Revizuirea unei hotărâri penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin 1 lit. a Cod procedură penală, nu presupune o reinterpretare a probatoriului deja administrat sau reinterpretarea unor noţiuni juridice, pe care instanţa care a pronunţat hotăr...

Revizuirea unei hotărâri penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin 1 lit. a Cod procedură penală, nu presupune o reinterpretare a probatoriului deja administrat sau reinterpretarea unor noţiuni juridice, pe care instanţa care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii le-a avut deja la dosarul cauzei.

Prin sentinţa penală nr. 70 din data de 3 martie 2011, Judecătoria Zărneşti în temeiul art. 403 al.1, 3 Cod procedură penală a respins cererea de revizuire formulata de revizuenţii H.G si M.L împotriva deciziei penale nr.366/R/2010 a Curţii de Apel Braşov . Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin referatul nr.199/III-6/2010 din data de 11.01.2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zarnesti, s-a solicitat instanţei respingerea cererii de revizuire formulata de către revizuienţii H.G şi M.L condamnaţi prin decizia penala nr.366/R/2007 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. 2697/338/2007 al Judecătoriei Zarnesti, cerere formulată în temeiul art.394 lit. a) Cod procedură penală.

Analizând actele si lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt: prin decizia penala nr.366/R/2007 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr.2697/338/2007 al Judecătoriei Zărneşti, revizuienţii  au fost condamnaţi la cate o pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz in serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 Cod penal. Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În fapt, în cursul anului 1999, plecându-se de la dispoziţiile Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia s-a purces la efectuarea unui inventar al bunurilor care aparţineau domeniului public al comunei B, incluzându-se la poziţiile 125 şi 128 din anexa 14, două terenuri cu destinaţia de parcare în suprafaţă totală de 1125 mp, aflate în incinta Muzeului B, bun aflat în patrimoniul cultural naţional. Aceste liste de inventariere au fost însuşite de către Consiliul Local  B care le-a înaintat Consiliului Judeţean B şi în final Guvernului României, care, prin H.G. nr.972/24.09.2002 a atestat apartenenţa acestora la domeniul public al comunei B. Pe de altă parte, după identificarea patrimoniului Muzeului B, operată în temeiul dispoziţiilor Legii nr.5/2000, patrimoniu în care se regăsesc şi cele două terenuri identificate prin numerele topografice 1708/2 şi 2827/a/1/2/2, reprezentanţii legali ai acestui aşezământ de cultură au solicitat înscrierea în cartea funciară a dreptului de administrare operativă al Muzeului. Prin încheierea din dosarul nr.566/2001 s-a dat curs favorabil acestei cereri, înscriindu-se în favoarea Muzeului dreptul de administrare, muzeu aflat sub tutela Ministerului  Culturii.

În cursul anului 2004 prin Hotărârea Consiliului Local B nr.42 s-a dispus în baza unui proiect iniţiat de primarul comunei, inculpatul H.G., trecerea Muzeului în administrarea Consiliului Local şi a Consiliului Judeţean, hotărâre care urmare a poziţiei expusă scriptic de prefect ca organ superior autorităţii emitente, a fost în final revocată.

Dar în ziua revocării actului administrativ menţionat mai sus, tot ca urmare a unui proiect iniţiat de inculpatul H.G prin Hotărârea Consiliului Local nr. 5/31.01.2005 s-a dispus retragerea dreptului de administrare a Muzeului B asupra parcărilor identificate prin numerele topografice, hotărâre contrasemnată de secretarul primăriei, inculpatul M.L, şi care de asemenea încalcă flagrant dispoziţiile imperative ale Legii nr. 213/1998, fiind în final anulată prin decizia civilă a Curţii de Apel Bucureşti.

În 15.02.2005, în temeiul Hotărârii Consiliului Local prin care s-a decis în mod arbitrar, fără acordul instituţiei tutelare revocarea dreptului de administrare al Muzeului B asupra celor două terenuri, inculpatul H.G pierzând din vedere că nici el, nici serviciul public emitent, nu dispuneau de prerogativa revocării acestui drept, singura autoritate care având această latitudine fiind Ministerul Culturii  căruia nu i se ceruse avizul prealabil, a solicitat Biroului de Carte Funciară Z, operarea dispoziţiilor acestui act administrativ de autoritate, cererea fiindu-i admisă.

Astfel, câtă vreme dreptul de administrare reprezintă o formă juridică de exercitare a dreptului de proprietate publică, Muzeul  nu a mai încasat contravaloarea chiriilor plătite de locatarii chioşcurilor din parcare şi nici contravaloarea plăţilor făcute pentru staţionarea autovehiculelor în zonă.

Ignorând dispoziţiile imperative ale Legii nr.213/1998, ale H.G. nr.2060/2004, inculpatul H.G în calitate de primar a propus şi obţinut printr-o hotărâre de consiliu local transferul Muzeului B în administrarea Consiliului Local  şi a Consiliului Judeţean , obţinând practic trecerea în administrarea proprie a unei instituţii muzeale care reprezintă un aşezământ cultural de importanţă naţională aflat sub tutela Ministerului Culturii şi Cultelor, fără avizul obligatoriu al acestei autorităţi (art. 30 din Legea nr. 311/2003).

Ulterior, Consiliul Local B a hotărât urmare a rezolvării favorabile a recursului ierarhic formulat de cel interesat ca actul să nu-şi mai producă efectele juridice pentru care a fost adoptat.

Ca o consecinţă a acestui control ierarhic de legalitate şi oportunitate organul emitent a decis revocarea actului administrativ atacat. Dar în ziua revocării HCL nr. 42/2004 inculpatul H.G, nesocotind precizările făcute de prefect şi în dispreţul prevederilor Legii nr.213/1998, urmărind aceeaşi finalitate, a iniţiat un alt proiect de hotărâre, validat în şedinţa consiliului local, hotărâre prin care s-a decis retragerea dreptului de administrare al Muzeului B asupra parcărilor identificate mai sus, care poartă avizul secretarului primăriei, inculpatul M.L ce avea latitudinea să nu o contrasemneze dacă o considera ilegală (art.49 din legea nr. 215/2001).

Or, atât inculpatul cât şi serviciul public administrativ emitent, nu dispuneau unilateral de prerogativa revocării dreptului de administrare al Muzeului B asupra bunurilor pe care acesta le deţinea cu acest titlu, singura autoritate care avea legal această latitudine fiind Ministerul Culturii şi Cultelor căruia nu i s-a cerut avizul expres prevăzut de legiuitor şi care nu-şi manifestase acordul prealabil (art.15 din legea nr. 311/2003).

Prin urmare, Curtea a reţinut ca Muzeul B este un bun care potrivit legii este de interes public, intrând în domeniul public de interes naţional (art. 1 din legea nr. 213/1998, inclusiv poziţia 28 din anexa la lege), ceea ce denotă că printr-un act juridic unilateral nu se putea deroga de la o normă imperativă, întrucât forţa juridică a legii este deosebită de aceea a actelor administrative - autoritatea legii se întemeiază pe suveranitatea statului, pe când, autoritatea actului administrativ derivă din lege, de aceea, actul administrativ se subordonează întotdeauna legii.

Pe de altă parte, art. 38 din legea nr.215/2001 în varianta în vigoare la momentul emiterii HCL 42/2004 şi HCL 5/2005 nu permitea această operaţiune a radierii şi transferului dreptului de proprietate ori de administrare asupra unor bunuri incluse în domeniul public al statului, singura operaţiune juridică permisă asupra acestor bunuri fiind, potrivit lit. f. şi g ale articolului sus amintit „administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului (domenii în care nu era inclus şi Muzeul B ce era declarat de interes public naţional, aflat în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor ca instituţie cu atribuţii în domeniul muzeelor şi colecţiilor publice).

Cea de-a doua operaţiune posibilă potrivit lit. g. era darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei sau oraşului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit aceloraşi considerente mai sus expuse (Muzeul B fiind o instituţie de rang naţional).

Totodată, între operaţiunea juridică dispusă prin actul administrativ atacat şi domeniul de aplicare a textului redat de art.38 lit. b din Legea nr. 215/2001 nu există nici o legătură, paragraful invocat în apărare referindu-se la cu totul alte aspecte, respectiv „aprobarea statutului comunei sau al oraşului, a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului”.

Mai mult, Consiliul Local B, depăşindu-şi atribuţiile cu care a  fost investit prin lege, a instituit un drept şi în favoarea Consiliului Judeţean  fără a avea avizul scriptic al acestei autorităţi a administraţiei publice locale.

Analizând motivele invocate in susţinerea cererii de revizuire a deciziei de recurs redata mai sus, instanţa retine ca in temeiul art.394 lit. a) Cod procedură penală , revizuirea poate fi ceruta „când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei”. 

Revizuienţii au învederat ca împrejurarea necunoscută atât de către procuror, cât şi de către instanţe în instrumentarea cauzei, este natura juridică a dreptului de administrare constituit in favoarea Muzeului B, întrucât dreptul de administrare operativă era dreptul pe care organizaţiile socialiste de stat îl aveau asupra bunurilor ce li se repartizau planificat din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat, un astfel de drept fiind necunoscut de actuala legislaţie, de dreptul pozitiv în vigoare, dispărând odată cu dreptul principal din care izvora, adică odată cu proprietatea socialistă de stat, ca efect al Legii 15/1990.

Cazul de revizuire pe care se întemeiază cererea revizuienţilor presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei. În sensul acestor prevederi, faptele probatorii trebuie sa fie noi, iar nu mijloacele de probă a unei fapte sau împrejurări cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei (a se vedea decizia CSJ nr.3050/2000). Pe calea revizuirii nu este, deci, posibilă, o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţa si nici o readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat (a se vedea C.A. Bucureşti, Secţia a - II-a penala, dec. nr.32/A/2000, dec. nr.2/2003), noi trebuind sa fie faptele sau împrejurările invocate, de natura a stabili existenta unei erori judiciare si a conduce la o alta soluţionare a cauzei, iar nu aprecierea probelor făcuta de către instanţa de revizuire (a se vedea C.A. Braşov, dec. nr.1003/R/2003).

Deci, cu privire la prima condiţie ce se cere a fi îndeplinita, in literatura de specialitate s-a arătat ca expresia „fapte sau împrejurări noi” semnifica probele propriu-zise, adică elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit in calea de atac a revizuirii. In acest sens, constituie „fapte sau împrejurări” orice întâmplare, situaţie, stare, care, in mod autonom sau in coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare. Pentru existenta cazului de revizuire invocat este necesar a fi „noi” faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii si mijloacele de proba prin care acestea pot fi administrate in cauza. Pot fi de asemenea considerate „noi” si mijloacele de proba care nu au putut fi cunoscute de instanţa la data soluţionării cauzei, deşi aceasta cunoştea „faptele probatorii”, neputând fi insa considerate ca având acest caracter mijloacele de proba propuse in completarea dovezilor administrate.

Or, in speţa observam ca toate cele trei instanţe care au instrumentat cauza in cele trei grade de jurisdicţie au analizat chestiunea abilitării legale a revizuienţilor de a “retrage” pe cale administrativa, respectiv prin HCL nr.5/2005 dreptul de administrare operativa constituit in favoarea Muzeului B. Observăm că revizuienţii nu invocă un fapt necunoscut de instanţă, în sensul celor explicate anterior, si nici un fapt probatoriu nou sau un mijloc de probă în dovedirea unui fapt probatoriu imposibil de administrat în fata instanţei la momentul soluţionării cauzei si care ar fi devenit administrabil între timp, ci invocă chestiunea necunoaşterii exacte de către instanţă a naturii juridice a dreptului de administrare operativă, un drept ce se susţine a fi fost derivat din dreptul de proprietate socialistă.

Or, în aceste condiţii, în care instanţa de recurs a statuat în mod cât se poate de evident în motivarea condamnării inculpaţilor ca aceştia “au abuzat de funcţia publică pe care o deţineau, nerespectând voit dreptul de administrare al Muzeului B, pe care l-au transferat fără acordul instituţiei tutelare, instituţie la care face referire art.29 din Legea nr. 311/2003”, analizând în considerente regimul juridic (şi nu “natura”) al acestui drept, conchizând că este o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică aparţinând Statului român, instanţa de revizuire observă că motivul invocat în susţinerea cererii nu îndeplineşte atât condiţia de a fi “un fapt sau o împrejurare nouă”, cât şi condiţia de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, urmând a respinge cererea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs revizuienţii care în motivele susţinute oral în faţa instanţei, dar şi în cele arătate în scris la dosar ( filele 18-23, 26-30, 34-40), au arătat în esenţă următoarele:

Revizuientul H.G  a invocat următoarele: instanţa care l-a condamnat a conchis în dezacord cu HCL 5/2005 că ceea ce s-a retras Muzeului B este dreptul de administrare născut conform art. 12 din legea 213/1998  sau cel născut potrivit OG 68/2001 ŞI Legea nr. 5/2000, iar nu dreptul de administrare operativă. S-a susţinut că potrivit HCL 5/2005 ceea ce s-a revocat este dreptul de administrare operativă. S-a subliniat faptul că motivele invocate de către revizuient se încadrează în cerinţele textului de lege anterior amintit (394 lit. a Cod procedură penală), deoarece prin noutăţi se poate înţelege şi ideea că instanţa care a dat hotărârea supusă revizuirii nu a făcut nicio judecată de valoare cu privire la starea, situaţia invocată de către revizuienţi.

Revizuientul M.L a invocat următoarele:cererea de revizuire se întemeiază  pe dispoziţiile art. 394 lit. a Cod procedură penală, fiind vorba de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei, respectiv calificarea juridică a dreptului înscris în Cartea funciară pentru Muzeul B, spunând că este o administrate operativă întemeiată pe legislaţia socialistă anterioară anului 1990, administrare operativă care a încetat în anul 1990 odată cu abrogarea legislaţiei anterioare.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma recursurilor formulate de către cei doi revizuienţi Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare pentru următoarele considerente:

Prin decizia penala nr.366/R/2007 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr.2697/338/2007 al Judecătoriei Zărneşti, revizuienţii  au fost condamnaţi la cate o pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz in serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art.248 Cod penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 394 lit. a Cod procedură penală, revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

Prin urmare, un prim pas pe care îl are de făcut instanţa este acela de a analiza dacă motivele invocate de către revizuienţi îndeplinesc cerinţele textului de lege anterior amintit.

Aşa cum rezultă din motivele de recurs şi care au fost invocate de fapt, şi în faţa primei instanţe, ceea ce se critică de către recurenţi este modul în care instanţa care a pronunţat soluţia de condamnare a celor doi a analizat natura dreptului de administrare al Muzeului Bran, ce a fost retras prin HCL.

Aşa cum a stabilit şi prima instanţă, revizuirea, este o cale de atac extraordinara de fapt, si reprezintă o excepţie de la principiul non bis in idem, permisa de reglementările art.2 par.2 al Protocolului nr.7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Revizuirea  este un remediu procesual reglementat strict de legiuitor în scopul înlăturării unor grave erori de fapt pe care le poate conţine o hotărâre judecătoreasca definitiva.

Revizuirea nu poate fi  o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţa si nici o readministrare sau o reinterpretare a probatoriului.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, revizuienţii solicită la acest moment procesual o reinterpretare a probatoriului ce a fost administrat în cauza în care s-a pronunţat sentinţa de condamnare a cărei revizuire se cere. Se solicită ca instanţa investită cu soluţionarea cererii de revizuire să analizeze natura juridică a dreptului de administrare al Muzeului B asupra respectivelor parcele de teren, arătând că instanţa care a pronunţat soluţia de condamnare nu a avut în vedere, că în speţă, este vorba de un drept de administrare operativă.

Curtea constată că, instanţa învestită cu cererea de revizuire, în primă instanţă sau în recurs nu se poate subroga în drepturile şi obligaţiile ce revin instanţei care a analizat deja probatoriul administrat, ce a stat la baza soluţiei de condamnare.

Aşa cum rezultă din hotărârea de condamnare, instanţa a făcut referire la acest drept de administrare.

Potrivit dispoziţiilor art. 394 lit. a Cod procedură penală, legiuitorul a instituit două condiţii cu privire la faptele sau împrejurările noi la care face referire acest text de lege: pe de o parte, sa nu fi fost cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei, întrucât nu au fost invocate in fata acesteia, nu rezulta din materialul probator existent la dosar, iar pe de alta parte, prin invocarea lor sa se tinda a dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal sau condamnare, cum este cazul in speţa.

Curtea constată că nu este îndeplinită prima condiţie, în ceea ce priveşte caracterul de noutate al aspectelor invocate de către recurenţi.

Modul în care instanţa care a pronunţat soluţia de condamnare, a interpretat natura juridică a acestui drept de administrare al Muzeului B nu poate face obiectul controlului de către instanţa investită cu această cerere de revizuire.

Analizând actele şi lucrările dosarului în care s-a pronunţat hotărârea penală a cărei revizuire se cere, Curtea constată că nici chiar Consiliul Local B, şi implicit cei doi inculpaţi, la vremea la care au emis hotărâri cu privire la acest  drept nu au făcut vreo distincţie între drept de administrare operativă şi dreptul de administrare. În acest sens, Curtea are în vedere faptul că în hotărârea de consiliul local nr. 42/2004 se face vorbire de drept de administrare operativă, în proiectul de HCL 5/2005 se face vorbire de un simplu drept de administrare, în convocatorul de la fila 97 dosar primă instanţă se face vorbire tot de un drept de administrare. Chiar şi în HCL 5 /2005 în legătură cu care s-a pronunţat hotărârea de condamnare a revizuienţilor se face referire la faptul că se revocă dreptul de administrare al Muzeului B.

Instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare a avut ataşate la dosar şi extrasele CF, dar şi alte înscrisuri în care se face referire la dreptul de administrare operativă.

Având în vedere că aspectele invocate de către recurenţi nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 394 lit. a Cod procedură penală, în sensul că nu au caracter de noutate, dar şi faptul că în această cale de atac nu se poate reaprecia probatoriul deja administrat sau reinterpreta, Curtea constată că în mod legal şi temeinic, prima instanţă a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de către inculpaţii H.G. şi M.L.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, au fost respinse recursurile declarate de către cei doi revizuienţi ca nefondate.

 (Decizia penală nr. 1001/30.11.2011 –  redactor M D)

6

Domenii speta

Spete similare