Răspunderea patrimonială

Răspunderea patrimonială

Asupra recursului de faţă:

Constată că prin sentinţa civilă nr. 1150/2010 pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost admisă acţiunea formulată de reclamatul ICDP , în contradictoriu cu pârâtul R.I. şi în consecinţă;

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 24.354,54 lei reprezentând prejudiciul cauzat acestuia.

A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi respinge cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:

Pârâtul R.I. a avut calitatea de salariat al reclamantului ICDP din data de 01.07.1981 îndeplinind mai multe funcţii de-a lungul timpului – şef fermă - cu delegare, inginer agricol - cercetător, cercetător ştiinţific, director ştiinţific, director general, cercetător ştiinţific gr.I, conform menţiunilor din carnetul de muncă (f.128-136 dosar).

Raporturile de muncă dintre cele două părţi au încetat la data de 31.01.2011 urmare desfacerii contractului individual de muncă în baza art.264 alin.1 lit. f  Codul muncii, conform menţiunilor din carnetul de muncă – poziţia 88.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul  a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 24.354,54 lei reprezentând prejudiciul material cauzat ICDP.

Din probele ce au fost administrate în cauză instanţa a reţinut  că pârâtul R.I., având calitatea de director general al ICDP , a vândut către SC  T D SRL grâu în valoare de 24.354,54, conform facturii nr.000173/27.02.2009 (f.10).

Aşa cum a declarat martora H.A., „în mod obişnuit, dacă cineva doreşte să cumpere de la institut diferite produse, persoana desemnată pentru efectuarea acestei operaţiuni se prezintă la gestionar, acesta cântăreşte produsele, le înmânează cumpărătorului, întocmeşte avizul de însoţire a mărfii iar cumpărătorul se prezintă cu avizul la mine (respectiv la casier), eu întocmesc factura şi exemplarul original îl predau cumpărătorului, încasarea putându-se efectua fie numerar, fie prin trezorerie”.

Această procedură cu siguranţă trebuia să fie cunoscută şi de pârât întrucât, în calitatea sa de director general al institutului avea, printre atribuţii, conform Regulamentului de Organizare şi Funcţionare (f.106-122), şi pe acelea de coordonare a activităţii privind gestionarea bunurilor şi utilizarea resurselor materiale ale unităţii, răspunzând de administrarea legală şi eficientă a întregului patrimoniu cu respectarea prevederilor legale, de organizare a controlului financiar de gestiune şi a controlului financiar preventiv, de adoptare a măsurilor şi de urmărirea realizării operaţiunilor de comerţ intern şi exterior prin compartimentele proprii specializate, răspunzând pentru prejudiciile rezultate din abateri de la dispoziţiile legale, de la actele unităţii sau pentru greşeli în administrare (Capitolul V – Conducerea institutului. Atribuţii şi responsabilităţi – f.114).

De asemenea, potrivit art.9 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2007-2008 nr.209/922/23.01.2008 (f.70-103) „Conducerea institutului va asigura în condiţiile legii încheierea unor contracte avantajoase din punct de vedere economic şi desfacerea produselor în condiţii de maximă eficienţă, precum şi încasarea la timp a contravalorii produselor livrate”.

În raport cu cele prezentate anterior, instanţa a apreciat că responsabilitatea pentru operaţiunea efectuată revine în întregime pârâtului.

În condiţiile date, în patrimoniul societăţii s-a produs un prejudiciu, constând în contravaloarea mărfii livrate la dispoziţia  pârâtului, care se ridică la suma de 24.354,54 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. 1 din Codul Muncii „salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale , pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială, potrivit acestui text legal, se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii : cel care a produs paguba să aibă calitatea de salariat al angajatorului păgubit; fapta ilicită şi personală a celui încadrat, săvârşită în legătură cu munca sa ; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

Aceste cerinţe sunt întrunite în cauza de faţă.

Astfel, pârâtul era angajat al institutului în momentul producerii prejudiciului, în calitate de director general, şi, în această calitate, a încălcat dispoziţiile obligatorii referitoare la operaţiunile de vânzare-cumpărare a produselor aflate în patrimoniul institutului, arogându-şi atribuţii peste cele ale persoanelor anume desemnate în vederea efectuării acestor operaţiuni de vânzare-cumpărare şi ignorând atribuţiile şi responsabilităţile ce-i reveneau potrivit Regulamentului de Organizare şi Funcţionare şi Contractului Colectiv de Muncă pe anul 2007-2008, situaţie ce a creat institutului un prejudiciu în valoare de 24.354,54 lei , rezultând din livrarea unei cantităţi de 45.480 kg grâu în valoare de 24.354,54 lei către un beneficiar cu ai cărui reprezentanţi legali nu s-a luat legătura niciodată şi ale cărui date de identificare erau incomplete, neverificat conform procedurilor interne, operaţiune iniţiată de pârât, printr-un intermediar, şi nefinalizată din culpa acestuia.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurentul pârât R.I., criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în cauză nu sunt întrunite cerinţe prevăzute de dispoziţiile art. 270 din Codul muncii, întrucât operaţiunea de vânzare cumpărare a fost una legală şi nu ilicită. Recurentul arată că nu se face vinovat de producerea prejudiciului pentru că necolectarea datelor pe documentele contabile nu îi poate fi imputată, pentru că nu avea atribuţii în acest sens.

Recurentul mai arată că prin simpla avizare favorabilă a unei operaţiuni comerciale nu se poate reţine că recurentul a săvârşit o faptă ilicită. Astfel nu este întrunită nici condiţia referitoare la existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi  prejudiciul suferit de reclamantă.

Necompletarea cu toate datele a documentelor contabile nu poate f interpretată , ca vinovăţie a recurentului şi imputată acestuia iar obligaţia de a întocmi şi completa corect documentele contabile,  revine celui care întocmeşte aceste documente.

Faptul că după încărcarea autocamioanelor nu s-a înmânat conducătorilor auto facturile aferente vânzării efectuate, nu poate fi imputat recurentului întrucât această obligaţie de a înmâna şi întocmi documentele aferente vânzărilor efectuate nu era în atribuţiile sale directe.

Se mai arată, că după eliberarea din funcţia de director a recurentului, acesta nu mai avea atribuţii privind încasarea contravalorii grâului vândut, pentru că de acest lucru se ocupa compartimentul contabilitate care avea şi evidenţele creanţelor şi care informa conducerea prin compartimentele de specialitate.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi a procedat la aplicarea judicioasă a textelor de lege incidente în cauză, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.

Astfel, instituţia răspunderii materiale, aşa cum este reglementată de dispoziţiile art. 270 din codul muncii se bazează în esenţă pe calitatea de salariat a pârâtului la unitatea reclamantă, pe fapta ilicită şi personală a salariatului în legătură cu munca sa, pe vinovăţia celui în cauză, pe existenţa prejudiciului şi  a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, şi pe larg interpretate de instanţa de fond, fapta ilicită şi personală a salariatului a fost săvârşită în legătură cu munca sa. Aceasta constă în, avizarea favorabilă a operaţiunii comerciale de vânzare a unei cantităţi de grâu din stocul existent la unitate în condiţiile în care nu a depus suficiente diligenţe pentru ca cumpărătorul să poată fi identificat şi să-i poată fi emise facturile, în tergiversarea  transmiterii facturilor către cumpărător, expirând astfel  şi termenul de înscriere la tabelul preliminar al creanţelor în informaţiile şi dispoziţiile contradictorii pe acesta le-a dat subalternilor care i-au solicitat concursul pentru recuperarea debitului. Prin chiar  relaţia pe care pârâtul a avut-o recurentul,  în calitatea de director, la acel moment,  cu serviciul de contabilitate al unităţii, a fost una care a condus la  tergiversarea recuperării debitului acţionând deliberat în sensul eludării de la plată a respectivei tranzacţii. Serviciul contabilitatea al firmei, a făcut demersurile necesare pentru recuperarea debitului, a emis factura, a solicitat relaţii de la pârât cu privire la adresa unităţii cumpărătoare, însă de fiecare dată amânările şi lipsa de fermitate  au venit din partea pârâtului.

Astfel, prima instanţă a apreciat în mod corect că pârâtul, în calitate de director al reclamantei, avea obligaţia să cunoască dispoziţiile din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare şi de coordonare a activităţii privind gestionarea bunurilor şi utilizarea lor, precum şi încheierea de contracte avantajoase din punct de vedere economic şi desfacerea produselor în condiţii de maximă eficienţă precum şi încasarea la timp a contravalorii produselor livrate.

Ori, aceste obligaţii au fost încălcate în mod voit şi deliberat  de pârât,  aşa încât în mod corect a reţinut instanţa de fond vinovăţia acestuia  în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Aşa fiind instanţa apreciază că niciuna din criticile formulate nu este fondată şi apreciind că recursul nu este întemeiat,  în consecinţă  îl va respinge  iar sentinţa primei instanţe va fi menţinută ca legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 1304/M/07 octombrie 2011

Domenii speta

Spete similare