Acţiune în pretenţii - Se poate aprecia drept abuz de drept procesual poziţia reclamantei care, în loc să depună cerere de plată a pensiei sociale după prelungirea perioadei de pensionare, s-a adresat instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecat...

Se poate aprecia drept abuz de drept procesual poziţia reclamantei care, în loc să depună cerere de plată a pensiei sociale după prelungirea perioadei de pensionare, s-a adresat instanţei  cu o nouă cerere de chemare în judecată, în luna iunie 2000, după expirarea perioadei la care ar fi fost îndreptăţită la pensie socială dar şi după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care pârâta fusese obligată atât la plata pensiei sociale pentru perioada 01.03.1998-01.03.1999 cât şi  la plata de 50.000.000 lei daune morale.

De altfel, aceeaşi atitudine o are reclamanta şi în prezent,  cererea precizatoare depusă la dosar în şedinţa publică de la 17.06.2003 fiind în realitate o cerere modificatoare deoarece solicită obligarea pârâtei şi la plata pensiei sociale neachitate pe perioada 12.03.2000 – 16.06.2003,  fără a proba în vreun fel refuzul pârâtei, legal sesizată,  de a-şi îndeplini această obligaţie.(sentinţa civilă nr.6779/11.11.2003)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în data de 15.06.2000, sub nr.8962/2000, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâta ASOCIAŢIA NEVĂZĂTORILOR DIN ROMÂNIA,  solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul pensiei sociale neachitate pe perioada 12.03.1999 – 12.03.2000, în cuantum reactualizat în funcţie de rata inflaţiei precum şi la plata sumei de 100.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin nerespectarea tuturor drepturilor cuvenite.

A solicitat reclamanta ca obligarea pârâtei la plata acestor sume să fie dispusă sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 50.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art.5-8  din Legea nr.53/1992, Legii nr.610/1990  şi ale art. 19 din O.U.G. nr.102/1999, reclamanta a arătat că la data de 12.03.1999 i s-a eliberat certificatul  nr.882, ce atestă  încadrarea sa într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială, o dată cu eliberarea certificatului născându-se în favoarea sa drepturile prevăzute, pentru aceste categorii de persoane, de Legea nr.53/1992, Legea nr.610/1990 şi OUG.102/30.06.1999 şi că aceste drepturi nu i-au fost respectate de pârâtă care refuză să-i plătească  pensia socială.

În dovedirea susţinerilor sale, reclamanta a depus la dosar, în copie: certificatul de încadrare într-o categorie de persoane handicapate care necesită protecţie specială, nr.882/12.03.1999, tabel cuprinzând evoluţia pensiilor sociale acordate în baza Legii nr.5371992 de la data de 1 septembrie 1992, adresa din data de 08.05.2000 a Comisiei Naţionale pentru Statistică, procura de reprezentare acordată mandatarului Bîra Sandu.

Pârâta, prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 05.09.2000, a solicitat respingerea primului petit al cererii de chemare în judecată ca nefondat şi ca inadmisibil a celui de-al doilea petit, susţinând că este numai culpa în pârâtei în neacordarea drepturilor de care ar fi putut beneficia în calitate de persoană cu handicap, deoarece aceasta a refuzat să se prezinte la Comisia de Expertiză pentru efectuarea controlului oftalmologic obligatoriu.

Se arată că s-a apreciat că se impune efectuarea acestui control deoarece de-a lungul anilor reclamantei i s-au pus diagnostice diferite, care au determinat încadrarea în gradul I sau II de invaliditate, chiar în intervale scurte de timp – 2 luni de zile, iar  la ultimul control medicul specialist – preşedinte al Comisiei de Expertiză, nu a avut certitudinea diagnosticului, punând în dreptul acestuia un semn de întrebare.

În aceste condiţii, s-a dispus trimiterea reclamantei la Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă în vederea stabilirii diagnosticului corect, dat fiind aparatura complexă pe care acest institut o posedă, dar reclamanta a refuzat să se prezinte preferând, la fel ca şi mama sa, Năstase Ioana, să formuleze cereri de chemare în judecată prin care solicită plata de daune morale.

Alăturat întâmpinării s-au depus, în coipe: referat întocmit de Asociaţia Nevăzătorilor din România, prin care s-a dispus trimiterea reclamantei  la INLMRCM, pentru expertizare, adresa către institut,  nr.747/11.5.1998, certificate de încadrare într-o categorie de persoane handicapate, eliberate reclamante în perioada 1992-1998.

Prin sentinţa civilă nr.12.285/2000, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că aceasta a dovedit rea-credinţă atunci când a refuzat să se prezinte la INLMRCM pentru expertizare. A apreciat instanţa că în aceste condiţii nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata pensiei sociale deoarece s-ar încălca prevederile Legii nr.53/1992.

Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului – decizia civilă nr.6470/2000 pronunţată de  Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a Civilă  şi a recursului – decizia civilă nr. 1299/2001  pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă.

În data de 23 aprilie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, sub nr.4880, recursul în anulare declarat de procurorul general, apreciindu-se că cele trei hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei, fiind vădit netemeinice.

Se arată că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană cu handicap, eliberarea certificatului nr.882/12.03.1999 fiind făcută cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.53/1992, în vigoare la data emiterii actului medical, care prevede că încadrarea în categoria persoanelor cu handicap se face prin certificat emis de comisiile de expertiză medicală ce funcţionează pe lângă fiecare cabinet de expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă din cadrul policlinicilor teritoriale.

Se apreciază că pârâta a dat dovadă de rea-credinţă, refuzând să plătească pensia socială la care reclamanta era îndreptăţită, această atitudine având-o nu numai în prezent ci şi anterior, reclamanta fiind nevoită, ca şi mama sa, să se adreseze instanţei de judecată pentru ca pârâta să fie obligată să-i plătească drepturile legale.

Recursul în anulare a fost admis prin decizia nr.889/06.03.2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia civilă,  instanţa supremă apreciind că reclamanta a dovedit calitatea sa de persoană handicapată, prin certificatul nr.882/12 martie 1999, act medical emis de organul prevăzut de lege.

Acest certificat putea fi contestat, în termen de 30 de zile de la comunicare la Comisia de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă de pe lângă oficiul de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă a Municipiului Bucureşti, conform art.1 alin.3 din Legea nr.53/1992, decizia emisă în acest caz putând fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ nr.29/1990.

În aceste condiţii, pârâta, care a invocat oscilaţiile de încadrare a reclamantei in gradele I şi II de invaliditate, trebuia să dovedească faptul că demersurile sale pe lângă Institutul Naţional de Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de Muncă  pot fi reţinute ca reprezentând contestaţie împotriva încadrării reclamantei într-un grad de invaliditate sau altul.

La rândul său, reclamanta trebuia să facă dovada cuantumului lunar al pensiei sociale pretinse, a celorlalte drepturi în legătură cu care a pretins daune morale precum şi a depunerii la sediul pârâtei a documentaţiei necesare şi obligatorii pentru a beneficia de drepturile aferente perioadei 12.03.1999 – 12.03.2000, despre a cărei existenţă pârâta a susţinut că a luat cunoştinţă numai după acţionarea sa în judecată.

Întrucât stabilirea acestor aspecte presupune administrarea de probe, Curtea a aprecia că se impune admiterea recursului în anulare şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr.4503/2003, reclamanta depunând la dosar o cerere precizatoare  a cuantumului pretenţiilor, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de: 7.951.472 lei, reprezentând cuantumul actualizat al pensiei sociale datorate pentru perioada 12.03.1999 -12.03.2000; de 7.951.472 lei, despăgubiri reprezentând echivalentul pensiei sociale neachitate pe perioada 12.03.2000 – 16.03.2003 (aceasta fiind data depunerii cererii precizatoare) şi de 100.000.000 lei, reprezentând daune morale, prejudiciul fiindu-i creat prin nerespectarea drepturilor ce i s-au cuvenit, prin greutăţile pe care a fost nevoită să le îndure în toţi anii în care a fost obligată să se împrumute pentru a achiziţiona alimente, vitamine şi medicamente strict necesare pentru subzistenţă.

S-a depus la dosar adresa din 16.06.2003 a Institutului Naţional de Statistică, prin care se comunică reclamantei rata inflaţiei pe perioada ianuarie 1999 – mai 2003.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 29.08.2003, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive în raport de dispoziţiile punctului 5 din Legea nr.239/2003 pentru aprobarea O.G.nr.14/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.

Excepţia a fost respinsă de instanţă ca neîntemeiată, cu motivarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată  - 15.06.2000 – pârâta era persoana juridică obligată la plata pensiei sociale iar,  potrivit dispoziţiilor art.5 din O.G. nr.14/2003, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.239/2003, Asociaţia Nevăzătorilor din România va efectua plata drepturilor cuvenite, potrivit legii, pentru persoanele cu handicap vizual, până la data de 30.09.2003, iar pretenţiile reclamantei privesc pensia socială pentru perioada 12.03.1999 – 12.03.2000.

În cauză nu s-au administrat alte dovezi, cu excepţia relaţiilor comunicate de pârâtă, la solicitarea instanţei de judecată, cu privire la cuantumul pensiei sociale cuvenit unui nevăzător încadrat în gradul II de invaliditate în perioada martie 1999 – martie 2000.

Ambele părţi au depus la dosar concluzii scrise, reclamanta, prin mandatar, în şedinţa publică de astăzi, iar pârâta prin serviciul registratură.

Notele scrise depuse de reclamantă reiau considerentele din cererea precizatoare depusă la dosar în data de 17.06.2003.

 Pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică, susţinând şi că primul capăt de cerere este prescris extinctiv precum şi că există autoritate de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr.12.285/2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, decizia civilă nr.142/12.01.2001 a Tribunalului Bucureşti, decizia civilă nr.1299/02.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti.

Concluziile scrise fiind depuse la dosar prin intermediul serviciului arhivă al instanţei, după ce instanţa a reţinut cauza spre soluţionare, cele două excepţii nu au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei deoarece nu au fost invocate în condiţiile art.115 şi 132 şi art.136 C.proc.civ.,  acesta din urmă neavând în vedere ipoteza invocării excepţiilor de ordine publică după închiderea dezbaterilor.

Potrivit art.1169 C.civ. „cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească”,  astfel că, aşa cum s-a reţinut şi de către Instanţa Supremă în considerentele deciziei nr.889 pronunţată la 6 martie 2003, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare,  reclamanta avea obligaţia să facă dovada că a depus la sediul pârâtei documentaţia necesară şi obligatorie pentru acordarea drepturilor conferite de lege persoanelor cu handicap, în lipsa acestei documentaţii Asociaţia Nevăzătorilor neputându-i acorda pensia socială.

Or’, în cauză nu s-a făcut dovada depunerii la sediul pârâtei Asociaţia Nevăzătorilor din România a certificatului nr.882/12.03.1999, ultimul act medical ce a fost prezentat pârâtei fiind Decizia de încadrare într-o categorie de persoane handicapate care necesită protecţie specială,  nr.507 din data de 06.03.1998.

În baza acestui act medical, instanţa de judecată, prin sentinţa civilă nr.17.128/1999 a obligat pârâta să-i plătească reclamantei drepturile reprezentând pensia socială pe perioada 01.03.1998 – 01.03.1999.

A fost necesară intervenţia instanţei de judecată deoarece pârâta a refuzat plata pensiei sociale câtă vreme reclamanta nu s-a prezentat la Institutul Naţional de Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de Muncă pentru a i se stabili un diagnostic corect.

Pârâta a încercat să-şi justifice atitudinea prin aceea că însuşi preşedintele Comisiei de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă din sectorul 3 a avut dubii cu privire la gradul de invaliditate diagnosticat, punând sub semnul întrebării posibilitatea reclamantei de a vedea la o distanţă de 2 m.

 În aceste condiţii, la data de 06.05.1998 s-a întocmit un referat prin care pârâta solicita I.N.L.M.R.C.M. să stabilească corect încadrarea în gradul de invaliditate iar cu adresa nr.747/11.05.1998 s-a solicitat Institutului să o programeze pe A.E. pentru reexpertizare.

Cu adresa nr.3594/97/11.01.1999, cu două luni de zile înainte de a expira valabilitatea deciziei sus-menţionate, Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă restituie pârâtei dosarul medical al reclamantei, cu menţiunea că aceasta nu s-a prezentat pentru internare în pofida a repetate convocări.

Reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei de a se prezenta pentru expertizare şi nici nu avea această obligaţie atâta vreme cât pârâta nu a contestat concluziile deciziei în condiţiile prevăzute de art.1 alin.3 din Legea nr.53/1992.

Numai că, dată fiind valabilitatea de numai 12 luni a respectivei decizii, pentru a putea beneficia de pensie socială şi după data de 6 martie 1999, reclamanta avea obligaţia să depună la sediul intimatei noul certificat de încadrare într-o categorie de persoane handicapate.

Neîndeplinirea  acestei obligaţii de către reclamantă exonerează pârâta de orice obligaţie de plată, neputându-se aprecia că aceasta din urmă  a fost de rea-credinţă pentru că pe rolul instanţelor se afla deja o cerere prin care se solicita obligarea la plata pensiei sociale aferente perioadei martie 1998 – martie 1999.

Dimpotrivă, se poate aprecia drept abuz de drept procesual poziţia reclamantei care, în loc să depună cerere de plată a pensiei sociale după prelungirea perioadei de pensionare, s-a adresat instanţei  cu o nouă cerere de chemare în judecată, în luna iunie 2000, după expirarea perioadei la care ar fi fost îndreptăţită la pensie socială dar şi după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care pârâta fusese obligată atât la plata pensiei sociale pentru perioada 01.03.1998-01.03.1999 cât şi  la plata de 50.000.000 lei daune morale.

De altfel, aceeaşi atitudine o are reclamanta şi în prezent,  cererea precizatoare depusă la dosar în şedinţa publică de la 17.06.2003 fiind în realitate o cerere modificatoare deoarece solicită obligarea pârâtei şi la plata pensiei sociale neachitate pe perioada 12.03.2000 – 16.06.2003,  fără a proba în vreun fel refuzul pârâtei, legal sesizată,  de a-şi îndeplini această obligaţie.

Domenii speta

Spete similare