Pretenţii

Dosar nr. XXXXX/271/2010

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA ORADEA

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ Nr. XXXX/2011

Şedinţa publică de la 16 Mai 2011

Completul compus din:

PREŞEDINTE: RADU CIPRIAN HARJA

GREFIER: MARIA OTILIA BONIŞ

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant G.A.N. şi pe pârât S.R. PRIN M.E.F. PRIN DGFP BIHOR, cu citarea obligatorie a C. N. C. D. chemat în garanţie M.M.F.E.S., având ca obiect pretenţii.

Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în şedinţa publică din 09.05.2011, când părţile prezente au pus concluzii în fond, care au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când s-a amânat pronunţarea la data de 16.05.2011, dată la care s-a pronunţat prezenta hotărâre.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea inregistrata pe rolul instantei la data de 25.08.2010 sub număr de dosar de mai sus scutită de taxa judiciară de timbru, reclamanta G.A.N.a chemat  în judecata pe pârâtul S.R.M.F., cu citarea obligatorie a C.N.C.D.

Prin acţiunea formulată s-a solicitat instantei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtul la plata sumei de 30.000 lei, sumă ce reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin discriminare.

În motivarea cererii formulate reclamanta a arătat că are calitatea de avocat începând cu data de 01.12.2000 iar la data de 26.01.2008 s-a născut fiul acesteia G.R.N.. Dupa efectuarea concediului de maternitate de 126 de zile prevăzut de lege în perioada 01.01.2008-05.05.2008 ar fi trebuit să beneficieze de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani şi de indemnizaţia aferentă în conformitate cu prevederile art. 87 din OUG 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asiguraţi ale avocaţilor precum şi Statutului Profesiei de Avocat care reglementează cuantumul acestei indemnizaţii.

Reclamanta arată faptul că în urma abrogării exprese a normelor privitoare la atribuirea unui cuantum în funcţie de veniturile realizate pe ultimele 12 luni anterioare formulării cererii şi a stabilirii unui cuantum unic al indemnizaţiei de creştere a copilului în vârstă de până la doi ani , în sumă de 800 lei lunar, a fost nevoită a se întoarce la locul de muncă începând cu data de 05.05.2008.

Mai mult, CNCD s-a pronunţat asupra discriminării la sesizarea unor magistraţi care beneficiau de cuantumul plafonat al indemnizaţiei şi a constatat că „ prin aplicarea prevederilor OUG  nr. 148/2005 , categoria socio – profesională  a magistraţilor …a cunoscut o diminuare drastică a veniturilor sale, iar prevederile respective nu sunt de natură a „sprijini” familia magistratului, ci, din contră, au un caracter negativ asupra nivelului de trai al acestuia. Indemnizaţia pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani nu-şi îndeplinesc funcţia declarată de „înlocuire a venitului salarial” ”.

Totodată, Consiliul a recomandat Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse să promoveze un proiect de act normativ care să reglementeze diferit cuantumul indemnizaţiei pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani şi în funcţie de latura contributivă a beneficiarilor de indemnizaţie.

Ca urmare , reclamanta apreciază că este evidentă discriminarea suferită de ea prin edictarea normei legale care acordă o indemnizaţie în cuantum fix fără a distinge în funcţie de contribuţia la fondul de asigurări sociale, ori la situaţiile care beneficiază de reglementări prin norme speciale, cum este atât calitatea de magistrat dar şi cea de avocat.

Învederează instanţei, faptul că dreptul la exerciţiul tuturor libertăţilor garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără discriminare este transgresat atunci când , în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile, statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situaţii sunt diferite.

Având în vedere cele relatate, reclamanta se consideră discriminată,iar conform art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000,persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei creată prin discriminare, potrivit dreptul comun.

Reclamanta relatează faptul că s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de întregul concediu necesar pentru creşterea copilului până la doi  ani datorită faptului ca veniturile familiei ar fi fost evident diminuate în mod semnificativ şi disproporţionat faţă de salariu şi faţă de contribuţiile lunare la fondul de asigurări sociale.

Apreciază că această situaţie i-a creat un prejudiciu moral apt de reparaţie prin plata de daune morale, deoarece a fost lipsită de dreptul elementar de a-şi îngriji copilul într-o perioadă de vârstă foarte fragedă de doar câteva luni, când acesta avea evident nevoie de prezenţa permanentă a mamei pentru o creştere şi dezvoltare corespunzătoare fizică dar şi psihică.

Totodată, arată că ulterior întoarcerii sale la serviciu a fost nevoită să angajeze o femeie care să-l îngrijească pe copil în cele 8 ore de program de lucru, aceasta fiind plătită cu 800 lei pe lună.

Solicită suma ce reprezintă diferenţa dintre indemnizaţia de 800 lei de care ar fi beneficiat dacă alegea să rămână în concediu până la împlinirea de către fiul său a vârstei de doi ani şi de cea de care trebuia să beneficieze, suma care reprezenta 85% din media veniturilor lunare din ultimele12 luni anterioare datei de la care se acorda  acest drept.

În drept reclamanta a invocat prevederi din OUG 221/2000, OUG 148/2005,  art. 27 alin 1 din O.G.137/2000, precum si dispoziţiile art. 14 CEDO.

În probaţiune depune înscrisuri.

Fiind o cerere întemeiată pe dispoziţiile O.G.137/2000, aceasta se judecă cu citarea obligatorie a CNCD potrivit art.27 alin 3 din lege, care deşi nu are calitate procesuală pasivă îşi exprimă poziţia oficial în vederea soluţionării cauzei.

În punctul de vedere transmis instanţei de CNCD in data de 15.10.2010 (fila 24-29 la dosar) se face trimitere la liniile directoare pe care trebuie să le aibă in vedere instanţa la soluţionarea cauzei, respectiv art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului arătându-se că instanţa europeană a stabilit adesea că plasarea unor persoane in situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare rezonabilă, statul având o marjă de apreciere în a stabili dacă măsuri diferite in situaţii analoage sunt de natură a justifica discriminaţiile de tratament juridic, făcându-se trimitere la cauzele Fredin c/Suediei, Hoffman c/Austriei, Spadea et Scalambrino c/Italia,  Thilimmenos c/Greciei.

Se mai arată că pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind discriminare:

Existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă;

Existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin 1 din O.G. 137/2000 republicată.

Tratamentul discriminatoriu să aibă drept scop sau efect restrângerea recunoaşterii,folosinţei sau exercitării in condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege.

In continuare se detaliază pe larg cauzele de discriminare si reglementarea lor in sensul O.G.137/2000.

Referitor la cauza concretă dedusă judecăţii Consiliul arată că îşi poate exprima punctul de vedere in calitate de expert potrivit art.27 din O.G.137/2000 cerând amânarea pronunţării, fără însă a mai transmite un alt punct de vedere ulterior.

Se mai arată insă că potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008, Consiliul nu are competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

SR, prin MFP a depus întâmpinare (f. 34-36) prin care arată prevederile art. 25 din Decretul 31/1954. Ori în prezenta cauză, prin legea specială OUG 148/2005 se stabileşte competenţa în stabilirea şi plata drepturilor solicitate de reclamantă, respectiv MMFES astfel că formulează o cerere de Chemare în Garanţie în acest sens împotriva MMFES în baza art.60 alin 1 Cod de procedura civila.

În motivarea cererii de chemare în garanţie pârâta arată că datorită naturii creanţei solicitate, sume plătite de reclamantă ca şi contribuţii la bugetul asigurărilor sociale, rezultă indubitabil că MMFES are calitate procesuală pasivă.

În concluzie se solicită admiterea cererii de chemare in garanţie potrivit art. 4 lit. i din Hotărârea nr. 381/2007 si Legea 387/2007.

Chematul în garanţie MMFES a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în garanţie ca nefondată. Arată că în conformitate cu art. 20 alin. 1 din OUG 148/2005, calculul şi plata drepturilor se face de către direcţiile teritoriale, în prezent ANPS, prin agenţiile teritoriale. Rezultă că MFP, ca reprezentant al SR, este cel care alocă sumele necesare. Prin urmare, acesta nu poate chema în garanţie o instituţie căreia el însuşi îi alocă sumele stabilite în acest scop.

Instanţa a încuviinţat reclamantelor proba cu inscrisuri.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta deţine funcţia de avocat în cadrul Baroului Bihor din data de 1 decembrie 2000. Faptul că în decizia de la fila 7 se face referire la avocat stagiar, iar adeverinţa eliberată de Baroul Bihor la 17 martie 2011 (fila 46) face referire la tabloul avocaţilor definitivi nu are relevanţă în cauză.

Instanţa mai reţine că reclamanta nu a fost suspendată din exerciţiul profesiei.

La data de 26 ianuarie 2008, reclamanta a născut pe minorul GRN, potrivit certificatului de naştere emis la 29.01.2008 (f. 50).

Din înscrisul depus la dosar fila 47-49 şi din relatarea reclamantei instanţa reţine că aceasta a realizat venituri şi în anul 2008, aceasta beneficiind doar de concediul de maternitate după care a reînceput munca.

Reclamanta invocă în esenţă existenţa unei discriminări raportat la art. 14 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului si 16 din Constituţie prin intrarea in vigoare a O.G.148/2005 care a modificat Legea 19/2000, in sensul modificării dispoziţiei legale care prevedea o îndemnizaţiei în cuantum de 85%  din media veniturilor brute lunare ale contribuabilului pe ultimele 12 luni anterioare intrării în concediu, înlocuind această sumă procentuală cu o indemnizaţie fixă de 800 lei, ignorându-se principiul contributivităţii reglementat de art. 2 lit d si e din Legea 19/2000 în vigoare în anul 2008-2009 şi creându-se astfel o situaţie defavorabilă multor categorii de persoane a căror contribuţie la fondurile asigurărilor sociale au fost mult mai mari decât indemnizaţia ce li s-a acordat.

Instanţa reţine că pârâta nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ci doar a formulat o cerere de chemare în garanţie, deşi reclamanta solicită respingerea acestei excepţii, astfel că instanţa nu se va pronunţa cu privire la această excepţie.

Reclamanta susţine că prin adoptarea OUG nr. 148/2005 s-ar fi creat o situaţie discriminatorie prin stabilirea unui cuantum unic al indemnizaţiei pentru concediul de creştere a copilului, indiferent de contribuţiile plătite la bugetul asigurărilor sociale de stat. Ca atare, întemeindu-se pe art. 27 alin.1 din OG nr. 137/2000, reclamanta solicită despăgubiri pentru pretinsa discriminare creată.

Potrivit OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, publicată, în M.Of. nr. 1008/14.11.2005, începând cu data de 1 ianuarie 2006, persoanele care, în ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară în cuantum de 800 lei  (art. 1 alin.1).

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul indemnizaţiei prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 lei (art.2).

Potrivit art. 19 din acelaşi act normativ, fondurile necesare plăţii drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, cheltuielile administrative, precum şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Prin Legea 257/2008 (intrată în vigoare în noiembrie 2008) s-au modificat prevederile OUG 148/2005 în sensul că s-a adăugat alternativ sistemului anterior în care indemnizaţia pentru creşterea copilului constituia o prestaţie fixă (600 lei) şi posibilitatea unei îndemnizaţii de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, fiind astfel un raport proporţional cu contribuţia anterioară a asiguratului la acest buget.

Conform OUG nr. 148/2005, indemnizaţia pentru creştere a copilului constituie o prestaţie cu caracter de asistenţă socială, a bugetului de stat, dorindu-se instituirea unei prestaţii cu caracter universal, care să asigure tuturor familiilor condiţii egale de creştere a copiilor, indiferent de veniturile realizate.

Este evident că această opţiune de politică socială avantajează familiile cu venituri reduse sau medii şi dezavantajează familiile cu venituri mai mari, scopul respectivei măsuri fiind acela de a asigura tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de lege o prestaţie minimă, care să încurajeze naşterea şi creşterea copiilor. Reversul unei astfel de opţiuni este reducerea, uneori drastică, a indemnizaţiei de care beneficiază copii unor familii cu venituri mari.

Această opţiune legislativă, poate fi fără îndoială criticată, existând numeroase consecinţe discutabile ale unei astfel de reglementări. Pe de altă parte, reglementarea în discuţie urmăreşte fără îndoială un scop legitim, acela de a asigura un caracter uniform, la un nivel cât de cât rezonabil, al prestaţiilor sociale acordate de stat pentru creşterea  tuturor copiilor, dreptul acestora din urmă de a beneficia de sprijin pentru creşterea şi educarea lor fiind uniform.

Neajunsurile si avantajele unei astfel de soluţii legislative (care a fost în cele din urmă modificată prin  Legea 257/2008) pot şi trebuie să constituie obiect de dezbatere publică într-o societate democratică, iar potrivit sistemului constituţional în vigoare, Parlamentul şi Guvernul răspund politic, în ultimă instanţă, faţă de naţiunea suverană pentru soluţiile legislative pe care înţeleg să le promoveze şi să le adopte (art. 2, art. 61 alin.1, art. 102 alin.1, art. 109 alin.1 teza I din Constituţie). In acest context principiul contributivitatii trebuie sa aiba la randul sau un rol esential fiind de neconceput ca o politica sociala asumata de stat sa functioneze in detrimentul acelor categorii de persoane care au contribuit substantial la fondurile asigurarilor sociale prin munca depusa in perioada anterioara intrarii in concediu. Este binevenită o politică socială de protectie a categoriilor paupere dar ea nu trebuie sa afecteze sub nici o formă categoriile care sustin prin munca lor sistemul de asigurări sociale si care au tot dreptul de a fi indemnizate corespunzător exact in momentul in care necesitatea e cea mai mare, respectiv in momentul naşterii copilului lor.

Ceea ce nu se poate însă admite este ca instanţele judecătoreşti să-şi substituie propriile lor aprecieri privind ceea ce ar constitui o politică socială justă în acest domeniu, precum şi propriile lor convingeri legilor în vigoare, adoptând o practică contra legem, întrucât o asemenea exercitare a puterii judecătoreşti încalcă principiile fundamentale ale democraţiei constituţionale şi principiul separaţiei puterilor în stat (art. 1 alin.4 şi 5 din Constituţie).

Potrivit art. 124 alin.1 şi 3 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Rezultă din aceste texte cu valoare de principiu că misiunea conferită de Constituţie puterii judecătoreşti este interpretarea şi aplicarea legii, în deplină independenţă şi imparţialitate, iar nu crearea unor noi reguli de drept, contrare celor existente.

Acest aspect rezultă foarte clar şi din împrejurarea că legea fundamentală nominalizează instanţa supremă a ţării, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îi conferă misiunea constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii (art. 126 alin.3 din Constituţie).

În acelaşi sens s-a pronunţat de altfel Curtea Constituţională prin mai multe decizii.

În primul rând, prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din data de 3.07.2008, publicate în M.Of. nr. 537/16.07.2008, Curtea a admis excepţiile de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Curtea a reţinut că „unele dispoziţii ale Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, şi anume prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1), lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia, aşa cum s-a şi întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepţiile, instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Astfel, după ce în art. 1 al ordonanţei se enunţă principiile constituţionale pe care se întemeiază egalitatea în drepturi între cetăţeni şi se enumeră principalele drepturi cu privire la care sunt excluse privilegiile şi discriminările, în art. 2 alin. (3) se prevăd următoarele:

"Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate şi necesare."

Prin art. 27 alin. (1) al ordonanţei, reprodus mai sus, se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare.

Aşa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanţă caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, fără să facă vreo distincţie cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înţeles că se referă şi la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament şi ordonanţele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie.

Luând în considerare şi dispoziţiile art. 27 alin. (1) din ordonanţă, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecată poate să înţeleagă - ceea ce s-a şi petrecut în una din cauzele analizate - că are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se consideră discriminată.

Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.”

În al doilea rând, prin decizia nr. 1325/4.12.2008, publicată în M.Of. nr. 872/23.12.2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a declarat neconstituţională întreaga ordonanţă, constatând că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Motivarea reţinută se întemeiază în esenţă pe aceleaşi argumente avute în vedere la pronunţarea deciziilor din data de 3.07.2008, statuându-se îndeosebi că „dispoziţiile ordonanţei lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (…)

Pentru aceste considerente, Curtea Constituţională a constat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.”

Deciziile Curţii Constituţionale, garantul supremaţiei Constituţiei (art. 142 alin.1 din Constituţie), sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, producând efecte de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României (art. 147 alin.4 teza finală).

Aceste decizii nu fac altceva decât să confirme principii fundamentale de organizare a statului, explicitând limitele funcţiei de judecată în raport de funcţiile legislativă şi executivă ale puterii publice. Este de principiu că jurisprudenţa nu poate acţiona contra legem, stabilind în mod deliberat alte reguli decât cele prevăzute de lege în situaţia dedusă judecăţii.

Astfel se constată că dispoziţia legală invocată de reclamantă ca temei al daunelor morale, respectiv art.27 alin 1 din O.G.137/2000, a fost declarată in repetate rânduri neconstituţională, in măsura in care ar permite instanţei să înlocuiască norme aflate în vigoare sau să le înlăture pur si simplu efectele, or tocmai acesta este scopul reclamantei prin prezenta acţiune. Se critică o lege si o inegalitate pe care ea o creează, aspecte care însă exced atribuţiilor instanţei de judecată, care doar aplică şi interpretează legea, neputând-o înlătura nici măcar atunci când ea însăşi o consideră nedreaptă pentru că o asemenea conduită ar aduce o încălcare a separaţiei puterilor in stat prin interferarea puterii judiciare peste atribuţiile puterii legislative.

In aceeaşi ordine de idei aşa cum s-a exprimat si CNCD, care s-a declarat necompetent în a lua poziţie in prezenta cauză faţă de argumentele mai sus expuse, existenţa discriminării presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

Existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă;

Existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin 1 din O.G. 137/2000 republicată.

Tratamentul discriminatoriu să aibă drept scop sau efect restrângerea recunoaşterii,folosinţei sau exercitării in condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege.

Analizând dispoziţia legală criticată din perspectiva criteriilor mai sus enunţate instanţa reţine că dispoziţiile legale ale O.G.148/2005 nu creează un tratament diferenţiat între persoane aflate în situaţii similare pentru a le restrânge drepturile ci, din contră creează un tratament egalitar pentru toate persoanele aflate in aceeaşi situaţie, fără a distinge între gradul de contribuţie al fiecărei la fondurile asigurărilor sociale.

În exercitarea atribuţiei lor de a constata încălcarea legii, atât CNCD, cât şi instanţele judecătoreşti au competenţa de a constata că o anumită măsură, în înţelesul arătat anterior, contravine dispoziţiilor şi principiilor OG nr. 137/2000 şi să sancţioneze conduitele discriminatorii, în condiţiile art. 20 şi art. 27 din OG nr. 137/2000.

Aceste conduite discriminatorii constituie fapte ilicite, fiind contrare dreptului obiectiv. Este însă un non-sens a afirma că legea însăşi constituie un fapt ilicit, legea fiind chiar reperul pentru stabilirea caracterului licit al unei conduite concrete. Legea nu poate fi ilicită decât în raport de un act normativ cu forţă juridică superioară, adică Constituţia, un tratat internaţional privind drepturile omului sau dreptul comunitar. Ori prin faptul că în timp s-a reglementat şi posibilitatea stabilirii cuantumului îndemnizaţiei proporţional cu nivelul veniturilor realizate nu poate duce la concluzia că până la acea modificare s-a produs o discriminare

CNCD nu are însă competenţa de a constata (şi încă cu forţă obligatorie) că o lege  în vigoare are caracter discriminatoriu. O asemenea atribuţie este conferită de Constituţie exclusiv instanţei constituţionale, potrivit art. 145 din Constituţie, respectiv în anumite condiţii, strict determinate de art. 20 alin.2 şi de art. 148 din Constituţie, instanţelor judecătoreşti. Acestea nu pot însă ignora că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate privind OUG nr. 148/2005, unele întemeiate pe argumente similare acţiunii deduse judecăţii

Nu se poate totodată reţine nici că prin reglementarea OUG nr. 148/2005 în forma sa iniţială s-ar încălca Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Convenţia priveşte numai drepturi civile şi politice şi nicidecum drepturi sociale, cum este fără îndoială dreptul la primirea unor prestaţii sociale (indiferent dacă acestea provin din bugetul de stat ori din bugetul asigurărilor sociale de stat) pentru perioada creşterii copilului, iar art. 14 din Convenţie nu se aplică de sine stătător, ci numai în legătură cu încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie.

De altfel, nici o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie, ori a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu îndreptăţeşte concluzia hazardată că adoptarea unei măsuri legislative de natura celei prevăzute de OUG nr. 148/2005, în forma sa iniţială, ar fi discriminatorie şi prin urmare contrară dreptului comunitar, respectiv Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Un ultim aspect reţinut de instanţă este acela că deşi reclamanta ar fi putut beneficia după modificarea OUG nr. 148/2005 din noiembrie 2009 de îndemnizaţia în cuantum proporţional cu veniturile realizate, nu a mai făcut nici un demers în acest sens.

În raport de considerentele în fapt şi în drept, precum şi de dispoziţiile constituţionale şi legale expuse în cele ce preced, va fi respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul SRMF, ca neîntemeiată, iar cererea de chemare in garanţie a pârâtului ca rămasă fără obiect conform dispozitivului.

În baza art.274 Cod de procedură civilă instanţa va lua act ca paratul nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge cererea formulata de reclamanta GAN în contradictoriu cu pârâtul SRMEF PRIN DGFP BIHOR, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru C D. şi cu chematul în garanţie MMFES Respinge cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.

Fără cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 16.05.2011.

PREŞEDINTE, GREFIER,

RADU CIPRIAN HARJA MARIA OTILIA BONIŞ

Domenii speta

Spete similare