Cerere de repunere în termenul de formulare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Termenul prevăzut de art.21 alin. 5 din Legea nr.10/2001, este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.

Sentinţă civilă 3256 din 05.09.2013


Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 15077/118/2012 al Tribunalului Constanţa, reclamanta B.V. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar a solicitat instanţei restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, Str. Ştefan cel Mare nr. 60 sau în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de lege.

În expunerea situaţiei de fapt, a arătat reclamanta că, prin notificarea nr. 188/17.12.2012, în calitate de legatară universală a defunctei C.D., a solicitat restituirea, în natură, a imobilului menţionat.

Arată reclamanta că de la data notificării şi până în prezent, unitatea deţinătoare nu a oferit nici un răspuns.

Mai apreciază reclamanta că este persoană îndreptăţită în sensul legii, astfel încât prezenta cerere este întemeiată.

În susţinerea acţiunii s-au depus înscrisuri şi anume certificate de deces şi certificate de moştenitor.

În şedinţa publică din data de 11.04.2013, pârâţii au depus la dosarul cauzei întâmpinare şi au învederat instanţei că au procedat la soluţionarea notificării prin respingerea acesteia ca tardiv formulată.

În susţinerea apărărilor, s-a ataşat la dosarul cauzei Dispoziţia nr. 308/06.02.2013.

În şedinţa publică din data de 11.04.2013, reclamanta şi-a precizat obiectul acţiunii, în sensul că solicită anularea Dispoziţiei nr. 308/06.02.2013, precum şi repunerea în termenul de formulare a notificării.

A arătat reclamanta că a luat la cunoştinţă despre dreptul  de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu, cu întârziere, respectiv după deshumarea defunctului A.C., aspect care a impus procurarea anumitor acte. Cu această ocazie, din verificările efectuate la Arhivele naţionale ale Municipiului Constanţa, s-au descoperit acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, Str. Ştefan cel Mare nr. 60.

Prin sentinţa civilă nr. 3256/5 septembrie 2013, Tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării şi a respins acţiunea.

Pentru a hotărî în acest fel, Tribunalul a analizat cererea reclamantei de repunere în termenul de notificare în strânsă legătură cu calitatea sa de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de vreme ce neformularea în termen a notificării a atras însăşi pierderea acestei calităţi.

Potrivit art.21 şi urm. Din Legea nr.10/2001, persoana îndreptăţită este obligată să parcurgă perioada administrativă, adică procedura directă de restituire, începând cu notificarea (cererea de restituire) şi terminând cu decizia sau dispoziţia emisă de către deţinător, cu respectarea termenelor şi a formelor prevăzute în lege.

 Textul, devenit art. 22 ca urmare a republicării actului normativ, a stabilit că persoanele îndreptăţite să ceară restituirea imobilelor preluate abuziv de stat trebuie să notifice unitatea deţinătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 şi împlinit aşadar la 14 februarie 2002.

Termenul prevăzut de textul sus-citat este unul de decădere, iar nu un termen de prescripţie extinctivă, iar sancţiunea nerespectării lui pentru înregistrarea notificării este pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Prin decizia civilă nr. 6766 din 15 septembrie 2005 a Î.C.C.J. – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a arătat de altfel că, spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întreruperi sau repunere în termen. Sancţiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, astfel că forţa majoră, ca şi caz de suspendare a cursului prescripţiei, nu poate fi aplicabilă.

Înalta Curte a arătat că, din acest punct de vedere, termenul prevăzut de art.21 alin. 5 din Legea nr.10/2001, este incompatibil cu instituţia repunerii în termen. Raţiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitorului de a  dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.

Caracterul obligatoriu al acestei proceduri administrative prealabile rezultă neîndoielnic din lege, dar aceasta nu constituie un obstacol în accesul liber la justiţie (art. 6 CEDO şi art. 21 Constituţie), cât timp titularul dreptului poate, oricând, utiliza faza judiciară. Astfel, instanţa supremă a arătat într-o speţă similară că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”; că Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv.

O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri (decizia nr.  3923 din 22 iunie 2010 a Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

S-a mai decis (decizia civilă nr. nr. 1219 din 18 februarie 2005 Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală) că procedura soluţionării notificării, pe care persoana îndreptăţită o adresează deţinătorului imobilului preluat în mod abuziv de stat, reglementată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, este subsumată exerciţiului unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar, obligatoriu, potrivit art. 109 Cod procedură civilă.

Jurisprudenţa a mai statuat că prin respectarea termenului imperativ, de decădere, se valorifică în cazul multiplilor moştenitori dreptul de acrescământ, conform legii, precum şi că prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu s-a procedat de către legiuitor la o repunere în termenul de a formula notificare (decizia civilă nr. 5081 din 25 mai 2006 a Î.C.C.J.).

Prin urmare, reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 103 cod proc. Civilă şi instituţia repunerii în termen, indiferent de criteriile obiective pe care este fundamentată.

Pe cale de consecinţă, depunerea, la data de 17.12.2012 a notificării, peste termenul legal, atrage pierderea însăşi a calităţii de persoană îndreptăţită, iar soluţionarea acordată notificării, prin Dispoziţia nr. 308/06.02.2013 este legală şi temeinică.

În considerarea argumentelor de fapt şi de drept expuse, acţiunea a fost respinsă ca nefondată.