Asigurare de dovezi

În concret, pentru a fi justificată, asigurarea dovezii trebuie să aibă menirea de a conserva o probă expusă riscului dispariţiei ori dificultăţii de administrare în viitor. În speţă, imobilul în litigiu nu este supus pericolului dispariţiei iar starea în care se prezintă locuinţa ocupată de pârâte poate fi oricând constatată, neefiind dovedită existenţa vreunui impediment în acest sens. Este adevărat că starea actuală a locuinţei este inevitabil supusă modificării în timp, însă, această împrejurare nu echivalează automat cu o dificultate de administrare a probei în viitor, în sensul vizat de legiuitor. Virtual, orice stare de fapt este expusă schimbării prin trecerea timpului, fără ca aceasta să justifice necondiţionat asigurarea dovezii prin recurgerea la procedura prevăzută de art.235-236 Cod procedură civilă. (încheiere din data de 20.11.2006 – dosar 17355/300/2006)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 10.11.2006, sub nr. 17355/300/2006, reclamantul M.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele L.T. şi I.L. , constatarea stării în care se află imobilul situat în Bucureşti, str. V. nr. 6, et.1, ap.4, sector 2, proprietatea reclamantului.

În motivare, reclamantul a arătat că este proprietarul apartamentului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1020/24.08.2000 iar în prezent imobilul proprietatea sa este ocupat fără titlu de foştii chiriaşi, ale căror contracte de închiriere nu s-au mai prelungit. Acest apartament a fost adus într-o stare de degradare importantă, chiriaşii nefăcând nimic pentru conservarea sa iar reclamantul nu mai doreşte prelungirea locaţiunii, existând riscul unei deteriorări mai avansate a acestui imobil, deoarece există o situaţie conflictuală care îi creează temerea pentru o eventuală distrugere în continuare a apartamentului. Astfel, pentru stabilirea stării actuale a apartamentului şi a posibilităţii evaluării degradărilor ulterioare momentului expertizei, este necesară o expertiză specialitatea construcţii având ca obiectiv constatarea stării actuale a apartamentului şi a degradărilor existente în prezent, această procedură neputând prejudicia persoanele care locuiesc în apartament.

În susţinerea cererii, a fost depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1020/24.08.2000.

Pârâtele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că pe rolul instanţei se mai află dosarul nr. 10642/300/2006, cu termen de judecată la 13.12.2006, având ca obiect evacuarea pârâtelor din apartamentul pe care îl ocupă în calitate de chiriaşe, conform OUG 40/1999. În acel dosar, pârâtele au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi constatarea dreptului de retenţie asupra apartamentului întrucât au efectuat reparaţii şi investiţii de 30 de ani de când locuiesc în acest imobil, cheltuieli pe care reclamantul este obligat să le restituie în cazul admiterii cererii sale. Au mai arătat că pe rolul Judecătoriei Sector 2 se mai află şi dosarul nr. 17471/300/2006 cu termen de judecată la data de 18.12.2006, în care părţile au calităţi inverse faţă de această pricină, obiectul fiind anularea parţială absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1020/24.08.2000 ca urmare a încălcării dreptului de preempţiune al pârâtelor, precum şi validarea consemnaţiunii şi constatarea subrogării în drepturile de proprietate ale reclamantului prin plata preţului apartamentului prin consemnaţiune. Au învederat că cererea reclamantului nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 235 Cod procedură civilă, care impune existenţa unei primejdii ca probele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor, condiţii neîndeplinite în speţă. Totodată, nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 236 alin.2 Cod procedură civilă şi anume ca proba conservată să fie în primejdie, nefiind dovedit nici caracterul urgent al cererii. Au mai susţinut că reclamantul nu a luat nicio măsură de conservare a imobilului, a sistat abuziv furnizarea căldurii ce funcţiona pe bază de gaze, ceea ce a condus la degradarea întregului imobil. Au susţinut că nu au degradat imobilul deoarece au asigurat încălzirea apartamentului prin sobe cu lemne construite în anul 1988.

În dovedire, pârâtele au solicitat probele cu înscrisuri, interogatoriu şi testimonială.

În susţinerea apărărilor, au depus la dosar următoarele acte:copia cererii de chemare în judecată în dosarul nr.17471/300/2006, întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate în dosarul nr.10642/300/2006, notificarea adresată de pârâte către reclamant şi dovada comunicării acesteia prin executor judecătoresc, sub nr. 1888/18.10.2006, recipisa de consemnare nr. 1655203/1 din 12.10.2006 emisă de CEC, ordin de plată nr. 1 din 12.10.2006, procura autentificată sub nr. 1594 din 10.11.2006, certificate de grefă emise de Judecătoria Sector 2 în dosarele nr. 17471/300/2006 şi nr.10642/300/2006.

Instanţa a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri, pârâtele renunţând, la termenul de judecată de azi, 20.11.2006, la proba cu interogatoriul şi testimonială solicitate prin întâmpinare.

Analizând materialul probator administrat, instanţa reţine:

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1020 din 24.08.2000, reclamantul este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. V., nr.6, sector 2, format din parter, etaj, mansardă şi pod nelocuibil.

Pârâtele din prezenta cauză ocupă un spaţiu locativ în acest imobil, şi anume apartamentul situat la etaj, aspect necontestat în speţă.

Prin demersul procesual de faţă, reclamantul urmăreşte, pe calea procedurii asigurării de dovezi, constatarea stării în care se află apartamentul locuit de pârâte, şi anume apartamentul nr.4 din imobilul menţionat.

Instanţa constată că cererea este nefondată.

Astfel, asigurarea dovezilor este concepută de legiuitor ca o derogare de la principiul nemijlocirii probelor, statuat de art. 169 Cod procedură civilă, în lumina căruia probele se administrează în faţa instanţei de judecată, deci în cadrul dezbaterilor desfăşurate în faţa acelei instanţe învestite cu tranşarea fondului pricinii.

Or, mecanismul juridic al asigurării de dovezi se constituie ca o veritabilă excepţie de la principiul enunţat, câtă vreme permite administrarea anticipată a unei probe în scopul folosirii sale în cadrul unui potenţial litigiu sau în cadrul unui litigiu pendinte, dar în care nu s-a ajuns încă la momentul discutării probelor.

Acesta fiind regimul juridic al instituţiei procesuale analizate, rezultă că pentru a deveni aplicabilă, se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor stricte de admisibilitate consacrate de art. 235-236 Cod procedură civilă.

În speţă, din piesele dosarului nu rezultă existenţa elementului prevăzut de art. 235 Cod procedură civilă şi anume urgenţa situaţiei care reclamă recurgerea la această procedură, decurgând din primejdia în întârziere, deci din pericolul dispariţiei probei sau din îngreunarea administrării sale în viitor.

În cauză, argumentele expuse în cererea introductivă nu pot conduce la reţinerea situaţiei-premisă impusă de textul de lege mai sus enunţat. Astfel, împrejurarea invocată de reclamant, şi anume eventualitatea accentuării degradărilor aduse apartamentului sau chiar distrugerea acestuia, pe fondul pretinsei stări conflictuale între părţile litigante, este, pe de o parte nesusţinută în plan probator, nefiind produsă nicio dovadă relevantă sub acest aspect iar, pe de altă parte, este insuficientă prin sine pentru a atrage incidenţa măsurii de asigurare a dovezii, în sensul vizat de reclamant, întrucât nu rezultă utilitatea şi deci, finalitatea acestui demers.

În concret, pentru a fi justificată, asigurarea dovezii trebuie să aibă menirea de a conserva o probă expusă riscului dispariţiei ori dificultăţii de administrare în viitor. În speţă, imobilul în litigiu nu este supus pericolului dispariţiei iar starea în care se prezintă locuinţa ocupată de pârâte poate fi oricând constatată, neefiind dovedită existenţa vreunui impediment în acest sens. Este adevărat că starea actuală a locuinţei este inevitabil supusă modificării în timp, însă, această împrejurare nu echivalează automat cu o dificultate de administrare a probei în viitor, în sensul vizat de legiuitor. Virtual, orice stare de fapt este expusă schimbării prin trecerea timpului, fără ca aceasta să justifice necondiţionat asigurarea dovezii prin recurgerea la procedura prevăzută de art.235-236 Cod procedură civilă. Dacă ar fi primit argumentul reclamantului, în sensul că starea actuală a locuinţei devine imposibil de constatat în viitor, pe considerentul că este supusă schimbării, s-ar ajunge ca procedura asigurării de dovezi să devină regula general aplicabilă în materia administrării probelor iar nu doar o procedură de excepţie, întrucât orice situaţie de fapt fiind expusă transformării prin trecerea timpului, rezultă că o stare actuală nu poate fi constatată decât în prezent, în viitor nemaiputându-se constata decât o altă situaţie, diferită, devenită “actuală” pentru acel moment “viitor”.

Or, un astfel de raţionament reprezintă o interpretare extensivă a normelor care reglementează instituţia asigurării de dovezi, îndepărtându-se de la scopul urmărit de legiuitor, întrucât de esenţa acestei proceduri speciale este primejdia în întârziere, aşa cum este definită de art. 235 Cod procedură civilă iar nu doar potenţiala transformare în timp a unei situaţii de fapt. Prin urmare, se poate spune că riscul modificării în timp a stării ce se doreşte a fi constatată este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru admisibilitatea procedurii asigurării de dovezi, impunându-se a fi dublată de condiţia primejdiei în întârziere, constând fie în pericolul dispariţiei probei fie în dificultatea administrării în viitor.

În speţă, nu este suficient faptul că starea actuală de degradare a locuinţei s-ar putea accentua, pentru a justifica pretenţia reclamantului de asigurare a dovezii. În concret, starea în care se prezintă în acest moment locuinţa în litigiu ar putea suferi modificări prin agravarea deteriorărilor, însă această împrejurarea nu atrage nici pericolul ca imobilul să dispară şi nici ca degradările să nu poată fi constatate oricând, în viitor, în cadrul unui litigiu de fond, când vor fi identificate în stadiul din acel moment. De altfel, în măsura în care invocă faptul că locuinţa este deteriorată de către pârâte, este indiscutabil că reclamantul va fi interesat să identifice şi să evalueze gradul de degradare a imobilului de la acel moment viitor, când va dori să tranşeze pe fond raporturile patrimoniale litigioase, prin recuperarea de la pârâte a contravalorii reale a prejudiciului înregistrat prin degradarea locuinţei.

Prin prisma acestui raţionament, conservarea unei situaţii actuale, şi anume identificarea gradului prezent de degradare a imobilului, apare ca fiind lipsită de finalitate întrucât, pe de o parte, imobilul nu este în pericol de dispariţie (această împrejurare nerezultând din probele administrate, nefiind, de altfel, susţinută nici de reclamant), degradările existente în acest moment nu pot fi, la rândul lor, considerate în pericol de dispariţie (decât în ipoteza în care ar fi remediate de către pârâte, ceea ce ar fi de natură să profite reclamantului, însă nu această ipoteză este avută în vedere de reclamant) iar, pe de altă parte, conservarea, prin mecanismul asigurării dovezii, a stării prezente a locuinţei - în sensul identificării degradărilor existente la acest moment pentru a putea fi diferenţiate de cele ce ar surveni, prin continuarea deteriorării de către pârâte - excede noţiunii de “dificultate de administrare a probei în viitor”, nerezultând relevanţa distincţiei între degradările aduse locuinţei până în prezent şi cele care eventual ar fi produse de pârâte în viitor, subsecvent expertizării celor deja existente.

Cât priveşte faptul evocat de reclamant în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată de azi, 20.11.2006, şi anume că utilitatea asigurării dovezii rezidă şi în aceea că eventualele îmbunătăţiri ce ar fi aduse imobilului de către pârâte, ulterior efectuării expertizei, vor putea fi apreciate din perspectiva bunei sau relei credinţe cu care au fost realizate, instanţa constată că reprezintă un argument invocat de reclamant pentru prima dată în contextul dezbaterilor de fond, nefiind arătat şi motivat în cererea introductivă, potrivit art. 112 pct.4 C.p.civ, astfel încât nu a putut fi avut în vedere de partea adversă la formularea întâmpinării. Acest argument este nu numai net diferit dar chiar şi antagonic faţă de cele expuse în acţiunea introductivă şi care se coagulează în jurul ideii de pericol de degradare şi distrugere a locuinţei de către pârâte, nicidecum “primejdiei” de îmbunătăţire, câtă vreme obiectivul solicitat de reclamant pentru expertiza de specialitate era de “constatare a stării actuale a apartamentului şi a degradărilor existente în prezent”. În consecinţă, instanţa nu va avea în vedere acest argument adus de reclamant în completarea celor iniţial redate în acţiunea introductivă.

Mai mult decât atât, cererea reclamantului se impune a fi analizată în contextul în care între părţile implicate în cauza pendinte există deja în desfăşurare un litigiu ce priveşte fondul raporturilor juridice între acestea.

Astfel, aşa cum atestă certificatul de grefă emis de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 10642/300/2006, rezultă că pe rolul acestei instanţei se află pricina având ca obiect evacuarea pârâtelor din locuinţa ce interesează cauza de faţă. Totodată, rezultă din cuprinsul întâmpinării şi cererii reconvenţionale formulate de pârâte în acel proces, faptul că acestea se prevalează de dreptul de retenţie invocând lucrările efectuate de-a lungul timpului pentru a asigura o normală funcţionalitate a imobilului şi care au sporit valoarea acestuia.

Or, în aceste condiţii, nu se justifică formularea pe cale principală a cererii de asigurare a dovezii, câtă vreme art. 236 Cod procedură ciivlă statuează, fără echivoc, în sensul că, dacă există un proces de fond, atunci asigurarea dovezii se adresează instanţei care judecă pricina. Prin urmare, deşi legiuitorul nu condiţionează admisibilitatea cererii de asigurare a dovezilor de existenţa unei judecăţi asupra fondului, procedura fiind aplicabilă şi în ipoteza în care nu există încă un proces de fond declanşat, cu toate acestea, în măsura în care judecata este în desfăşurare, atunci cererea de asigurare de dovezi se deduce, pe cale incidentală, instanţei învestite cu judecata cauzei, neexistând, sub acest aspect, un drept de opţiune din partea reclamantului.

Totodată, având în vedere natura concretă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 10642/300/2006, şi care priveşte evacuarea pârâtelor solicitată de reclamant, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâte, prin care se supune judecăţii examinarea lucrărilor de conservare, întreţinere şi îmbunătăţire a imobilului, pretins realizate de pârâte, în calitate de chiriaşe, rezultă indiscutabil că această cauză se pretează a fi considerată o pricină ce priveşte fondul raporturilor juridice litigioase, în cadrul căreia să fie promovată, pe cale incidentală, până la momentul administrării probelor, cererea de asigurare a dovezilor, astfel cum a fost formulată de reclamant, pe cale principală, în pofida faptului că, la data introducerii acesteia din urmă, litigiul de fond era declanşat, astfel încât premisele formulării cererii de asigurare a dovezii pe cale incidentală, potrivit legii, erau asigurate.

Argumentul invocat de reclamant, în sensul că în litigiul privind evacuarea nu s-a ajuns încă la momentul administrării probelor, nu poate justifica formularea cererii de faţă, pe cale separată, ci dimpotrivă, constituie raţiunea pentru care cererea trebuia dedusă instanţei învestită cu soluţionarea acelei cauze, întrucât, de esenţa asigurării dovezii este tocmai faptul că proba a cărei conservare se urmăreşte, nu poate fi încă administrată, fie pentru că nu există încă o judecată declanşată asupra fondului raportului juridic litigios fie pentru că, deşi există o astfel de judecată, nu s-a ajuns încă la  momentul procesual al administrării probelor iar urgenţa situaţiei reclamă nevoia administrării anticipate.

Cât priveşte aserţiunea reclamantului referitoare la faptul că asigurarea dovezii, astfel cum a fost cerută în speţă, nu este de natură a prejudicia partea adversă, nu poate constitui un argument în sensul admiterii de plano a cererii examinate, întrucât, în absenţa acordului expres al pârâtelor cu privire la administrarea probei pe calea asigurării dovezii, în condiţiile art. 235 alin.2 Cod procedură civilă, încuviinţarea cererii este condiţionată de îndeplinirea exigenţelor impuse de lege, în sensul mai sus analizat, fiind irelevant aspectul referitor la existenţa ori inexistenţa vreunui prejudiciu susceptibil a fi înregistrat de partea adversă ca urmare a asigurării dovezii.

Domenii speta

Spete similare