în fond cât şi cele ocazionate de soluţionarea apelului.

Domenii speta

Spete similare