Contravenţii

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA MIZIL  Tip: Sentinţă Civilă

JUDEŢUL PRAHOVA Nr./Data: 816/29.06.2012

Autor: Secţia civilă

Domenii asociate :

contravenţii

PLÂNGERE CONTRAVENŢIONALĂ  - Respinsă

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil sub nr. de dosar........./259/2012, aleatoriu repartizată în sistem informatic acestui complet înregistrată la data de 12.04.2012 contestatoarea SC  B.G. SRL, în contradictoriu cu intimata Garda Financiară, a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: în principal, anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria H nr. 003318370/6.04.2012 şi exonerarea de plata amenzii, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu sancţiunea avertismentului

În motivare, petentul a învederat instanţei că prin procesul-verbal contestat s-au aplicat societăţii două sancţiuni contravenţionale, respectiv avertisment şi măsura complementară conform art. 10 lit. b din OUG 28/1999 republicată şi amenda contravenţională de 2000 lei, faptă considerată drept contravenţie  conform art. 41 alin. (2) lit. c din Legea nr. 82/1991. A arătat petenta faptul că la data de 06.04.2012 conform monetarului întocmit de organele de control s-a identificat suma de 75 lei, acest lucru fiind real, însă suma de 69,5 lei nu provenea din vânzarea de bunuri către populaţie fără a fi emise bonuri fiscale, ci din faptul că această sumă se afla în sertarul aparatului de marcat electronic fiscal pentru efectuarea de plăţi către agenţii economice şi din omisiune nu a fost introdusă în casa de marcat la începerea programului de lucru. De asemenea, astfel cum a învederat, faptul că la data de 06.04.2012 nu a fost întocmit raportul de gestiune pe o perioadă de 5 zile şi nu au fost întocmite patru Note de recepţie şi constatare diferite este real, însă amenda aplicată este prea mare în raport de cifra de afaceri a societăţii, nefiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei.

În susţinerea acţiunii, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, în copie următoarele înscrisuri: proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria H nr. 0331837 din 06.04.2012 (fila 5), chitanţă seria C nr. 0269304 din 06.04.2012, chitanţă seria C nr. 0269305 din 06.04.2012 (fila 9).

Petenta a depus la dosarul cauzei şi procesul-verbal de contravenţie în original.

Conform art. 36 din OG nr. 2/2001 coroborat cu art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru si art. 1 alin. (2) din OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, plângerea contravenţională este scutită de taxă de timbru şi timbru judiciar.

Intimata  Garda Financiară a formulat întâmpinare la dosarul cauzei prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate de către petentă.

În motivare a arătat că, în ceea ce priveşte fapta săvârşită de către petentă şi reţinută la punctul 1 din procesul-verbal, este prevăzută de art. 10 lit. b din O.U.G nr. 28/1999 şi constă în neîndeplinirea obligaţiei de a emite bonuri fiscale pentru toate mărfurile livrate. A arătat că textul conţine o normă juridică cu caracter imperativ, de ordine publică, de la care nu se poate deroga decât în situaţii de excepţie ce trebuie prevăzută ca atare în actul normativ.  Sancţiunea principală pentru încălcarea art. 10 lit. b este amenda cuprinsă între 8000 şi 10000 lei astfel cum prevede art. 11 lit. b din actul normativ menţionat. A mai arătat intimata că dat fiind pericolul social deosebit al acestei fapte legiuitorul a prevăzut două sancţiuni complementare constând în confiscarea sumelor de bani nejustificate prin documentele emise de aparatul de marcat şi respectiv în suspendarea activităţii agentului economic pe o perioadă de trei luni.

Intimata Garda Financiară a învederat instanţei de judecată că în fapt, la controlul efectuat în data de 06.04.2012 la punctul de lucru al petentei-magazin cu amănuntul-situat la aceeaşi adresă cu sediul social declarat s-a constatat că aceasta nu a  emis bonuri fiscale pentru bunurile livrate şi serviciile prestate, în valoare de 69,5 lei. S-a stabilit, astfel cum arată intimata, că petenta a realizat încasări de 69, 5 lei din vânzarea mărfurilor către populaţie în data de 06.04.2012, pentru care nu a emis bonuri fiscale, prin compararea numerarului identificat în gestiunea punctului de lucru, în sumă de 75 lei, cu valoarea bonurilor fiscale emise în data respectivă, înregistrate în aparatul de  marcat şi totalizate în Raportul Z nr. 1173 din 06.4.2012, emis la momentul controlului şi indicat în procesul-verbal de control-anexa nr. 13, respectiv suma de 5,5 lei. A învederat intimata că situaţia de fapt este confirmată şi de înscrisurile întocmite cu ocazia controlului, respectiv monetar de control întocmit cu ocazia controlului, la solicitarea agenţilor constatatori, Nota Explicativă a administratorului societăţii, S. L., din data de 06.04.2012, proces-verbal de control din 06.04.2012.

A mai susţinut intimata că  argumentele petentei sunt neîntemeiate, faţă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Dispoziţiile art. 11 alin. (3) din OUG nr. 281991 consacră obligaţia operatorilor economici de a justifica temeinic orice sumă de bani aflată în gestiune, fie prin bonuri fiscale, emise prin aparatul de marcat, fie prin alte documente legal întocmite,în acest context, potrivit susţinerilor intimatei, afirmaţiile petentei în sensul că suma de 69,5 lei identificată în gestiune şi nejustificată prin emiterea de bonuri fiscale sau alte documente legale ar fi fost destinată efectuării unor plăţi curente reprezintă o apărare întemeiată pe culpa gravă a acesteia, câtă vreme suma în discuţie nu era justificată de documente legale care să ateste provenienţa acestei sume şi destinaţia sa.

Cu privire la sancţiunea complementară a suspendării activităţii punctului de lucru pentru o perioadă de 3 luni, a învederat intimata că aplicarea acesteia  decurgând în  mod necesar din constatarea  existenţei elementelor contravenţiei. Cu privire la cea de-a doua contravenţie menţionată în procesul-verbal de contravenţie, arată intimata că în fapt, s-a reţinut prin procesul-verbal  că petenta  nu a întocmit documentul justificativ  de evidenţa gestionară (Raport de gestiune)pentru perioada 31.03.2012-05.04.2012 şi documentele justificative de intrare în gestiune pentru facturile indicate în procesul-verbal , facturi aferente aceleiaşi perioade.

În susţinere, intimata a depus la dosarul cauzei înscrisuri, respectiv notă de recepţie şi constatare de diferenţe, procesul-verbal atacat, nota explicativă din 06.04.2012, precum şi procesul-verbal întocmit cu ocazia constatării contravenţiilor.

În dovedire, ambele părţi au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

La termenul de judecată din 23.05.2012, instanţa a amânat judecarea cauzei şi a dispus comunicarea unei copii de pe întâmpinare petentei, în vederea respectării dreptului la apărare al acesteia.

La termenul de judecată din 06.06.2012, în temeiul dispoziţiilor art. 167 C.Proc.Civ instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apreciind că sunt utile, concludente şi pertinente pentru soluţionarea acesteia. De asemenea, în aceeaşi şedinţă de judecată, petenta a depus la dosarul cauzei ulterior terminării şedinţei de judecată şi pronunţării instanţei asupra soluţiei care urma să fie dispusă în cauză, o cerere de amânare, motivate de faptul că nu se poate prezenta pentru motive medicale.

Instanţa  a apreciat că, întrucât această cerere a fost depusă la dosarul cauzei ulterior momentului în care s-a dat soluţia în cauză, nu a încălcat dreptul la apărare al petentei şi nu s-a putut pronunţa pe cererea formulată.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma materialului probator existent la dosarul cauzei, instanţa  a reţinut următoarele:

La data de 06.04.2012, în urma efectuării unui control la punctual de lucru al petentei de către comisarii Gărzii Financiare, aceasta a fost sancţionată pentru săvârşirea faptelor prevăzute de dispoziţiile art.  10 lit. b din OUG nr. 28/1999 rep. şi art. 41 pct. 2 din legea nr. 82/1991 rep. Prima faptă constă în neîndeplinirea obligaţiei de a emite bonuri fiscale pentru mărfurile livrate, în valoare de 69,5 lei. S-a stabilit că petenta a realizat încasări de 69,5 lei din vânzarea mărfurilor către populaţie în data de 06.04.2012 pentru care nu a emis bonuri fiscale, prin compararea numerarului identificat în gestiunea punctului de lucru, în sumă de 75 lei, cu valoarea bonurilor fiscale emis în data respectivă înregistrate în aparatul de marcat şi totalizate în Raportul Z nr. 1173 din 06.04.2012, emis la momentul controlului şi indicat în procesul-verbal de control-anexa nr. 13, respectiv suma de 5,5 lei. Petenta a fost sancţionată şi pentru neîndeplinirea obligaţiei de a întocmi documente justificative pentru toate operaţiunile efectuate, în strictă conformitate cu dispoziţiile legale, reţinându-se prin procesul-verbal că petenta nu a întocmit documentul justificativ de evidenţă gestionară pentru perioada 31.03.2012-05.04.2012 şi documentele justificative de intrare a mărfurilor în gestiune pentru facturile menţionate în procesul-verbal.

În soluţionarea cauzei de faţă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 34 din OG 2/2001  instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel ce a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. 

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este un înscris oficial, autentic şi beneficiază de prezumţia de legalitate şi temeinicie în măsura în care a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege. Această prezumţie este însă una relativă de adevăr, făcând dovadă asupra stării de fapt reţinute până la proba contrară.

O astfel de prezumţie nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nefiind de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie. După cum a constatat şi Curtea EDO (Salabiaku c. Franţei, Hot. din 7 oct. 1988, s. A no 141-A, p. 15, § 28 ; Telfner c. Austriei, no 33501/96, § 16, 20 mart. 2001; Anghel c. României, no 28183/03, § 60, 4 oct. 2007), prezumţiile de fapt şi de drept sunt recunoscute în toate sistemele juridice, fiind permisă utilizarea acestora şi în materie penala (cum este calificată şi materia contravenţională prin raportare la CEDO), pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorului, dacă sunt îndeplinite două condiţii: respectarea unor limite rezonabile, ţinându-se cont de miza litigiului, şi respectarea dreptului la apărare.

În prezenta cauză, instanţa a avut în vedere faptul că, atât miza litigiului, dată de sancţiunea aplicată contestatoarei, cât şi asigurarea posibilităţii acesteia de a-şi dovedi susţinerile, de a combate prezumţia de legalitate şi temeinicie, permit aplicarea acestei prezumţii.

Analizând legalitatea procesului-verbal de contravenţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, instanţa constata că persoana care a întocmit procesul verbal contestat avea calitatea de agent constatator potrivit art.15 alin. (3) din O.G. nr.2/2001, iar procesul verbal atacat conţine toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 16 şi art. 17 din O.G. nr.2/2001, modificată, fiind corect întocmit.

Totodată, instanţa a avut în vedere şi faptul că potrivit dispoziţiilor art. 34 din O.G 2/2001, invocate aceasta are obligaţia de a administra din oficiu toate probele necesare în vederea stabilirii unei stări de fapt cât mai corecte, în materie contravenţională operând principiul oficialităţii, la fel ca în procedura penală, spre deosebire de procedura de drept comun, care este guvernată de principiul disponibilităţii. Astfel, contestatorul are obligaţia de a-şi proba susţinerile în soluţionarea plângerii contravenţionale, iar instanţa de judecată are obligaţia de a administra toate probele necesare pentru aflarea adevărului.

Textul art. 34 alin. (l) din OG 2/200l, permite o interpretare în concordanţă cu exigenţele unui proces echitabil, din moment ce prevede că instanţa de judecată verifică legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie. Fără a stabili şi vinovăţia persoanei sancţionate, procesul-verbal dovedeşte o situaţie de fapt, care a dus la încheierea acestuia şi care conduce în mod rezonabil la ridicarea unei acuzaţii bazate pe împrejurări de fapt ce necesită explicaţii fundamentate pe probe din partea celui sancţionat.

Instanţa  a reţinut că petentului îi revenea sarcina probei, cel care face o susţinere în faţa instanţei de judecată trebuie să o probeze.

Instanţa a analizat cele două fapte contravenţionale care au fost reţinute în procesul-verbal de contravenţie întocmit în cauză, raportat la susţinerile petentei şi la probatoriul administrat în cauză.

Petenta a fost sancţionată pentru săvârşirea faptei prevăzută de dispoziţiile art.  10 lit. b din OUG nr. 28/1999 rep. Potrivit prevederilor articolului menţionat constituie contravenţie neîndeplinirea obligaţiei agenţilor economici de a se dota şi de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale avizate conform art. 5 alin. (2), la termenele stabilite la art. 6, cu excepţia prevăzută la art. 1 alin. (4), neemiterea bonului fiscal pentru toate bunurile livrate sau serviciile prestate ori emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale, precum şi nereintroducerea datelor înscrise pe rola jurnal privind tranzacţiile efectuate de la ultima închidere zilnică până în momentul ştergerii memoriei operative. Instanţa a  reţinut că săvârşirea acestei contravenţii atrage şi două sancţiuni complementare, care au fost aplicate petentei potrivit dispoziţiilor actului normative menţionat, respective 1. confiscarea sumelor de bani nejustificate prin documentele emise de aparatul de marcat şi 2. suspendarea activităţii agentului economic pe o perioadă de 3 luni, aceste sancţiunii fiind prevăzute de dispoziţiile art. 11 alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din actul normativ menţionat.

Instanţa a  reţinut că această situaţie de fapt rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din nota explicativă rezultând că petenta nu a avut timp să înregistreze toată suma de 75 lei în aparatul de marcat, şi a omis totodată să întocmească raportul. Aceste afirmaţii sunt de natură să indice faptul că petenta se face vinovată de săvârşirea contravenţiei. Faţă de susţinerile petentei din plângerea contravenţională, potrivit cărora din omisiune suma nu a fost înregistrată în casa de marcat la începerea programului de lucru, instanţa reţine că aceasta nu este de natură să probeze o stare de fapt contrară celei reţinut în procesul-verbal, întrucât contravenţia există şi a fost săvârşită de către petentă. Afirmaţiile petentei în sensul că suma de 69,5 lei identificată în gestiune şi nejustificată prin bonuri fiscale sau alte documente legale, ar fi fost destinată efectuării unor plăţi curente, reprezintă o apărare întemeiată pe culpa acesteia, întrucât suma în discuţie nu era justificată prin documente legale care să ateste provenienţa acestei sume şi destinaţia sa.

Cu privire la cea de-a doua faptă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 41 pct.2 lit. b din Legea nr.82/991rep. potrivit cărora constituie contravenţie întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse. Petenta nu a întocmit documentul justificativ de evidenţă gestionară Raport de gestiune pentru perioada 31.03.2012-05.04.2012 şi documentele justificative de intrare a mărfurilor în gestiune. Întrucât această situaţie de fapt rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, iar petenta nu a administrat probe de natură să indice o stare de fapt contrară, instanţa constată că procesul-verbal de contravenţie este legal şi temeinic întocmit.

Faţă de solicitarea petentei cu privire la reducerea sancţiunii având în vedere gradul de pericol social al acesteia, instanţa a avut în vedere atât dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G 2/2001, cât şi  standardele privind marja de apreciere a statelor în ceea ce priveşte noţiunea de pericol social al faptei ale C.E.DO

Astfel, potrivit dispoz. art. 21 alin. (3) din O.G 2/2001, sancţiunea se aplică în limitele stabilite de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama şi de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire ale acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal. 

Instanţa  a reţinut că, ulterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către România, libertatea de legiferare a statului român a fost limitată. Astfel, actele normative aflate în vigoare trebuie să asigure respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie. De asemenea, interpretarea şi aplicarea legilor existente trebuie să asigure respectarea acestor drepturi.

Instanţa a  reţinut că potrivit art. 1, din Protocolul adiţional nr. 1, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor".

Prin urmare statele parte la Convenţie au dreptul de a impune sancţiuni pecuniare (amenzi) drept sancţiune pentru încălcarea anumitor dispoziţii legale. Marja de apreciere a statelor nu este însă absolută.

Astfel, cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, (spre exemplu cauza Chassagnou şi alţii c. Franţei) ingerinţele statului în dreptul de proprietate al persoanelor, pentru a fi compatibile cu art. 1, alin.  (2), din Protocolul adiţional nr. 1, trebuie să fie prevăzute de lege, să aibă un scop legitim şi să asigure o proporţie echitabilă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate.

Instanţa a  constatat că în cauza de faţă, cu privire la pericolul social al faptei, au  fost respectate condiţiile  impuse de jurisprudenţa CEDO. Astfel, faptele reţinute în sarcina contestatoarei precum şi sancţiunile aplicate acesteia au fost prevăzute de dispoziţii legale accesibile şi previzibile, instanţa reţinând că faţă de pericolul social al faptei, sancţiunea amenzii contravenţionale fiind proporţională cu pericolul social al faptei, motiv pentru care nu se impune reducerea sancţiunii amenzii contravenţionale aplicate. Normele din actele normative în baza cărora a fost sancţionată petenta sunt imperative, iar încălcarea lor nu duce la un grad de pericol social redus al faptelor săvârşite.

Faţă de motivele invocate şi în lumina prevederilor legale incidente în cauză, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 34 din O.G 2/2001  a respins plângerea contravenţională formulată de către petenta  SC B. G. SRL  ca neîntemeiată.

JUDECĂTOR,

Georgeana Viorel

Domenii speta

Spete similare