Uzucapiune. joncţiunea posesiilor

Posibilitatea oferită de disp. art. 1860 c.civil (aceea ca actualul posesor să unească posesia sa cu aceea a autorului său) are în vedere o posesie exercitată de o persoană care, ca şi cel care invocă uzucapiunea, nu este titular al dreptului real, aşa cum s-a reţinut constant în doctrină şi jurisprudenţă (spre exemplu deciziile nr. 2166/1986 şi 122/1987 ale fostului Tribunal Suprem). Dacă autorul celui care invocă uzucapiunea este chiar titularul dreptului real, acesta poate transfera direct dreptul, nemaifiind necesară unirea posesiilor. De altfel nu este permis ca reclamanta să solicite joncţiunea posesiei sale cu aceea a adevăratului proprietar, persoană faţă de care solicită realizarea dreptului. (sentinţa civilă nr. 802/31.01.2006)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la 15.07.2004 sub nr. 8911/2004 reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtele C.J, C.D. şi I.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că a dobândit prin uzucapiune, ca efect al joncţiunii posesiilor, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. G nr.132, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 150 mp şi construcţie formată din două camere şi dependinţe.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că în anul 1979 a cumpărat de la pârâtele C.J. şi C.D.  imobilul proprietatea acestora, sus menţionat, încheindu-se în acest sens un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă”. A arătat reclamanta că de la data încheierii chitanţei a intrat efectiv în posesia imobilului, exercitând de atunci în mod neîntrerupt o posesie utilă, publică şi sub nume de proprietar. A mai arătat reclamanta că cele două pârâte dobândiseră imobilul de la pârâta I.M. în anul 1970.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1890 C.civil.

În susţinere s-au depus în copii certificate  următoarele înscrisuri: înscris sub semnătură privată încheiat la 29.05.1979 intitulat „chitanţă” şi sentinţa civilă  nr. 2781/22.04.1980 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

La 07.09.2004 pârâta I.M. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii va neîntemeiată.

În motivarea excepţiei pârâta a arătat că este coproprietară, alături de fiii săi, I.M. şi T.D., a cotei de 3/20 din imobilul situat în Bucureşti, str. G. nr. 132, sector 2, compus din teren de 400 mp şi construcţie, drept dobândit prin moştenire de la soţul său I.N., decedat la 17.05.2002. A arătat pârâta  că susţinerile reclamantei cum că în anul 1970 le-ar fi vândut celorlalte pârâte C.J. şi C.D. imobilul în litigiu sunt neadevărate, câtă vreme în anul 1970 proprietatea asupra acestuia aparţinea numitei I.A., mama soţului său, doar aceasta şi ulterior decesului acesteia, survenit în 1972, I.N., putând înstrăina acest imobil. A mai arătat pârâta că din înscrisul depus de reclamantă la dosar, reiese că pârâtele C.J. şi C.D.  i-au vândut cota parte a lor ce li se cuvenea de pe urma decesului părinţilor lor, iar nu un imobil pe care-l dobândiseră de la pârâta I.M..

Pe fond, pârâta a arătat că atât ea, cât şi soţul său au exercitat o posesie neîntreruptă asupra cotei de 3/20 din imobilul situat în Bucureşti, str. G nr. 132, sector 2, achitând impozitele aferente, efectuând acte de folosinţă asupra acestuia.

La 14.10.2004 în condiţiile art.57 C.proc.civ. reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată şi a numiţilor I.M. şi T.D., coproprietari alături de pârâta I.M., asupra cotei de 3/20 din imobil.

La 10.11.2004 I.M. şi T.D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prematurităţii cererii, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Motivarea asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi asupra fondului cauzei  a fost similară celei din întâmpinarea depusă de pârâta I.M.. În privinţa excepţiei prematurităţii cererii pârâţii au arătat că posesia exercitată de reclamantă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1890 C.civil, durând de 25 de ani şi nefiind suficientă pentru uzucapiune. Au mai susţinut pârâţii că  reclamanta nu poate beneficia de joncţionarea posesiei sale cu aceea a pârâtei I.M., câtă vreme posesiile exercitate de cele două au avut ca obiect altă cotă şi suprafaţă din imobil.

La 13.09.2005 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată în condiţiile art. 57 C.proc.civ. a numitului M.M., întrucât din înscrisurile depuse la dosar a reieşit că acesta are calitatea de proprietar asupra a 180 mp din imobilul în litigiu.

Prin încheierea de la 13.09.2005 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor I.M., I.M. şi T.D., cererea formulată împotriva acestora urmând a fi respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică imobiliară în vederea identificării imobilului, au fost audiate la propunerea reclamantei martorele M.C. şi F.M.. La solicitarea instanţei au fost depuse relaţii privind rolul fiscal asupra imobilului.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar instanţa  reţine că în fapt, imobilul situat în Bucureşti, str. G.nr.132, sector 2 , compus din teren în suprafaţă de 400 mp şi construcţiile edificate pe acesta a fost proprietatea numiţilor B.I. şi B.V., dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.  28442/1923 de Tribunalul Ilfov secţia notariat. În urma decesului acestora dreptul a fost moştenit de cei şapte copii (B.I.,  B.M., A.V., B.M., I.A., C.E. şi D.E. - în cote egale de 1/7), dintre aceştia I.A. fiind autoarea pârâţilor I.M.,I.M. şi T.D., iar C.E. fiind autoarea pârâtelor C.J. şi C.D. Deşi nu s-a  făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti de ieşire din indiviziune sau a unui act de partaj voluntar, în fapt succesorii proprietarilor şi ulterior succesorii acestora au procedat la o partajare în fapt, stăpânind fiecare o suprafaţă determinată. Unii dintre succesori au înstrăinat aceste suprafeţe către terţe persoane prin înscrisuri sub semnătură privată, M.V., moştenitorul numitei D.E., a înstrăinat către M.M., acesta obţinând ulterior hotărâre judecătorească ce să ţină loc de act autentic de înstrăinare, iar pârâtele C.J şi C.D. înstrăinând către reclamanta din prezenta cauză „partea” ce li se cuvine din moştenirea părinţilor lor.

Analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa apreciază că cererea reclamantei în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cu joncţiunea posesiilor este neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele considerente:

Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea neîntreruptă a unui imobil pe perioada şi în condiţiile prevăzute de lege.

În speţă, câtă vreme reclamanta nu deţine un just titlu (înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanţă” fiind nul pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă), singura modalitate prin care putea dobândi proprietatea era uzucapiunea prevăzută de disp. art. 1890 c.civil, respectiv prin exercitarea unei posesii utile timp de treizeci de ani. Instanţa constată însă că posesia reclamantei nu a fost exercitată pe o perioadă suficientă pentru a naşte în patrimoniul acesteia dreptul de proprietate. Astfel, câtă vreme reclamanta a intrat în posesia imobilului în anul 1979, după cum recunoaşte în petitul cererii introductive şi cum rezultă din probatoriul administrat (chitanţa depusă la fila 3 şi depoziţiile martorelor M.C şi F.M., împlinirea termenului de prescripţie achizitivă poate opera abia în anul 2009. Trebuie menţionat că, în cauză,  reclamanta nu-şi poate uni posesia cu cea a pârâtelor C.J. şi C.D., în condiţiile art. 1860 C.civil, câtă vreme acestea erau chiar titularele unei cote părţi din dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Or, posibilitatea oferită de disp. art. 1860 c.civil (aceea ca actualul posesor să unească posesia sa cu aceea a autorului său) are în vedere o posesie exercitată de o persoană care, ca şi cel care invocă uzucapiunea, nu este titular al dreptului real, aşa cum s-a reţinut constant în doctrină şi jurisprudenţă (spre exemplu deciziile nr. 2166/1986 şi 122/1987 ale fostului Tribunal Suprem). Dacă autorul celui care invocă uzucapiunea este chiar titularul dreptului real, acesta poate transfera direct dreptul, nemaifiind necesară unirea posesiilor. De altfel nu este permis ca reclamanta să solicite joncţiunea posesiei sale cu aceea a adevăratului proprietar, persoană faţă de care solicită realizarea dreptului. Pe lângă considerentele redate anterior, instanţa reţine că reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C.civil, împrejurarea că autoarele sale, C.J. şi C.D., ar fi exercitat o posesie utilă asupra imobilului, care să poată fi continuată de reclamantă, martorele audiate la termenul din 07.02.2006 arătând una că „nu ştiu dacă aceste persoane (C.J. şi C..D.) locuiseră anterior acolo...”, iar cealaltă că „... nu ştiu dacă au locuit în acel imobil, dar înclin să cred că nu.”

Pentru aceleaşi considerente instanţa va respinge ca neîntemeiată şi cererea formulată de reclamantă  în condiţiile art. 57 şi urm. C.proc.civ. împotriva intervenientului M.M.

Domenii speta

Spete similare