Procedura insolvenţei. Cerere de înscriere la masa credală. Autoritate de lucru judecat. Conditii

Decizie 748 din 22.03.2012


Procedura insolvenţei. Cerere de înscriere la masa credală. Autoritate de

- Codul civil – art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202

- Codul de procedură civilă – art. 166

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Statuările curţii de apel în legătură cu neîmplinirea termenului de prescripţie nu pot fi spuse unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât ele sunt rezultatul dezbaterilor judiciare şi verificării jurisdicţionale ale instanţei.

Puterea lucrului judecat prezervă soluţia adoptată de instanţă pentru eventualitatea unui nou litigiu, identic cu cel soluţionat deja, fiind suficient a se constata că prin noua cerere supusă judecătorului s-ar putea ajunge la adoptarea unei hotărâri care să contrazică hotărârea precedentă.

Decizia civilă nr. 748 din 22 martie 2012, Secţia a II-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 17 ianuarie 2012 pronunţată în dosarul nr. 4397/108/2008*/a1 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestaţia formulată de debitoarea S.C. T S.R.L. Arad, admiţând, în schimb, contestaţia creditoarei S.C. B S.R.L. Italia împotriva măsurii lichidatorului judiciar E S.P.R.L. Arad, dispunând acestuia din urmă să includă societatea contestatoare în tabelul definitiv al creanţelor cu suma de 221.499,88 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea S.C. T S.R.L. Arad, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii contestaţiei creditoarei, cu motivarea că în mod greşit prima instanţă i-a respins contestaţia, admiţând-o, în schimb, pe cea a intimatei, în sprijinul soluţiei pronunţate invocând un înscris emis de către debitor, prin care acesta şi-ar fi recunoscut datoria faţă de S.C. B S.R.L. Italia. Acest înscris este un extras de cont, valabil la data de 30 iunie 2005, cu mai mult de patru ani înainte de promovarea cererii creditorului în Italia, acţiune prin care s-a încercat obţinerea unui titlu executoriu. Prin urmare, la data deschiderii procedurii falimentului, creanţa intimatei era prescrisă, astfel că invocarea de către instanţă a extrasului de cont din anul 2005 nu poate constitui temei al aprecierii cererii creditorului ca fiind formulată în termenul legal de prescripţie. Este adevărat că recunoaşterea creanţei de către debitor întrerupe cursul prescripţiei, însă acest act de recunoaştere a fost manifestat cu mai mult de trei ani înainte de data deschiderii procedurii colective. Aşadar, argumentele aduse de tribunal în sensul admiterii contestaţiei creditorului nu pot fi reţinute, judecătorul-sindic făcând o greşită interpretare a textelor legale invocate.

Prin decizia civilă nr. 748 din 22 martie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul formulat de debitoarea S.C. T S.R.L. Arad împotriva sentinţei civile nr. 136 din 17 ianuarie 2012 a Tribunalului Arad.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 (cel de la pct. 8 al aceluiaşi text, deşi invocat, nefiind dezvoltat în vreun fel), hotărârea de respingere a contestaţiei debitoarei şi de admitere a contestaţiei creditoarei, cu consecinţa înscrierii societăţii intimate în tabelul definitiv al creanţelor cu suma de 221.499,88 lei, nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum nejustificat susţine recurenta.

Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 285 din 15 februarie 2011 pronunţată cu ocazia soluţionării primului recurs declarat în cauză, Curtea de Apel Timişoara a statuat că apărările debitoarei S.C. T S.R.L. Arad referitoare la prescripţia creanţei nu sunt întemeiate, neputând fi vorba de împlinirea termenului prevăzut de art. 6 din Decretul 167/1958, câtă vreme creditoarea S.C. B S.R.L. Italia nu a stat în pasivitate, acţionând-o în judecată în Italia pe debitoare încă din anul 2009, iar ulterior, în anul 2010, declarându-şi creanţa în procedura de executare colectivă.

Fiind vorba de un recurs prin care s-a casat în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei debitoarei, admiterea contestaţiei creditoarei S.C. B S.R.L. Italia şi includerea acestei societăţi în tabelul definitiv al creanţelor debitoarei S.C. T S.R.L. Arad cu o creanţă chirografară în sumă de 211.499,88 lei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 315 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În mod justificat, prin întâmpinarea la recurs, intimata a arătat că susţinerile debitoarei privitoare la prescripţia dreptului la acţiune pentru recuperarea creanţei declarată spre înscriere la masa credală nu mai pot fi primite, opunându-li-se puterea de lucru judecat, în condiţiile în care, prin decizia civilă nr. 285 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a statuat în mod irevocabil în sens contrar.

Potrivit art. 1201 din Codul civil, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. Aşadar, tripla identitate de obiect (eadem res), cauză (eadem causa petendi) şi părţi (eadem conditio personarum) este condiţia existenţei autorităţii lucrului judecat. În acelaşi sens, art. 166 din Codul de procedură civilă consacră excepţia puterii lucrului judecat (exceptio rei iudicatae), reglementând condiţiile în care ea poate fi invocată: excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 şi art. 166) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. 2 din Codul civil). Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente pretinsă de art. 1201 din acelaşi cod, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din Codul civil, în relaţia dintre părţi această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Curtea de la Strasboug a statuat în mod constant că principiul siguranţei raporturilor juridice este unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi prevede, printre altele, ca un litigiu soluţionat în mod definitiv de către o instanţă de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării.

În atare condiţii, statuările Curţii în legătură cu neîmplinirea termenului de prescripţie nu pot fi spuse unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât ele sunt rezultatul dezbaterilor judiciare şi verificării jurisdicţionale ale instanţei. Este vorba de prezumţia lucrului judecat care funcţionează în cauză (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din Codul civil), potrivit căreia o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei (art. 1202 alin. 2 din acelaşi cod).

Principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar pe de altă parte că, ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare, autoritatea de lucru judecat nemanifestându-se doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat. Puterea lucrului judecat prezervă soluţia adoptată de instanţă pentru eventualitatea unui nou litigiu, identic cu cel soluţionat deja, fiind suficient a se constata că prin noua cerere supusă judecătorului s-ar putea ajunge la adoptarea unei hotărâri care să contrazică hotărârea precedentă.

Pentru a se da dispozitivului întinderea şi sensul corespunzător trebuie să se combine dispozitivul hotărârii cu considerentele acesteia. Deşi soluţia se regăseşte în dispozitivul hotărârii, ea nu poate fi înţeleasă fără a se face apel la considerente, în care se află tocmai raţiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei. Soluţia în sine, fără a se verifica motivele hotărârii, nu ar avea sens, ceea ce interesează fiind faptele deduse judecăţii, regula de drept aplicată acestora de judecător. Astfel, pentru a putea aprecia asupra existenţei excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa a doua oară învestită va trebui să se raporteze la elementele primei judecăţi, aşa cum rezultă ele din considerentele hotărârii anterioare. În alte cuvinte, pentru a se şti dacă este vorba despre reînnoirea aceluiaşi litigiu, judecătorul trebuie să ia în considerare motivele hotărârii anterioare, care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate. Numai astfel se poate stabili dacă noua cerere se întemeiază pe aceleaşi fapte, care atrag incidenţa aceleiaşi reguli de drept şi, astfel, instanţa ar fi pusă în situaţia de a spune din nou dreptul acelor fapte.

În principiu, autoritatea lucrului judecat se ataşează dispozitivului hotărârii – adică la ceea ce realmente a fost judecat – nu şi considerentelor – adică nu la ceea ce constituie justificarea în fapt sau în drept a deciziei instanţelor. Totuşi, în privinţa considerentelor este necesară o abordare mai nuanţată, dat fiind faptul că vor beneficia de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii, aşa-numitele „considerente decisive”, adică acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, precum şi „considerentele decizorii”, cele care tranşează o parte din fondul litigiului, ele conţinând o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii, doar din punct de vedere topografic ele regăsindu-se în considerente.

A nega autoritatea de lucru judecat a unor motive decizorii înseamnă, de fapt, a crea premisele instabilităţii juridice, căci s-ar recunoaşte posibilitatea părţilor ca, după ce au supus dezbaterii o anumită chestiune litigioasă şi au primit o rezolvare asupra acesteia, să reia judecata ca şi când instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra ei. Este vorba de efectul pozitiv al lucrului judecat, mai exact al unui aspect litigios care a primit dezlegare în cadrul procesului, de natură să asigure coerenţă deciziilor judecătoreşti. Faptul că acest aspect nu a constituit obiect al principalului dedus judecăţii şi că, astfel, soluţia asupra lui nu se regăseşte în dispozitiv, face ca eficacitatea directă a hotărârii să nu se manifeste, dar se va produce eficacitatea indirectă a acesteia, părţile neputându-se sustrage efectului pozitiv al lucrului judecat şi neputând nega realitatea situaţiei juridice stabilite de prima instanţă în considerentele sale. Aceasta înseamnă că cea de-a doua hotărâre nu numai că nu va putea să contrazică sau să revină asupra conţinutului primei hotărâri, ci, mai mult decât atât, că trebuie să-şi întemeieze soluţia pe conţinutul acesteia, care a dezlegat un raport de drept litigios.

Or, prin decizia civilă analizată, Curtea de Apel Timişoara, după ce a statuat că în speţă nu poate fi vorba de împlinirea termenului prevăzut de art. 6 din Decretul 167/1958, a casat în parte sentinţa tribunalului, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în urma analizei coroborate a probelor legal administrate, a apreciat că societatea contestatoare trebuie să fie înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor cu suma de 221.499,88 lei.

Chiar dacă sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. 2 din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.

Domenii speta