Minor. Plasament în regim de urgenţă. Lipsa consimţământului persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului. Interesul superior al minorului. Cenzurarea măsurii.

Decizie 106 din 15.12.2008


Minor. Plasament în regim de urgenţă. Lipsa consimţământului persoanelor fizice care au în îngrijire  sau asigură  protecţia  copilului. Interesul superior al minorului. Cenzurarea măsurii.

Legea nr. 272/2004 : art. 64,66.

Pentru a ocroti copilul abuzat sau neglijat, plasamentului în regim de urgenţă se poate dispune fără a exista consimţământul persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv, dar cu obligaţia direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de a sesiza instanţa judecătorească în termenul prevăzut de lege care va proceda potrivit art. 66 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.

Secţia pentru cauze cu minori şi de familie - Decizia civilă nr. 106/15 decembrie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 1413/2008 pronunţată de Tribunalul Alba - Secţia civilă în Dosar nr. 5502/107/2008 s-a admis  acţiunea formulată de petenta DGASPC Alba în contradictoriu cu intimaţii A.M., Coordonatorul Centrului de Primire în Regim de Urgenţă „P.” şi Preşedintele Consiliului Judeţean şi s-a înlocuit plasamentul în regim de urgenţă stabilit prin dispoziţia nr. 259/30.09.2008 a Directorului General al DGASPC Alba, pentru minorii A.I.M.  şi A.M.,fii lui A.M. şi A.I. (decedată) cu măsura plasamentului la Servicii Comunitare pentru Protecţia Copilului Blaj, Centrul de Plasament Blaj.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut, în esenţă, că cei doi minori A.I.M.  şi A.M. locuiesc împreună cu tatăl lor, intimatul A.M., mama fiind decedată, că  probele dosarului relevă existenţa unui climat tensionat şi violent în care trăiesc minorii, tatăl consumă frecvent alcool şi pe acest fond este violent, că familia extinsă – bunica şi unchiul matern nu doresc să se ocupe de creşterea şi educarea  minorilor, context în care s-a apreciat că  interesul superior al copiilor reclamă instituirea unei măsuri de protecţie specială, respectiv, măsura  plasamentului, astfel cum s-a solicitat în mod legal şi temeinic prin cererea de chemare în judecată formulată de D.G.A.S.P.C. Alba suspusă prezentei judecăţi.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs în termen, motivat intimatul  A.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine, în esenţă, printre altele că hotărârea atacată încalcă principiul interesului superior al copilului, raportat la declaraţiile celor doi minori care au arătat că doresc să se întoarcă acasă, în acest sens fiind şi declaraţia tatălui minorilor, intimatul recurent, că instanţa de fond nu a respectat principiul rolului activ al judecătorului prin aceea că nu a administrat probe în vederea stabilirii adevărului în cauză şi că măsura plasamentului în regim de urgenţă a fost luată abuziv, neexistând acordul tatălui, fiind încălcate dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 272/2004.

În drept, s-a invocat, printre altele, cazul prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 106/2008 pronunţată la data de  15 decembrie 2008 de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul intimat A.M.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut, în esenţă, următoarele:

  Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivului de recurs invocat de către recurentul intimat - art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanţa de recurs apreciază că hotărârea pronunţată nu este lipsită de temei legal şi nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În concret, din interpretarea dispoziţiilor art.2 alin.3 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (denumită în continuare Legea nr.272/2004) şi art.24 din acelaşi act normativ, se reţine că ceea ce urmează a lua în considerare la înlocuirea măsurii de protecţie a plasamentului în regim de urgenţă  cu măsura plasamentului este interesul superior al copilului. Împrejurarea că minorul în vârstă de peste 10 ani a declarat că doreşte reintegrarea în familia naturală, nu pot fi considerată a fi determinantă, atâta timp cât se dovedeşte că  menţinerea măsurii de protecţie specială a plasamentului  este în interesul superior al copilului.

Interesul superior al copilului, poate fi dedus în lipsa unor criterii legale exprese, din menţinerea copilului în afara mediului familial, mediu care i-ar putea primejdui creşterea şi educarea.

Potrivit art. 64 alin. 1) coroborat cu art.65  din Legea nr. 272/2004 măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.

În art. 66 alin. 1) din Legea nr. 272/2004 se prevede că „În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.”

Din economia acestor dispoziţii legale, rezultă că, plasamentul unui minor în regim de urgenţă este o măsură specială de protecţie, cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau abandonat în unităţile sanitare. Pentru a ocroti copilul aflat în asemenea situaţii, măsura poate fi dispusă şi de directorul DGASPC, urmând ca ea să fie cenzurată de instanţa de judecată în termen de 48 ore de la luarea ei.

Mergând pe aceeaşi interpretare rezultă că măsura plasamentului în regim de urgenţă se poate dispune fără a exista consimţământul persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv, dar cu obligaţia direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului ( denumită în continuare DGASPC) de a sesiza instanţa judecătorească în termenul prevăzut de lege care va proceda potrivit art. 66 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.

În raport de aceste considerente, susţinerile recurentului că măsura plasamentului în regim de urgenţă a fost luată abuziv de către directorul DGASPC în lipsa consimţământului tatălui minorilor nu sunt fondate, fiind îndeplinite exigenţele art. 64 şi 65 din lege.

Este adevărat că părinţii sunt responsabili faţă de evoluţia şi dezvoltarea copilului şi că fiecare copil ar trebui să fie crescut de părinţii săi naturali însă atunci când se constată că separarea copilului de părinţi este necesară în interesul superior al copilului, instanţa de judecată va decide scoaterea copilului din familie împotriva voinţei părinţilor şi instituirea unei măsuri de protecţie, aşa cum este cazul în speţă.

În concret, probele dosarului relevă că recurentul, tatăl celor doi minori, deşi prezintă condiţii materiale pentru creşterea şi educarea celor doi minori, nu prezintă garanţii morale privitoare la asumarea responsabilităţii educării, creşterii şi îngrijirii lor în condiţii normale de trai. Există, cel puţin până în acest moment, riscul ca prin reintegrarea minorilor în familie să le fie primejduită creşterea şi educarea.

Este de necontestat, că în familia naturală climatul existent este unul conflictual, generat de excesele de furie ale tatălui şi  de consumul de alcool al acestuia, de rigiditatea în comunicare dintre tată şi cei doi copii şi de abuzul fizic şi emoţional la care sunt supuşi minorii din partea tatălui.

 Este adevărat, că audiaţi  de către instanţa de fond minorii au opinat în sensul de a fi reintegraţi în familia naturală, însă Curtea apreciază că raportat la vârsta copiilor, la probatoriul administrat cauzei, opiniile celor doi copii  nu pot fi considerate determinante atâta timp cât s-a dovedit că întoarcerea lor în mediu familial le-ar putea primejdui sănătatea, creşterea şi educarea, şi le-ar produce traume psihice datorate comportamentului tatălui.

Nu este de neglijat a se preciza că, creşterea şi educarea copilului în mediul familial este un deziderat suprem al legii, însă în cauza de faţă cel puţin pentru moment şi ţinând seama şi de principiul interesului superior al copilului se impune înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă pentru cei doi minori  cu măsura plasamentului.

Susţinerile recurentului, în sensul că instanţa, în temeiul art. 129 Cod procedură civilă în virtutea rolului activ trebuia să dispună din oficiu administrarea de probe sunt nefondate.

Rolul activ la judecătorului în a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt, este limitat de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil. Ori, în contextul în care intimatul  în faţa instanţei de fond nu a contestat înscrisurile depuse la dosar şi nu a solicitat administrarea de probe, greşit invocă obligaţia instanţei de a administra din oficiu alte probe.

Faţă de aceste considerente, Curtea, conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul intimatului A.M.

Domenii speta