Drept civil

15.Lipsa parcurgerii procedurii de restituire a imobilului prevăzută de legea specială duce la pierderea chiar a dreptului de a se recunoaşte dreptul de proprietate. Neprimirea unei astfel de cereri de restituire a imobilului pe calea dreptului comun nu încalcă dreptul reclamantei de acces la justiţie- dec.civilă nr.81/22.02.2010- -dosar nr.1258/212/2008.

Prin sentinţa civilă nr.17156/3.11.2009 Judecătoria Constanţa, respingând excepţia inadmisibilităţii, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.E. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 168,74 mp, situat în  mun. Constanţa,  iar pentru diferenţa de 167,26 mp teren imposibil de restituit în natură a obligat pârâţii către reclamantă la plata sumei de 331.174 lei cu titlu de despăgubiri.

Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii, reţinând că, deşi Legea nr.10/2001 reprezintă o lege specială care a oferit persoanelor îndreptăţite posibilitatea să uzeze de procedura specială reglementată de aceasta, ea nu a limitat în mod exclusiv dreptul persoanelor de a uza de acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, atunci când pretind că dreptul lor de proprietate le-a fost încălcat.

Astfel, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea sa în principal pe dispoziţiile art.480 din Codul civil, dispoziţii care nu au fost abrogate nici expres şi nici tacit prin actele normative ulterioare, în special prin Legea nr.10/2001.

A considera contrariul ar însemna a încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art.21 din Constituţia României şi de art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, a cauzei sale, a drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Pe fondul litigiului, în considerentele hotărârii, prima instanţă a reţinut că reclamanta se legitimează procesual activ în calitate de moştenitoare a defunctului M.C., conform actelor de stare civilă depuse la dosar şi a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.120/45/17.01.1956 la fostul Notariat de Stat Regional Constanţa, potrivit căruia defunctul era proprietar al imobilului teren în suprafaţă de 336 mp situat în Constanţa.

Imobilul astfel individualizat a fost expropriat în baza Decretului nr.49/1981, fiind cuprins în tabelul anexă la poziţia 97, a fost evaluat la suma de 64.056 lei conform procesului verbal nr.16/29.05.1981, însă dovada plăţii acestei sume către proprietarul expropriat nu a fost făcută.

Împotriva acestei hotărâri, pârâţii au declarat în termen legal apel şi au precizat că înţeleg să reitereze în apel excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, soluţionată în mod greşit de prima instanţă.

Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate, tribunalul reţine următoarele :

În materia analizată, a dreptului de proprietate, inadmisibilitatea nu poate fi calificată ca o excepţie de procedură propriu-zisă, ci ca o apărare de fond atât timp cât implică analiza existenţei dreptului de proprietate al reclamantei raportat la dispoziţiile legale incidente.

În consecinţă, în acest context urmează a fi analizat de către tribunal motivul de apel privind inadmisibilitatea acţiunii, raportat la concursul dintre dreptul comun-dispoziţiile Codului civil şi legea specială-dispoziţiile Legii nr.10/2001.

Prin neprimirea cererii de restituire a imobilului pe calea dreptului comun nu se încalcă dreptul reclamantei de acces la justiţie. Prin decizia nr.33/9.06.2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că dreptul la un tribunal consacrat de art.6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturlor Omului considerând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. Întrucât a fost adoptat un act normativ special, Legea nr.10/2001, toate deciziile care se iau în cadrul acestei proceduri, inclusiv refuzul persoanei notificate de a emite decizia de soluţionare a notificării, fiind supuse controlului judecătoresc, este evident că persoana îndreptăţită are asigurat în mod deplin accesul la justiţie.

Chestiunea esenţială pentru dezlegarea problemei inadmisibilităţii este aceea a analizării, raportat în concret la speţă, a concursului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială de reparaţie în situaţia imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada de referinţă 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi Codul civil, ca lege generală.

Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr.10/2001 şi a art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 rezultă explicit faptul că revendicarea bunurilor preluate fără titlu valabil este permisă în condiţiile dreptului comun numai dacă nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Prin urmare, o dată cu adoptarea Legii nr.10/2001, care constituie legea specială în materie, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este în principiu inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile respective putându-se valorifica doar în condiţiile legii speciale.

De altfel, un drept subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură.

Apărarea intimatei reclamante în sensul că legea specială nu interzice aplicabilitatea dreptului comun nu poate fi primită, deoarece există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, respectiv specialia generalibus derogant.

Pe de altă parte, aplicarea prioritară a acestei legi în baza principiului menţionat mai sus nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece, aşa cum s-a statuat prin decizia nr.33/9.06.2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul unui concurs între Legea nr.10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, potrivit Codului civil, instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr.10/2001 nu vine în conflict cu disp. art.1 alin.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care impune, conform art.20 alin.2 din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.

 Se reţine că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială, pentru valorificarea dreptului pretins, este efectivă.

Ori, dispoziţiile Legii nr.10/2001 reglementează în mod explicit la art.2 alin.1 lit.h situaţia pretinsă de reclamantă, aceea a preluării bunului de către stat cu titlu valabil, în temeiul Decretului de expropriere nr.49/1981, preluare pe care o califică ca fiind abuzivă. Prin urmare, calea oferită de Legea nr.10/2001 era efectivă şi asigura valorificarea dreptului pretins de reclamantă, însă aceasta nu a utilizat procedura notificării prevăzută de această lege, ci a ales calea dreptului comun prin voinţă proprie.

Amintim în acest sens că art.22 alin.5 din legea specială prevede că nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, ceea ce echivalează cu pierderea însăşi a dreptului de proprietate.

De asemenea, reclamanta nu se poate prevala nici de un „bun actual” ori de o „speranţă legitimă” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie. Simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă. În lipsa recunoaşterii în prealabil a dreptului de proprietate al reclamantei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ori în lipsa parcurgerii de către aceasta a procedurii prevăzute de legea specială, reclamanta a pierdut însuşi dreptul de a i se recunoaşte dreptul de proprietate, astfel că nu se poate susţine că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare i s-ar îngrădi reclamantei posibilitatea reală de a dispune de bunul său.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, reţinându-se că este de prisos analiza celorlalte critici privind evaluarea terenului şi modalitatea de restituire în natură, în temeiul art.296 din Codul de procedură civilă va fi admis apelul şi va fi schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că va fi respinsă acţiunea ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare