Plângere contravenţională

Prin plângerea contravenţională înregistrată la data de 16.10.2012 pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr.8672/314/2012, petentul F.C.A.,în contradictoriu cu intimata I.P.J. PRAHOVA - Poliţia Oraşului Mizil, a solicitat instanţei de judecată ca, în baza probelor ce se vor administra, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria CP, nr.2390112, încheiat la data de 02.10.2012, întocmit de către agentul constatator A.s.p. V. S., angajat al I.P.J. Prahova, Poliţia oraşului Mizil, Biroul Rutier, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

 În motivare, petentul a arătat că prin procesul-verbal seria CP nr. 2390112, întocmit la data de 02.10.2012, a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 280 lei (echivalentul a 4 puncte - amendă), precum şi cu sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile, sub aspectul săvârşirii contravenţiei prev. de art. 100 alin. 3, lit. b) din O.U.G. 195/2002, precizând că, în timp ce se deplasa în localitatea Mizil pe un drum cu sens dublu, de pe sensul de deplasare opus petentului, în urma trecerii unui camion pe acel sens, doi pietoni au păşit pe marcajul pietonal, însă fără a ajunge la axul drumului în momentul la care a parcurs zona de marcaj pietonal, încât nu a stânjenit sub nici o formă pietonii aflaţi în traversare.

Acesta a menţionat că se impune anularea procesului-verbal, pentru neîndeplinirea elementelor răspunderii contravenţionale, atât la nivelul laturii obiective, cât şi la nivelul laturii subiective, precizând că potrivit art. 100 alin.3 lit. b) din O.U.G. 195/2002, constituie contravenţie neacordarea priorităţii de trecere a pietonilor angajaţi în traversarea regulamentară a drumului public prin locurile special amenajate şi semnalizate, aflaţi pe sensul de deplasare a autovehiculului sau tramvaiului.

A arătat că, în primul rând, nu sunt îndeplinite elementele răspunderii contravenţionale, la nivelul laturii obiective întrucât pietonii aflaţi pe sensul opus al deplasării autovehiculului condus de petent s-au antrenat în traversarea trecerii de pietoni, însă aceştia au făcut doar câţiva paşi fără a ajunge la mijlocul drumului, încât petentul a trecut regulamentar peste trecerea de pietoni de pe sensul lui de mers, fără a stânjeni în vreun mod pietonii angajaţi în traversare.

Mai mult decât atât, menţionează că în direcţia de mers opusă, lângă trecerea de pietoni s-a deplasat un camion care oricum bloca vizibilitatea participanţilor la trafic, formând un „punct mort vizual", situaţie ce nu a permis semnalarea în timp real a pietonilor care intenţionau să traverseze strada, aspect ce este de natură a întări concluzia că măsurile aplicate de agentul constatator sunt abuzive şi contrare legii.

Aşadar, nici nu putea să prevadă că se va angaja un pieton în traversare, lipsa vinovăţiei rezultând din această limitare a câmpului vizual.

Arată că, cu atât mai mult este dată reaua-credinţă a agentului constatator, cu cât în procesul-verbal pe care l-a contestat nu se consemnează un element esenţial, în descrierea faptei, pentru atragerea răspunderii contravenţionale instituită prin art. 100 alin. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, text care reprezintă legea de incriminare, respectiv pietonii să se fi angajat în traversare pe sensul de mers al contravenientului.

Sub un al doilea aspect, apreciază petentul că procesul - verbal este nul absolut pentru încălcarea disp. art. 16 alin. 1 O.G. nr. 2/2001 cu modificările şi completările ulterioare şi în raport de împrejurarea că nu se indică locul săvârşirii contravenţiei imputate, context în care devin incidente disp. art. 17 din OG 2/2001 care prevăd că lipsa menţiunilor referitoare la descrierea faptei se sancţionează cu nulitatea, nulitate ce se constată şi din oficiu.

Potrivit art. 16 alin. 1 din O.G. 2/2001 aprobată şi modificată prin Legea 180/2002, procesul - verbal de constatare a contravenţiei trebuie să cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei contravenţionale, cu indicarea datei, a orei şi a locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite, fiind relevantă această descriere a faptei pentru a putea fi analizată încălcarea sau nu a dispoziţiilor legale invocate de către agentul constatator.

Raţiunea instituirii acestei obligaţii de a descrie cât mai amănunţit posibil fapta săvârşită rezidă în posibilitatea conferită instanţei de a verifica legalitatea individualizării şi de a aprecia că, în anumite situaţii, s-a adus o atingere redusă valorii ocrotite de legea contravenţională.

A mai arătat petentul că, din interpretarea logico - gramaticală a prevederilor art. 16 alin. 1 din O.G. nr.2/2001, rezultă cerinţa ca agentul constatator să realizeze o descriere în concret a contravenţiei, cu specificarea acţiunii sau a inacţiunii autorului şi a tuturor circumstanţelor de natură a imprima faptei caracter contravenţional, cerinţa fiind imperativă, întrucât raţiunea instituirii ei a fost aceea de a permite instanţei cercetarea legalităţii actului constatator prin stabilirea faptelor materiale şi verificarea încadrării juridice pe care acestea au primit-o şi a justeţei sancţiunii aplicate.

Din punctul de vedere al petentului, nu răspunde acestei exigenţe procesul-verbal contestat, în care agentul constatator a consemnat că a „condus autoturismul Renault Espace pe DN1B-ES17 pe direcţia Buzău-Ploieşti, ajungând la trecerea pentru pietoni din punctul „Dealu Mare" nu a acordat prioritate de trecere la doi pietoni Mănos Adriana şi Olteanu Ioana, aflaţi în trecere pe marcajul pietonal ce este semnalizat prin indicatoare, marcaj şi lămpi intermitente".

A indica sensul de mers ca fiind dinspre Buzău spre Ploieşti, iar trecerea de pietoni ca fiind în punctul „Dealu Mare" (cât timp nu poate exista o singură trecere de pietoni în oraşul Mizil), este insuficient. Prin neindicarea locului exact în care a fost săvârşită contravenţia, este pusă instanţa de judecată în imposibilitatea evidentă de a verifica dacă acel punct se află în localitatea Mizil sau în altă parte, dacă există acolo o trecere de pietoni sau nu.

Deosebit de aceasta, în practică s-a considerat, pe bună dreptate, că reproducerea textului legal care sancţionează presupusa faptă ilicită nu reprezintă o descriere a faptei contravenţionale, întrucât acesta reprezintă doar temeiul legal al stabilirii faptelor contravenţionale (S.C. nr. 5461/1970, S.C. nr. 5462/1970 ale Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, S.C. nr. 467/1970, S.C. nr. 359/1970 ale Judecătoriei Tulcea), invocând şi Decizia nr. 412/R/CA/2005 a Tribunalului Bihor care stabileşte că „descrierea concretă a faptei contravenţionale prin reproducerea textului ce o incriminează nu echivalează cu descrierea ei efectivă (...) întrucât, în absenţa descrierii modalităţii concrete, a acţiunii or omisiunii ce înfrânge legea, nu se pot determina circumstanţele săvârşirii, urmările ei, gradul real de pericol social, gradul culpei şi în consecinţă nici individualiza sancţiunea.

S-a mai invocat de către petent sentinţa civilă nr. 4341/2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a statuat că fapta este insuficient descrisă, în situaţia în care agentul constatator nu a precizat dacă pietonul căruia nu i s-a acordat prioritate se afla angajat în traversare regulamentar şi pe sensul de mers al contravenientului, astfel cum se precizează în art. 100 alin. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, text care reprezintă legea de incriminare, şi, în plus, martorul propus de petent confirmând faptul că la acel moment nici un pieton nu se angajase în traversare. Ori, în procesul-verbal pe care l-a contestat nu se consemnează un element esenţial, în descrierea faptei, pentru atragerea răspunderii contravenţionale instituită prin art. 100 alin. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, text care reprezintă legea de incriminare, respectiv pietonul să se fi angajat în traversare pe sensul de mers al contravenientului.

Altă cerinţă relevată de către petent priveşte indicarea locului exact al săvârşirii faptei, tot pentru verificarea elementelor constitutive ale contravenţiei, nefiind suficientă o exprimare generică, ci sunt necesare menţiunile cu privire la indicarea eventualilor martori oculari sau a altor mijloace de probă; această cerinţă se impune în special în cazul contravenţiilor constatate direct, cu importante consecinţe, cum ar fi suspendarea dreptului de a conduce.

Incompleta descriere a faptei contravenţională atrage nelegalitatea actului în raport de disp. art. 16 şi art. 17 din O.G. 2/2001, pe de o parte, şi naşte un dubiu rezonabil, aplicându-se principiul in dubio pro reo în favoarea persoanei sancţionate cu privire la temeinicia sancţiunii aplicate, pe de altă parte.I

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa nu va îmbrăţişa aceste apărări, petentul a  solicitat să se dea eficienţă sporită criteriilor de individualizare prevăzute de art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 şi înlocuirea atât a sancţiunii principale, cât şi a sancţiunii complementare instituite prin procesul-verbal contestat cu avertisment, arătând că instanţa poate examina legalitatea şi proporţionalitatea sancţiunii contravenţionale, dispunând aplicarea avertismentului chiar şi atunci când actul normativ sancţionator nu îl prevede alternativ cu amenda, conform art. 7 alin. 2 şi 3 din O.G. nr. 2/2001.

Criteriile de individualizare calificate prin disp. art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 prevăd că la individualizarea sancţiunii este necesar să se aibă în vedere circumstanţele reale (pericolul social concret al faptei săvârşite, împrejurarea în care a fost săvârşită, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, urmarea produsă) şi circumstanţele personale ale contravenientului (ocupaţie, loc de muncă, familie, conduita anterioară şi ulterioară, atitudine de regret).

Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi atât sancţiunii principale, cât şi celei complementare motivat de următoarele:

-disp. art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2002 nu fac distincţie după cum ar fi vorba despre sancţiuni principale şi sancţiuni complementare, ci se I precizează că „sancţiunea trebuie să fie proporţională (...)";

-disp. art.  100 alin. 3 prevăd că „constituie contravenţiei şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a Il-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul a faptei

prevăzute la lit. b, respectiv neacordarea de prioritate de trecere pietonilor; din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii, din punct de vedere logico-juridico, cum aceste sancţiuni sunt prevăzute cumulativ şi nu alternativ, rezultă că nici la reindividualizarea sancţiunii nu s-ar putea înlocui doar sancţiunea amenzii cu avertisment, ci în mod cumulativ şi sancţiunea complementară.

 A arătat petentul că, în practica judiciară s-a stabilit că, individualizarea sancţiunii nefiind un atribut exclusiv al organelor constatatoare, şi sancţiunile complementare trebuie supuse controlului judecătoresc conform art. 34 din O.G. nr. 2/2001, conform art. 6 şi 7 din Convenţia europeană a dreptului omului şi conform disp. art. 53 alin. 2 din Constituţia României, care consacră principiul nediscriminării (nu pot fi puse în situaţii de egalitate două persoane, dintre care una nu a respectat semnificaţia culorii roşii a semaforului, iar alta nu a acordat prioritate de trecere unui pieton la un marcaj pietonal nesemaforizat).

A mai arătat petentul că în cauza Malige c. Franţei, Curtea Europeană a considerat că până şi sancţiunea complementară a punctelor de penalizare care poate fi aplicată în materie contravenţională are caracter „penal" în sensul art. 6 şi 7 din Convenţie, atâta timp cât poate să ducă, la acumularea unui anumit număr de puncte, la pierderea dreptului de a conduce.

 Ori, dreptul de a conduce este util atât în viaţa de zi cu zi cât şi în cea profesională, astfel încât, deşi aplicarea punctelor are un caracter preventiv, are şi un caracter punitiv, similar unei sancţiuni penale.

În aceste condiţii, aplicând aceleaşi principii la dreptul intern, cum i s-a aplicat sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile, cu atât mai mult această sancţiune are un caracter „penal" în sensul Convenţiei, încât aplicarea acesteia nu se poate dispune automat fără a putea fi supus controlului instanţei, iar instanţa are dreptul în condiţiile art. 34 din O.G. nr. 2/2001 să verifice şi modul de individualizare al acestei sancţiuni.

De asemenea, art. 20 alin. 2 din Constituţia României statuează preeminenţa dreptului european faţă de dreptul sau practica internă.

În acest context, petentul  a considerat că a sustrage competenţei instanţei posibilitatea cenzurării unei sancţiuni dispuse de un organ administrativ ar însemna, în esenţă, dincolo de garanţiile specifice materiei penale, să i nege chiar liberul acces Ia justiţie, deoarece acest acces ar fi doar unul „teoretic şi iluzoriu" atâta timp cât nu s-ar putea finaliza cu o înlăturare a măsurii dispuse.

Petentul a  apreciat că, în situaţia lui, aplicarea mecanică a sancţiunii complementare este în mod evident disproporţionată faţă de circumstanţele concrete, atât reale (pericol social redus, lipsa urmărilor concrete, împrejurările săvârşirii faptei - se afla doar în trecere în localitatea Mizil, nu cunoaşte acest oraş -); lipsa de vizibilitate care l-a împiedicat să surprindă intenţia pietonilor de pe sensul opus celui în care se deplasa, existenţa camionului pe sensul opus de deplasare care îi obstrucţiona câmpul vizual), cât şi cele personale (lipsa antecedentelor contravenţionale, conduita anterioară şi ulterioară), în care s-a comis contravenţia.

 Cum nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii

contravenţionale, cum procesul-verbal de contravenţie este afectat de vicii de formă, cum orice dubiu trebuie interpretat în favoarea contravenientului, cum circumstanţele concrete în care s-a comis contravenţia califică conduita petentului ca fiind lipsită de periculozitate socială, cum sancţiunea complementară îmbracă un caracter atât represiv, cât şi punitiv, cum dreptul de a conduce este de o mare însemnătate pentru viaţa oricărei persoane, solicită admiterea plângerii.

În drept au fost invocate disp.  art. 118 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 31. art. 21 alin. 3, art. 34 din O.G. nr. 2/2001, art. 6, art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Petentul a solicitat în dovedirea susţinerilor sale, proba cu înscrisuri şi martori, solicitând ca instanţa să pună în vedere intimatei să depună la dosar: procesul verbal seria CP 2390112, un exemplar lizibil, documentaţia care a stat la baza emiterii procesului – verbal, fotografii care surprind săvârşirea contravenţie, înregistrarea video a săvârşirii contravenţiei cu mijlocul tehnic omologat şi verificat metrologic aparat Radar; dovada că aparatul Radar cu care s-a surprins momentul era omologat şi verificat metrologic,valabilitatea buletinului de verificare metrologică, autorizaţia agentului constatator de operator calificat, instruit potrivit reglementărilor legale, numărul şi seria aparatului radar/autoturismului pe care este montat aparatul radar, condiţiile meteo în care a fost efectuată înregistrarea, ordinul de deplasare al agentului constatator.

În temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ., petentul a solicitat judecata şi în lipsă.

În dovedirea plângerii, petentul a depus la dosarul cauzei, în copie: procesul verbal seria CP, nr.2390112, cartea de identitate, dovada seria CD, nr.0370851 eliberată de către intimat.

Conform art. 36 din O.G. nr. 2/2001 coroborat cu art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, plângerea contravenţională este scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Intimatul I.P.J. Prahova a formulat întâmpinare, fiind depusă la dosarul cauzei la data de 27.11.2012, prin care a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe cu privire la următoarele aspecte:

1.Excepţia necompetenţei teritoriale, în susţinerea căreia a arătat faptul că, potrivit art. 118 alin (1) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice cu modificările şi completările ulterioare, împotriva procesului - verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta.

Din actul sancţionator  a rezultat că fapta contravenţională reţinută în sarcina petentului a fost comisă/constatată pe DN 1B - E 577, raza localităţii Mizil, judeţul Prahova.

Conform prevederilor H.G. nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii, rezultă că localitatea Mizil este în circumscripţia Judecătoriei Sinaia.

Din coroborarea prevederilor O.U.G. nr. 195/2002, cu prevederile din H.G. nr.337/1993, rezultă cu certitudine că în această situaţie competentă a soluţiona plângerea contravenţională formulată de către petentul F. C. A. este Judecătoria Mizil, solicitând admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Suceava şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Judecătoriei Mizil.

2.Pe fondul cauzei, s-a arătat de către intimată că, la data de 02.10.2012, în mod temeinic şi legal, petentul a fost

sancţionat cu amendă conform O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată cu modificările şi completările ulterioare, deoarece, la data mai sus menţionată, ora 17.00, a condus

autoturismul marca Renault Espace cu nr. MH - BM92, pe D.N. 1B - E 577 -KM.42+200m, pe raza localităţii Mizil, din direcţia Buzău către Ploieşti, iar când a ajuns la trecerea pentru pietoni din punctul

"DEALU MARE", nu a acordat prioritate de trecere la doi pietoni M. A. L. şi Olteanu Ioana, angajaţi în traversare pe marcajul pietonal semnalizat prin indicatoare, marcaj şi lumină intermitentă.

 Totodată, ca măsură tehnico-administrativă s-a procedat la reţinerea permisului de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat.

 Intimata a învederat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 109 alin (1) din O.U.G. nr. 195/2002, abaterea contravenţională a fost constatată cu propriile simţuri (ex propriis sensibus) de către poliţistul rutier şi chiar dacă petentul nu recunoaşte săvârşirea contravenţiei, acest lucru nu este de natură a afecta legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie, întrucât poliţistul rutier a consemnat în cuprinsul acestuia realitatea.

În acest context, intimata precizează faptul că agentul de poliţie este învestit cu exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care actele întocmite sunt înzestrate cu încrederea că autoritatea, reprezentată în acest caz de agentul constatator, consemnează exact faptele pe care le constată fără a adăuga denaturări ale realităţii, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza menţionării intenţionate sau chiar neglijente a unor împrejurări nereale, agentul este expus unor sancţiuni de natură disciplinară şi/sau penală.

Intimata solicită instanţei să constate, aşa cum rezultă din raportul agentului constatator şi din declaraţiile olografe ale celor doi pietoni, că petentul nu a oprit pentru a acorda prioritate de trecere, deşi acestea erau deja angajate în traversarea străzii şi deşi la acel moment ajunseseră la axul drumului, nu şi-au putut continua traversarea, fiind obligate să se oprească pentru a nu fi acroşate de autovehiculul condus de petent, de unde rezultă şi gradul de pericol social al abaterii contravenţionale.

Contrar celor precizate de către petent în plângere, referitor la faptul că nu s-a indicat locul săvârşirii contravenţiei imputate, arătăm faptul că, aşa cum se poate constata prin simpla vizualizare a procesului-verbal, acesta a fost menţionat, respectiv oraşul Mizil, D.N.1B - E 577, km. 42+200m, trecerea pentru pietoni amplasată în dreptul "Dealu Mare".

În ceea ce priveşte solicitarea petentului de a se înlocui sancţiunea amenzii cu cea a avertismentului, intimata a  învederat faptul că, agentul constatator, cu ocazia aplicării sancţiunii, a avut în vedere criteriile prevăzute la art.21 alin (3) coroborat cu art.5 alin (5) din OG nr.2/2001, şi a apreciat că sancţiunea contravenţională a amenzii este proporţională cu gradul de pericol al faptei săvârşite, motiv pentru care consideră că nu se impune aplicarea sancţiunii cu avertisment, apreciind că agentul constatator a dat dovadă de clemenţă, întrucât, cu ocazia aplicării sancţiunii principale a amenzii, a stabilit minimul, respectiv 280 lei.

Cu privire la lipsa antecedentelor contravenţionale menţionate de către petent în cuprinsul plângerii,  a precizat faptul că, din cazierul contravenţional al petentului  a rezultat că acesta nu este la prima abatere contravenţională.

În ceea ce priveşte „ordinul de deplasare ", s-a precizat de către intimată faptul că, din coroborarea prevederilor art. 44 alin (1) din Legea nr.360/2002 privind Statutul Poliţistului cu dispoziţiile art.26 alin (1) pct. 10 din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, serviciul poliţienesc are caracter permanent şi obligatoriu şi poliţiştii au ca atribuţie constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale. Prin urmare agentul principal de poliţie V. S. are atât dreptul cât şi obligaţia de a constata astfel de fapte contravenţionale, lucru pe care de altfel l-a şi făcut.

Astfel, poliţistul care este un funcţionar public civil, cu statut special, nu acţionează în baza unui ordin de deplasare, ci, aşa cum a mai precizat, în baza dispoziţiilor actelor normative mai sus menţionate.

Totodată, intimata a  solicitat instanţei să analizeze cu foarte mare atenţie eventualele depoziţii ale martorilor care vor fi propuşi de reclamant, prin prisma subiectivismului de care pot da dovadă aceştia, iar în situaţia în care sunt incidente prevederile art. 189 alin. 1 pct. 1 şi 2 din C.pr.civ., înţelege să se opună acestor solicitări.

În susţinerea celor arătate mai sus, intimata a anexat:

-Raportul agentului constatator (2 ex); originalul procesului-verbal contestat; declaraţiile olografe ale numitelor M. A. L. şi O.I. (2ex.); cazierul contravenţional al petentului, solicitând instanţei respingerea plângerii ca neîntemeiată.

A fost depusă întâmpinarea în două exemplare, din care unul pentru comunicare, solicitând şi judecarea în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr.5651/29.11.2012 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr.8267/314/2012, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Suceava, invocată de intimat şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a plângerii contravenţionale în favoarea Judecătoriei Mizil.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Mizil la data de 18.01.2013 sub nr.117/259/2013, repartizată în mod aleatoriu prezentului complet (civil C6).

La termenul de judecată din 15.02.2013, instanţa a  încuviinţat pentru petent proba cu înscrisuri şi cu un martor B. D. P., iar din oficiu s-a dispus admiterea probei cu martorul asistent, numita Olteanu Ioana şi a martorului din acte, numita M. A. L.

La termenul de judecată din data de 14.03.2013, a fost administrată proba cu martorul B.P. D., a cărui declaraţie luată sub prestare de jurământ se află la filele 19-20 din dosar, iar la termenul de judecată din data de 22.04.2013, a fost administrată proba cu martorii M. A. L. şi O. I., ale căror declaraţii luate sub prestare de jurământ s-au ataşat  la filele 30-33 din dosar.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a  reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin procesul-verbal seria  CP, nr.2390112, încheiat la data de 02.10.2013 încheiat de intimatul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova, petentul  a fost sancţionat cu  amendă în cuantum de 280 lei (4 puncte amendă) pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.100 alin.3 lit.b) din O.U.G. nr.195/2002. Fapta reţinută în sarcina contravenientului a  constat în faptul că în data de  02.10.2012 ora 17.00 a condus autoturismul marca ,,Renault Espace” cu nr. MH-BM 92, pe DN1B-E577-km 42+200 m. pe raza localităţii Mizil, din direcţia Buzău către Ploieşti, iar când a ajuns la trecerea pentru pietoni din punctul ,,Dealul Mare”, nu a acordat prioritate de trecere la doi pietoni M. A. L. şi O. I, angajaţi în traversare pe marcajul pietonal semnalizat prin indicatoare, marcaj şi lumină intermitentă,  luându-se faţă de petent, ca măsură tehnico- administrativă, reţinerea permisului de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce pe timp limitat.

De asemenea, instanţa  a reţinut că plângerea a fost introdusă în termenul legal de 15 zile de la comunicarea procesului verbal, conform art. 31 din O.G. nr. 2/2001.

Potrivit art.100 alin.3 lit.b) din O.U.G. nr.195/2002, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a II a de sancţiuni, respectiv 4 sau 5 puncte amendă, potrivit art.98 alin.4 lit.b) din acelaşi act (un punct amendă reprezintă valoric 10% din salariul minim brut pe economie, stabilit prin hotărâre a Guvernului), neacordarea priorităţii de trecere pietonilor angajaţi în traversarea regulamentară a drumului public prin locurile special amenajate şi semnalizate, aflaţi pe sensul de deplasare a autovehiculului sau tramvaiului.

Analizând legalitatea procesului-verbal de contravenţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, instanţa a  constatat că persoana care a întocmit procesul verbal contestat avea calitatea de agent constatator potrivit art.15 alin. 3 din O.G. nr.2/2001, iar procesul verbal atacat conţine toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 16 şi art. 17 din O.G. nr.2/2001, modificată, fiind corect întocmit. Totodată, din coroborarea prevederilor art. 44 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 cu disp. art. 26 alin. 1 pct. 10 din Legea nr. 218/2002 , serviciul poliţienesc are caracter permanent şi obligatoriu, iar poliţiştii au ca atribuţie constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor, nefiind necesar un ordin de deplasare al agentului constatator, solicitat intimatului de către petent. Cu privire la solicitarea petentului ca intimata să depună la dosarul cauzei fotografii care surprind săvârşirea contravenţiei, înregistrarea video a săvârşirii contravenţiei cu mijlocul tehnic omologat şi verificat metrologic aparat Radar, dovada că aparatul Radar cu care s-a surprins momentul era omologat şi verificat metrologic, valabilitatea buletinului de verificare metrologică, autorizaţia agentului constatator de operator calificat, instruit potrivit reglementărilor legale, numărul şi seria aparatului radar/autoturismului pe care este montat aparatul radar, condiţiile meteo în care a fost efectuată înregistrarea, instanţa reţine că potrivit art.109 alin.1 din O.U.G. 195/2002, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac direct de către poliţistul rutier, legea neimpunând, în cazul constatării contravenţiei prevăzute de art.100 alin.3 lit.b) din O.U.G. nr.195/2002, ca şi condiţie suplimentară obligatorie, înregistrarea acesteia  cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, fapta fiind constatată prin propriile simţuri de către agentul constatator, aspect necontestat de către pârât şi confirmat de către martorii audiaţi în cauză.

În ceea ce priveşte apărarea petentului, în sensul că procesul-verbal de contravenţie este nul, deoarece din menţiunile procesului-verbal nu rezulta în mod clar locul săvârşirii contravenţiei  prin indicarea sensului de mers dinspre Buzău spre Ploieşti, iar trecerea de pietoni ca fiind punctul ,,Dealu Mare”, cât timp nu poate exista o singură trecere de pietoni în oraşul Mizil, instanţa o va respinge, fapta fiind descrisă sub aspectul locului săvârşirii acesteia,  acesta fiind, pe de o parte « DN1B-E577 km.42+200 m », iar pe de altă parte «trecerea de pietoni amplasată în dreptul Dealu Mare».

Sub aspectul temeiniciei, este unanim acceptat că procesul verbal de contravenţie întocmit de un agent al statului pe baza propriilor constatări beneficiază de o prezumţie relativă de legalitate şi veridicitate, urmând a fi analizat prin coroborare cu celelalte dovezi. A conferi forţă probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumţiei de nevinovăţie, ci poate fi considerat o modalitate de ,,stabilire legală a vinovăţiei”.

În aceste condiţii, cum prezumţia poate fi răsturnată, nu este în niciun fel încălcat dreptul contravenientului la apărare şi la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind că folosirea prezumţiilor nu este contrară jurisprudenţei sale. Dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia europeană, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku c. Franţei, Hotărârea din 7 octombrie 1988, paragr.28, cauza Vastberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suediei, Hotărârea din 23 iulie 2002, paragr.113).

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil, conform art.31-36 din O.G. nr.2/2001, în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare a evenimentelor, iar sarcina instanţei este de a respecta principiul proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional. Aceasta presupune, prin esenţă, ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei. Petentul a semnat procesul verbal de contravenţie, formulând obiecţiuni în sensul că nu a avut vizibilitate, susţinere care este contrazisă de martorii M. A.-L. şi O. I. care, cu ocazia audierii în faţa instanţei au declarat  că, după ce au ajuns în dreptul trecerii de pietoni, s-au asigurat că din partea stângă (nota instanţei dinspre Ploieşti, respectiv sensul opus de mers celui în care se deplasa petentul) nu circula nicio maşină, contrazicând susţinerile petentului, conform cărora în direcţia de mers opusă, lângă trecerea de pietoni s-a deplasat un camion care bloca vizibilitatea participanţilor la trafic, formând un ,,punct mort vizual”, situaţie care nu i-a permis semnalarea în timp real a pietonilor care intenţionau să traverseze strada, martorul O.I., susţinând că petentul avea vizibilitate (fila 33 dosar). Instanţa a înlăturat depoziţia martorului, B. P.D., propus de către petent ca fiind nesinceră, în condiţiile în care, după ce petentul a fost oprit de către agentul constatator, a coborât din autoturism fiind de faţă la discuţia purtată între agent şi petent, nu mai reţine dacă petentul a semnat procesul verbal de contravenţie, participarea la discuţiile dintre agent şi petent nefiind confirmate de către petent şi mai mult, fiind infirmate de către martorul  O. I., care a declarat că în autoturismul petentului mai era o persoană care nu a coborât din autoturism (fila 33 dosar). Pe aceeaşi linie a nesincerităţii se situează declaraţia martorului propus de petent cu privire la distanţa parcursă de cele două femei angajate pe trecerea de pietoni care, potrivit susţinerii sale, au făcut doi-trei paşi, susţinere care este contrazisă de martorii audiaţi în cauză, aceştia susţinând că ajunseseră  aproape de linia ce desparte cele două sensuri de mers. Susţinerea petentului, în sensul că pietonii aflaţi pe sensul opus al deplasării autovehiculului pe care-l conducea, au făcut doar câţiva paşi, fără a ajunge  la mijlocul drumului, petentul trecând regulamentar peste trecerea de pietoni de pe sensul său de mers, fără a stânjeni în vreun mod pietonii angajaţi în traversare, este contrazisă de declaraţiile martorului O.I. care a declarat că au ajuns (nota instanţei-împreună cu martorul M. A.L.) aproape de linia ce desparte cele două sensuri de mers, au observat că din partea dreaptă venea o maşină şi până să ajungă la axul drumului, s-au oprit de frică ca nu cumva autoturismul care venea din partea dreaptă a lor, să le lovească, deoarece venea cu viteză (fila 33 dosar) şi de declaraţia martorului M. A.-L. care a observat la o distanţă mai mare un autoturism care îi asigura traversarea, iar când a văzut că autoturismul condus de petent nu încetineşte, s-au oprit (fila 31).

 În ce priveşte solicitarea petentului de înlocuire a sancţiunii principale a amenzii cu avertisment, instanţa a reţinut că sancţiunea aplicată petentului, al cărei cuantum de 4 puncte amendă, respectiv 280 lei a fost aplicat la minimul prevăzut de art.98 alin.4 lit b) din OUG 195/2002, este legală şi proporţională cu gradul de pericol social al faptei, aşa cum se impune prin art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, conform căruia  la stabilirea sancţiunilor trebuie să se ţină seama şi de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal. Instanţa a avut în vedere riscul potenţial pe care îl prezintă petentul, prin încălcarea regulilor de circulaţie rutieră pentru siguranţa şi integritatea celor două persoane angajate regulamentar în traversare pe trecerea de pietoni, precum şi comportamentul anterior avut de  petent, care, potrivit fişei de evidenţă auto aflată la filele 32-33 din dosar, nu a înţeles semnificaţia faptelor sale contravenţionale, anterior comiterii acestei abateri, fiind sancţionat de mai multe ori pentru nerespectarea regimului privind circulaţia rutieră, respectiv depăşirea vitezei legale, circulaţia pe un drum cu acces interzis, nefolosirea centurii de siguranţă, nefolosirea luminilor de întâlnire.

 De asemenea, în analiza principiului proporţionalităţii, instanţa  a reţinut că dispoziţiile O.U.G. nr.195/002 au drept scop reglementarea şi garantarea respectării regulilor de circulaţie pe drumurile publice, iar respectarea regulilor impuse de acest act normativ are implicaţii majore asupra garantării dreptului la viaţă şi la integritatea al persoanelor şi bunurilor şi pentru instituirea unui climat de securitate socială, astfel că interesul societăţii în respectarea acestor reguli de importanţă capitală.

 Cu privire la solicitarea petentului de înlocuire atât a sancţiunii principale cât şi a sancţiunii complementare instituite prin procesul verbal contestat cu avertisment, instanţa reţine că, potrivit art. 5 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda contravenţională şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, iar potrivit art. 96 alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002, sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului, iar în conformitate cu alin. 2 lit. b, suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe timp limitat este una dintre sancţiunile contravenţionale complementare.

În ceea ce priveşte sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă limitată, instanţa are în vedere că nu poate înlocui o sancţiune complementară (suspendarea dreptului de a conduce) cu una din sancţiunile principale, respectiv avertismentul, reglementată ca atare potrivit art. 5 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 şi de legea specială (O.U.G. nr. 195/2002).

Înlocuirea măsurii complementare cu avertismentul este nelegală, deoarece această măsură operează de drept, chiar în eventualitatea înlocuirii sancţiunii amenzii contravenţionale cu sancţiunea avertisment. Sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce nu poate fi înlăturată pentru aceea că sancţiunea principală stabilită de instanţă în urma reindividualizării acesteia este cea a avertismentului, întrucât la art. 95 si 96 din O.U.G. nr. 195/2002 se prevede expres că aceasta se aplică obligatoriu şi în cazul stabilirii sancţiunii principale a avertismentului.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că măsura tehnico – administrativă a restituirii permisului de conducere se poate face decât în condiţiile art. 219 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, respectiv ,,Restituirea permisului de conducere se dispune de către şeful serviciului poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta, la cererea titularului, în baza rezoluţiei sau, după caz, a ordonanţei procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului sau prin care procesul-verbal de constatare a contravenţiei a fost anulat sau ca urmare a încetării măsurii de siguranţă prevăzute la art.112 lit.c) din Codul penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;”.

Totodată, instanţa, analizând oportunitatea aplicării măsurii tehnico- administrative a reţinerii permisului de conducere în temeiul art.97 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002, efectuată în scopul executării sancţiunii complementare a dreptului de a conduce pe drumurile publice, pe timp limitat, va reţine că, avându-se în vedere scopul instituirii măsurilor complementare, respectiv menţinerea unei siguranţe în traficul rutier, protecţia interesului public faţă de riscul potenţial pe care îl prezintă un conducător auto care încalcă regulile de circulaţie rutieră pentru participanţii la trafic, dar şi antecedentele contravenţionale ale petentului, care, potrivit fişei de evidenţă auto aflată la filele 32-33 din dosar, anterior a  fost sancţionat contravenţional de mai multe ori pentru nerespectarea regulilor privind circulaţia rutieră, măsura nu este una disproporţionată faţă şi de circumstanţele concrete în care s-a comis contravenţia, cei doi martori audiaţi în faţa instanţei declarând că  s-au oprit de frică ca nu cumva autoturismul condus de petent să le lovească, deoarece venea cu viteză şi nu încetineşte, apreciind că nu se impune reevaluarea acestei măsuri.

 În aceste condiţii, având în vedere că petentul nu a făcut dovada existenţei unei alte situaţii de fapt constatată cu propriile simţuri de către agentul constatator, decât cea menţionată în procesul-verbal de contravenţie, deşi potrivit dispoziţiilor art. 1169 C.civ. şi art. 129 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă, petentului îi incumba sarcina acestei probe, şi întrucât, în speţă, nu se poate reţine existenţa unei cauze de nulitate absolută a procesului-verbal atacat, instanţa constată că forţa probantă a acestuia nu a fost înlăturată, el bucurându-se în continuare de prezumţia de legalitate şi temeinicie instituită de lege în favoarea sa.

Având în vedere considerentele arătate, instanţa a  constatat că  procesul verbal contestat este legal şi temeinic iar sancţiunile  aplicate  sunt  corect  individualizate, motiv pentru care în temeiul art. 34 din  O.G. nr. 2/2001,  să respingă plângerea contravenţională formulată de petentul F.C.A., în contradictoriu cu intimatul  Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Prahova,  ca neîntemeiată, va menţine  procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria CP nr. 2390112/08.10.2012 încheiat de intimat, ca fiind legal şi temeinic.

Domenii speta

Spete similare