Litigiu comercial. Obligaţie de rezultat izvorâtă dintr-un contract de exclusivitate. Sarcina probei

Litigiu comercial. Obligaţie de rezultat izvorâtă dintr-un contract de exclusivitate. Sarcina probei

C.civ., art. 1169

C.proc.civ, art. 129

O simplă nominalizare a unor pretinşi clienţi ai societăţii pârâte despre care reclamanţii doar susţin, fără să şi probeze aceste afirmaţii în condiţiile art. 1169 din Codul civil şi cele ale art. 129 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu poate să determine convingerea instanţei că acţiunea acestora este întemeiată, chiar dacă o parte dintre societăţile indicate se regăsesc între clienţii cu care pârâta a încheiat contracte de asigurare.

O asemenea împrejurare, însă, nu dovedeşte prin ea însăşi că respectivul client a şi fost „promovat şi recomandat” de recurenţi, cu atât mai mult cu cât între părţi nu au fost întocmite documente scrise în acest sens, documente care, de altfel, nici nu erau obligatorii raportat la condiţiile stipulate în contractul de exclusivitate, iar partea chemată în judecată nu recunoaşte susţinerile reclamanţilor.

Tocmai pentru că prin contractul de exclusivitate părţile au înţeles ca obligaţia asumată de reclamanţi să fie una de rezultat – prin încheierea efectivă a contractelor de asigurare cu clienţii cărora societatea pârâta le-a fost recomandată – şi nu una de mijloace, era imperios necesar ca recurenţii să fi dovedit că acele contracte de asigurare pentru care au solicitat plata procentului de 60% din provizioanele încasate au fost perfectate ca urmare a recomandărilor făcute de aceştia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 897 din 21 octombrie 2008, (Csaba Bela Nasz)

Prin sentinţa civilă nr. 52 din 25 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 4996/30/2006 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea în anulare formulată de reclamanţii S.C. A L.L.C. şi E.M.P. în contradictoriu cu pârâta S.C. A S.A. Bucureşti şi a modificat parţial sentinţa arbitrală nr. 8 din 10 martie 2006 a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara în sensul că a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 1.517,05 lei, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii atacate.

Judecătorul fondului a apreciat că sentinţa arbitrală a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 364 lit. d) din Codul de procedură civilă ca urmare a neîndeplinirii procedurii de citare în condiţiile art. 90 şi următoarele din acelaşi cod, depunerea unei întâmpinări sau a unei cereri reconvenţionale, chiar dacă pe acestea se menţionează termenul de soluţionare a cauzei, neputând suplini lipsa de procedură, situaţie în care reclamanţii au fost lipsiţi de posibilitatea administrării probelor în stabilirea adevărului obiectiv.

În ceea ce priveşte fondul pricinii au fost audiate în calitate de martor numitele S.L. şi F.R.C., cea din urmă, angajată în calitate de secretară la S.C. A A S.R.L., relatând faptul că are cunoştinţă despre încheierea unui contract de consultanţă între părţile aflate în litigiu, precum şi despre împrejurarea că reclamantul E.M.P. a recomandat serviciile societăţii pârâte unor clienţi pentru încheierea poliţei de asigurare, fără însă a putea preciza numele acestora şi modalitatea în care au fost făcute respectivele recomandări. De asemenea, martora S.L. a relatat că societatea la care este asociată împreună cu reclamanta – S.C. A A S.R.L. – a semnat o poliţă de asigurare pentru răspundere profesională cu pârâta la recomandarea reclamantului E.M.P., şi alte persoane juridice perfectând astfel de contracte, susţinând că a văzut personal două convenţii încheiate cu S.C. I S.R.L. Craiova şi S.C. C S.R.L. Călăraşi, recomandările fiind făcute de reclamant verbal.

Referitor la expertiza tehnică contabilă efectuată în cauză tribunalul a reţinut că aceasta a avut drept obiective stabilirea valorii sumelor încasate de către pârâtă din contractele de asigurare încheiate după data de 18 aprilie 2002  de la clienţii recomandaţi, potrivit susţinerilor reclamanţilor, de către aceştia, precum şi calcularea procentului de 60% pretins de reclamanţi. Deşi specialistul a răspuns acestor obiective precizând valoarea primelor de asigurare încasate şi calculând comisionul pretins în baza documentelor aflate la dosarul cauzei şi a actelor puse la dispoziţia de către părţile din proces, expertiza nu face referire la niciun document scris din care să rezulte că reclamanţii au recomandat vreunei societăţi comerciale pentru încheierea poliţei de asigurare serviciile pârâtei. De altfel, nici chiar reclamanţii nu susţin că ar fi întocmit în scris asemenea recomandări, limitându-se la recomandările verbale care nu au fost, însă, dovedite decât parţial prin declaraţia martorei S.L., astfel că acţiunea este întemeiată numai în limita sumei de 1.517,05 lei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii S.C. A L.L.C. şi E.M.P., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligarea pârâtei la plata integrală a sumei de 15.361,42 euro, sau echivalentul în lei la cursul B.N.R., conform concluziilor expertizei administrate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 897 din 21 octombrie 2008 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 52 din 25 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4996/30/2006.

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că în mod corect judecătorul fondului a admis doar în parte acţiunea în anulare formulată de reclamanţii recurenţi S.C. A L.L.C. şi E.M.P. împotriva sentinţei arbitrale nr. 8 din 10 martie 2006 a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara pronunţată în dosarul nr. 2/2006 prin care a fost respinsă cererea lor de arbitrare, admiţându-se, în schimb, cererea reconvenţională depusă de pârâta S.C. A S.A. Bucureşti, fiind reziliat contractul de exclusivitate din 18 aprilie 2002, Tribunalul Timiş dispunând modificarea parţială a sentinţei arbitrale în sensul obligării societăţii chemată în judecată la plata sumei de 1.517,05 lei, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii atacate.

Într-adevăr, pe parcursul derulării procedurii judiciare în faţa primei instanţe reclamanţii au depus unele înscrisuri, respectiv o listă estimativă a societăţilor comerciale despre care susţineau că ar fi contractat cu pârâta la recomandarea lor, o listă cu martorii propuşi spre audiere şi o alta cu obiectivele expertizei solicitate, precum şi anumite documente de corespondenţă dintre părţi ori cu alte persoane, în cauză audiindu-se două martore, fiind efectuată şi o expertiză contabilă. Însă, din analiza coroborată a acestor probe rezultă fără echivoc că pretenţiile reclamanţilor sunt fondate doar în parte, recomandările făcute de dl. E.M.P. verbal fiind dovedite parţial prin declaraţia martorei S.L., ceea ce determină ca acţiunea să fie întemeiată numai în limita sumei de 1.517,05 lei, cum în mod judicios a apreciat şi tribunalul.

Astfel, o simplă nominalizare a unor pretinşi clienţi ai societăţii pârâte despre care reclamanţii doar susţin, fără să şi probeze aceste afirmaţii în condiţiile art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, şi cele ale art. 129 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, având, totodată, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, nu poate să determine convingerea instanţei că acţiunea acestora este întemeiată, chiar dacă o parte dintre societăţile indicate de reclamanţi se regăsesc, fără putinţă de tăgadă, între clienţii cu care pârâta a încheiat contracte de asigurare. O asemenea împrejurare, însă, nu dovedeşte prin ea însăşi că respectivul client a şi fost „promovat şi recomandat” de recurenţi, cu atât mai mult cu cât între părţi nu au fost întocmite documente scrise în acest sens, documente care, de altfel, nici nu erau obligatorii raportat la condiţiile stipulate în contractul de exclusivitate din 18 aprilie 2002, iar partea chemată în judecată nu recunoaşte susţinerile reclamanţilor.

În aceste condiţii, Curtea constată că prima instanţă în mod corect a reţinut că expertiza judiciară nu face referire la niciun document din care să rezulte că recurenţii au recomandat vreunei persoane, pentru încheierea poliţei de asigurare, societatea pârâtă, şi chiar dacă posibilităţile şi modalităţile de recomandare nu au fost limitate de părţile contractante, ele putând fi efectuate prin orice mijloace (întâlniri directe, recomandări verbale, telefonic, prin fax, e-mail, în scris, etc.), aceasta nu înseamnă în mod automat că societăţile indicate de reclamanţi şi care au perfectat contracte de asigurare cu S.C. A S.A. Bucureşti sunt şi cele care au fost recomandate în temeiul convenţiei reziliate, fiind irelevant faptul că expertul, prin lucrarea întocmită, a calculat pur şi simplu procentul de 60% pretins de reclamanţi din sumele (provizioanele) încasate de pârâtă de la cele patru societăţi care au încheiat efectiv contracte de asigurare cu intimata.

Pe de altă parte, tocmai pentru că prin contractul de exclusivitate din 18 aprilie 2002 părţile au înţeles ca obligaţia asumată de reclamanţi să fie una de rezultat – prin încheierea efectivă a contractelor de asigurare cu clienţii cărora societatea pârâta le-a fost recomandată – şi nu una de mijloace, era imperios necesar ca recurenţii să fi dovedit că acele contracte de asigurare pentru care au solicitat plata procentului de 60% din provizioanele încasate au fost perfectate ca urmare a recomandărilor făcute de aceştia.

Nu în ultimul rând criticile aduse sentinţei recurate sub aspectul faptului că tribunalul nu a ţinut seama de împrejurarea că societatea intimată nu a infirmat concluziile expertizei contabile, Curtea reţine că nici acestea nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, recurenţii sunt cei care aveau obligaţia să-şi dovedească pretenţiile, sarcina probei aparţinându-le, iar pe de altă parte, pe tot parcursul procesului, atât în faţa instanţei arbitrale, cât şi în faţa Tribunalului Timiş, societatea chemată în judecată a contestat susţinerile reclamanţilor.

Domenii speta

Spete similare