Drept civil

18.Competenţa de soluţionare a acţiunii de divorţ între doi cetăţeni ai Uniunii Europene. Aplicarea Regulamentului CE nr.2116/02.12.2004. Ultimul domiciliu comun al părţilor – dec.civilă nr.129/16.03.2010- dosar nr.14164/212/2008.

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr.14164/ 212/2008 , reclamantul D.M. a chemat in judecata pe parata D.B.M.F., pentru ca pe baza probelor ce se vor administra sa se dispuna: desfacerea casatoriei din culpa comuna; reluarea numelui anterior  de catre parata; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentinta civila nr.23273/19.12.2008 Judecatoria Constanta a admis exceptia necompetentei generale a instantelor romanesti si a respins actiunea ca nefiind de competenta generala a instantelor romanesti.

In motivarea hotararii, instanta de fond a retinut ca, asa cum rezulta din certificatul de casatorie tradus in copie legalizata atasat la fila 6 din dosar, casatoria partilor a fost celebrata in Orasul Nice din Franta, iar potrivit  documentelor de identitate eliberate de autoritatile Franceze ambele parti au avut domiciliul in Franta si nationalitatea franceza.

Raportand aceasta situatie de fapt la prevederile art.20 art.22 din Legea nr.105/1992  privind raporturile lor de drept internaţional privat, instanţa a apreciat ca, si in situatia in care in prezent partile nu ar mai avea domiciliu comun si cetatenie comuna,  tot legea franceza ar fi aplicabila la divort.

In termen legal, impotriva sentintei civile mentionate mai sus a declarat apel reclamantul, aratand in dezvoltarea motivelor ca hotararea instantei de fond este in contradictie cu art.3 din Regulamentul CE nr.2116/2004, din moment ce sotii au avut ultimul domiciliu in Romania, iar locuieste inca in tara, doar sotia schimbandu-si statul de domiciliu.

A mai precizat apelantul ca, potrivit art.72, Regulamentul mentionat este parte integranta a dreptului intern, iar instantele de judecat au obligatia aplicarii lui neconditionate.

Tribunalul a reţinut următoarele:

 Art.3 din Regulamentul CE nr.2116 din 02.12.2004 reglementeaza competenta instantelor in pronuntarea unei hotarari de divort in functie de diversele situatii aparute in practica, stabilind totodata ca partile nu pot alege o alta instanta decat cea prevazuta in Regulament pentru cazul concret.  Pentru situatia in care sotii nu mai locuiesc in acelasi stat membru, la alin.3 se prevede ca instantele competente sa judece divortul sunt cele din statul membru in care sotii au avut in mod obisnuit ultimul domiciliu, cu conditia ca unul dintre ei sa locuiasca inca acolo.

Regulamentul este un instrument juridic comunitar, respectiv un act juridic cu valabilitate generala, prevazuta explicit la art.189 alin.2 din Tratatul Comunitatii Europene.

In virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar, prevederile Regulamentului mentionat se aplica cu prioritate fata de dreptul intern reprezentat in cauza de Legea nr.105/1992, aspect prevazut de altfel expres in art.72, care stabileste ca „prezentul regulament este obligatoriu in toate elementele sale si se aplica direct in toate statele membre in conformitate cu Tratatul de instituire a Comunitatii Europene”. Prin urmare, dreptul comunitar fiind integrat in mod firesc in ordinea juridica interna a statelor, aplicarea  neconditionata de catre instantele nationale a Regulamentului CE nr.2116 din 02.12.2004 este obligatorie.

Raportand dispozitiile acestui act normativ  la situatia de fapt rezultata din materialul probator existent la dosarul cauzei si din sustinerile partilor, se constata ca judecatorul fondului a respins in mod gresit actiunea de divort formulata de reclamant pentru necompetenta generala a instantelor romanesti.

Astfel, se retine ca apelantul-reclamant are dubla cetatenie, franceza si romana, in timp ce intimata-parata are cetatenie franceza, iar casatoria lor s-a incheiat in Franta.

In ceea ce priveste ultimul lor domiciliu comun, reclamantul apelant sustine ca a fost in Romania, unde el domiciliaza si in prezent, iar intimata confirma in cuprinsul intampinarii depuse in apel sederea in casa cumparata in Romania pe perioade de pana la 6 luni, afirmand ca este vorba de sederi temporare, pe perioada vacantelor.

Faptul ca reclamantul-apelant figureaza in actele de stare si in alte documente oficiale cu domiciliul legal in Franta nu are nici o relevanta pentru stabilirea instantei competente sa pronunte divortul, deoarece determinanta sub acest aspect este locuinta pe care sotii au avut-o in fapt, pentru perioade de timp suficient de lungi pentru a duce la concluzia unui domiciliu stabil si efectiv.

In acest sens, in doctrina si practica judiciara interna s-a decis ca, la stabilirea competentei pentru solutionarea divortului nu intereseaza daca sotii au avut facuta mutatia in evidentele politiei, ci daca au locuit efectiv in acea localitate.

Aceeasi idee se desprinde si din interpretarea textului din Regulamentul CE nr.2116 din 02.12.2004 la care am facut referire anterior, din moment ce se vorbeste de „statul membru in care sotii au avut in mod obisnuit ultimul domiciliu”.

In ceea ce priveste ultimul domiciliu comun, in cuprinsul intampinarii atasate la f.10 din dosarul de fond a aratat intr-adevar, ca a fost in Franta, la Nice, dar s-a referit la domiciliul legal, rezultat din actele de sate civila si din celelalte documente oficiale sau provenite de la diferite autoritati si institutii din Franta.

Ori, asa cum am aratat in precedent, ceea ce intereseaza pentru stabilirea instantelor competente sa judece divortul este domiciliul (resedinta) pe care partile l-au avut in fapt  anterior separatiei in fapt, iar nu domiciliul mentionat in acte.

 In aceste conditii, competente sa solutioneze cererea de divort a reclamantului sunt instantele din Romania si, in concret, Judecatoria Constanta, in a carei circumscriptie se afla ultimul domiciliu comun al partilor si domiciliul actual al reclamantului.

Domenii speta

Spete similare