Acţiune în revendicare pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Inadmisibilitate. Prescripţia dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare

Acţiune în revendicare pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Inadmisibilitate. Prescripţia dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare

Codul civil – art. 480, art. 481

Legea nr. 213/1998 – art. 6 alin. (2)

Legea nr. 10/2001 – art. 45

Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 1

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia nr. 33/2008

Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 condiţionează admisibilitatea acţiunii în revendicare a  fostului proprietar de inexistenţa unor legi speciale de reparaţie.

Prin urmare, câtă vreme Legea nr. 10/2001 conţine norme de procedură specială, prin care sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, iar dreptul la acţiune pentru constatarea nulităţii antecontractelor de vânzare-cumpărare este prescris.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,

Decizia civilă nr. 1254 din 19 octombrie 2011, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 1254 din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamantul W.F. împotriva Deciziei civile nr. 41/28.01.2011 a Tribunalului Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed.

În principal, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe art. 480 şi 481 C. civ. şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocând în acelaşi timp şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi a solicitat compararea titlului său asupra imobilului în litigiu cu titlul pârâtelor S.M. şi U.C.

În mod corect prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie, însă excepţia inadmisibilităţii a fost unită cu fondul cauzei şi a fost analizată din această perspectivă.

După apariţia Legii nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei legal pentru verificarea legalităţii titlului statului şi pentru revendicare.

Reclamantul a avut posibilitatea să recurgă la procedură specială a Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea imobilului, procedură care îi asigura şi accesul la justiţie în cazul în care nu era mulţumit de soluţia dată cererii (notificării) pe cale administrativă. Nu a făcut însă nici un demers în baza acestei legi speciale.

La data promovării acţiunii de faţă reclamatul nu are un titlu asupra imobilului, care să poată fi analizat în comparaţie cu titlul pârâtelor S.M. şi U.C. Acestea sunt proprietarele construcţiei în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu statul, care la data vânzării era proprietar. Terenul aferent construcţiei l-au obţinut prin Hotărârea Consiliului Local Giarmata nr. 45/2003, în raport cu care s-a invocat excepţia de nelegalitate, care însă a fost respinsă irevocabil prin Decizia cu nr. 1320/3.12.2008 a Curţii de Apel Timişoara.

Nu se poate reţine nici că reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Noţiunea de bun în sensul acestui text presupune existenţa unui bun actual sau cel puţin a unei speranţe legitime a reclamantului de a obţine un bun.

În acest sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gratsinger contra Republicii Cehe (2002).

Aceeaşi poziţie a fost reluată de Curte şi în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României (2010).

Reclamantul nu se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei atâta vreme cât nu deţine un titlu asupra imobilului, titlu pe care l-ar fi putut dobândi dacă ar fi recurs la Legea specială nr. 10/2001.

Cele care deţin un titlu sunt pârâtele S.M. şi U.C., iar art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie trebuie aplicat şi respectat nu doar în raport cu foştii proprietari, ci şi cu cei care au devenit ulterior proprietari, prin cumpărare de la stat.

Cele reţinute anterior sunt în concordanţă şi cu decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a dat prioritate legii speciale în concursul cu legea generală.

Prin excepţie, a statuat că se poate totuşi recurge la o acţiune în revendicare în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţie (care în speţă nici nu s-au invocat) şi în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Tocmai acest aspect s-a analizat anterior.

Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauze precum Păduraru contra României sau Străin contra României, a arătat că trebuie evitată pe cât posibil insecuritatea juridică şi că principiul securităţii reporturilor juridice trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

În subsidiar, în raport cu cererea principală de revendicare prin compararea titlurilor, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Instanţa de apel, având în vedere faptul că imobilul se înscrie în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, a reţinut în mod corect prescripţia acestui capăt de cerere în raport cu termenul de prescripţie special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Domenii speta

Spete similare