Recurs. Legalitatea deciziei de admiterea a apelurilor şi de casare a hotărârii instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond. Obligativitatea instanţei de recurs de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii are...

Recurs. Legalitatea deciziei de admiterea a apelurilor şi de casare a hotărârii instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond. Obligativitatea instanţei de recurs de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive prin prisma dispoziţiilor art. 300/2 rap. la art. 160/b Cod procedură penală.

Cod procedură penală: art. 379 pct. 2 lit. b, art. 197 ,  art. 317.

Cod procedură penală: art. 139, art. 160/b , art. 145/1,  art. 300/2.

Convenţia europeană a drepturilor omului ; art. 5 paragraf 3, art. 6 paragraf 1.

Potrivit art. 317  teza a I-a Cod procedură penală judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei.

Atâta timp cât  prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la toate infracţiunile pentru care inculpatul a fost  trimis în judecată, în mod corect instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Curtea constatând că judecata urmează a fi reluată ca urmare a desfiinţării sentinţei primei instanţe şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, procesul penal fiind în curs de desfăşurare,  apreciază că se impune verificarea stării de arest a inculpaţilor prin prisma dispoziţiile  art. 300/2 rap. la art. 160/b Cod procedură penală.

Secţia pentru cauzele  cu minori şi de familie – Decizia  penală nr. 120/22 iulie 2010

Prin sentinţa penală nr. 224/2009, Judecătoria Hunedoara a dispus printre altele,  condamnarea  inculpaţilor  minori: B.R.C. la pedeapsa  de  1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat; C.C.A. la pedeapsa de 2 ani  închisoare pentru infracţiunea de furt calificat ; M.A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare  pentru infracţiunea de furt calificat în concurs cu infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autoturism de către o persoană care nu posedă permis de conducere; M.A.S. la pedeapsa  rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat.

Au fost  interzise inculpaţilor  exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit.”a” teza II şi lit.”b” C.pen. în condiţiile art.71 C.pen.

În baza art.88 C.pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpaţilor timpul reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 24.11.2008 şi până la data de 03.12.2009, iar în baza art.350 alin.1 Cod pr.pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în perioada iulie 2008 – noiembrie 2008 inculpaţi pe baza unei înţelegeri prealabile  au comis mai multe furturi împreună,  prin efracţie, în loc public şi  în timpul nopţii. S-a mai reţinut în sarcina inculpatului  M.A. că în data de 09.10.2008  a condus pe drumurile publice un autoturism marca Mazda fără ca acesta să posede permis de conducere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen, printre alţii, Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara.

În motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara a criticat sentinţa atacată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, argumentând, printre altele,  că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la infracţiunile de tăinuire, prev. de art.221 al.1 C.pen. şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prev. de art.86 al.1 din O.U.G. nr.195/2002, pentru a căror comitere a fost trimis în judecată inculpatul B.R.C.

Prin decizia penală nr. 186/A/13.05.2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia penală în dosarul nr. 6342/97/2009 s-au admis  ca fondate apelurile introduse în cauză s-a  desfiinţat  integral sentinţa penală atacată, cu  trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, Judecătoria Hunedoara.

În baza art.383 al.11 Cod pr.pen. raportat la art.350 al.1 Cod pr.pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor B.R.C., M.A.S. ,C.C.A şi M.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut de către instanţa de apel că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, şi a inculpatului B.R.C., pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat, prev. de art.208 al.1, 209 al.1 lit.a), e), g) şi i) C.pen., cu aplicarea art.41 al.2 C.pen. şi art.99 şi urm. C.pen., tăinuire, prev. de art.221 al.1C.pen., cu aplicarea art.99 şi urm. C.pen. şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu deţine permis de conducere, prev. de art.86 al.1 din O.U.G. nr.195/2002.

S-a constatat că, în ce îl priveşte pe inculpatul B.R.C. prima instanţă s-a pronunţat numai cu privire la infracţiunea de furt calificat, omiţând să se pronunţe şi cu privire la celelalte două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanţei.

Întrucât, prin această omisiune, inculpatul a fost în mod nelegal privat atât de dreptul său la apărare, cât şi de un grad de jurisdicţie, apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara este fondat, astfel că  a fot admis, pentru temeiul prev. de art.379 pct.2 lit.b) Cod pr.pen., iar în vederea soluţionării unitare a cauzei, au fost admise şi apelurile declarate în cauză de celelalte părţi, sentinţa atacată a fost desfiinţată integral, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond – Judecătoria Hunedoara – judecata urmând a fi reluată de la actele şi lucrările şedinţei din data de 26.11.2009.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs în termen, nemotivat în scris inculpaţii  V.C. şi M.A.

În susţinerea orală a motivelor de recurs recurenţii inculpaţi personal şi prin apărătorul legal au  lăsat la aprecierea instanţei soluţia ce se va pronunţa în cauză.

Prin decizia penală nr. 120 din 22 iulie 2010 , Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru cauze cu  minori  şi de familie, au fost respinse ca nefondate recursurile formulate de inculpaţii V.C. şi M.A.

Prin aceeaşi decizie s-a dispus  înlocuirea măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţii: B.R.C.,  M.A.S., C.C.A. şi M.A.  cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpaţii au fost  obligaţi să respecte obligaţiile prevăzute  art. 145 alin. 1 ind. 1 şi al. 1 ind. 2 rap. la art. 145/1 al. 2 Cod pr.pen. şi s-a atras atenţia inculpaţilor că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau obligaţiilor menţionate mai sus, se va lua faţă de ei măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor B.R.C., M.A.S., C.C.A. şi M.A. dacă nu sunt arestaţi în altă cauză.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut în fapt şi în drept următoarele:

 Prin rechizitoriul nr.2064/P/16.01.2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara, s-a dispus, printre altele,  trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, şi a inculpatului B.R.C. pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat, prev. de art.208 al.1, 209 al.1 lit.a), e), g) şi i) C.pen., cu aplicarea art.41 al.2 C.pen. şi art.99 şi urm. C.pen., tăinuire, prev. de art.221 al.1C.pen., cu aplicarea art.99 şi urm. C.pen. şi conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu deţine permis de conducere, prev. de art.86 al.1 din O.U.G. nr.195/2002.

Examinând hotărârea instanţei de fond , Curtea constată că în ce îl priveşte pe acest inculpat  prima instanţă s-a pronunţat numai cu privire la infracţiunea de furt calificat, omiţând să se pronunţe şi cu privire la celelalte două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanţei. Ori, în acest context şi pentru ca  inculpatul B.R.C. să nu fie  privat atât de dreptul său la apărare, cât şi de un grad de jurisdicţie, în mod corect Tribunalul, ca instanţă de apel a dispus admiterea apelului  Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara, iar în vederea soluţionării unitare a cauzei, a  admis şi apelurile declarate în cauză de celelalte părţi, desfiinţând  integral sentinţa atacată,  cu trimiterea cauzei  spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond ,  Judecătoria Hunedoara.

Aşa fiind, recursurile formulate în cauză de inculpaţii V.C. şi M.A. se privesc ca nefondate , urmând a fi respinse ca atare, conform dispoziţiile  art. 385/15 pct. 1 lit. b)  Cod pr.pen.

Curtea constatând că judecata urmează a fi reluată ca urmare a desfiinţării sentinţei primei instanţe şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, procesul penal fiind în curs de desfăşurare,  apreciază că se impune verificarea stării de arest a inculpaţilor prin prisma dispoziţiile  art. 300/2 rap. la art. 160/b Cod pr.pen.

În cursul soluţionării unei cauze de natură penală, în care inculpatul sau inculpaţii se află în stare de arestare preventivă, instanţa are obligaţia de a verifica periodic, prin prisma dispoziţiilor art. 160/b din Codul de procedură penală, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia măsurii preventive dispuse în cauza respectivă faţă de unul sau mai mulţi inculpaţi ( art. 300/2 Cod pr. pen.).

Dacă instanţa  constată că arestarea preventivă  este nelegală  sau că  temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu  există temeiuri noi care să justifice  privarea de libertate,  dispune prin încheiere motivată, revocarea arestului preventiv şi punerea de îndată în libertate  a inculpatului – art. 160/b alin. 2 Cod pr. penală.

Cea de a doua garanţie instituită  de art. 5 paragraful 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului ( denumită în continuare CEDO )  pentru  persoana arestată sau deţinută este aceea ca ea să fie judecată într-un termen rezonabil  sau să fie eliberată în cursul procedurii. Punerea ei în libertate poate fi subordonată unei garanţii, care să  asigure  prezentarea  persoanei în cauză în faza de judecată a cauzei de către judecătorul  competent.

În aceeaşi ordine de idei, în materie penală, art. 6 paragraf 1 din CEDO recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea  unei infracţiuni dreptul de a obţine  într-un termen rezonabil, o decizie  definitivă  cu privire la temeinicia şi  legalitatea acuzaţiei ce i se aduce .

Textul are în  vedere  ca această persoană să nu rămână multă vreme,  nejustificat, sub o astfel de acuzaţie ( CEDH, 19 februarie 2001, Monzoni c/a Italiei, Seria A nr. 195 – B, 19 februarie 1991  Alimeta c/a Italiei, seria A nr. 195 –D).

Curtea reţine că existenţa şi persistenţa unor indicii  grave de vinovăţie constituie, fără îndoială unul  din factorii pertinenţi spre a fi menţinută  o detenţie preventivă, dar numai o bănuială legitimă  de participare la săvârşirea unei infracţiuni grave chiar dacă rămâne un factor pertinent  nu legitimează prin ea însăşi o lungă  detenţie preventivă, aşa cum este cazul  în speţă.

Este adevărat,  că într-o practică constantă CEDO a statuat că durata  raţională a detenţiei se apreciază de la caz la caz  în funcţie printre altele de complexitatea procesului şi de comportamentul  inculpaţilor însă, tot într-o practică constantă CEDO  a statuat că deţinutul inculpat  nu are  obligaţia să coopereze cu autorităţile  judiciare şi că nu i se poate reproşa  prelungirea procedurii  pentru că a voit  să producă probe de natură să-l  disculpe sau pentru că a cerut efectuarea de investigaţii suplimentare pertinente sau a utilizat toate căile de atac disponibile în legislaţia naţională ( CEDH, 31 martie 1998, Reinhordt et Ilimone – Kad’ d c/a Franţei).

Raportat la acestea, Curtea constată că inculpaţii B.R.C., M.A.S., C.C.A. şi M.A. au fost reţinuţi în data de 24.11.2008  şi arestaţi preventiv începând cu data de 25.11.2008, măsură prelungită şi menţinută ulterior de instanţele de judecată în condiţiile legale până la acest moment procesual, iar prin hotărârea instanţei de fond cei patru inculpaţi  au fost condamnaţi la pedepse cuprinse între 1 an şi 6 luni şi 2 ani şi 6 luni închisoare.

Curtea constată că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie unul din factorii pertinenţi pentru luarea şi menţinerea arestului preventiv. Însă,  Curtea apreciază că, în speţă, chiar dacă acest factor rămâne pertinent nu legitimează, prin el însuşi o lungă detenţie provizorie, căci continuarea ei ar putea „să anticipeze” cu privire la o pedeapsă privativă de libertate ceea ce semnifică încălcarea dispoziţiilor art.5 paragraf 3 din CEDO.

Raportat  la aceasta este de observat că în cauză  se impune înlocuirea măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţii, cu o altă măsură neprivativă de libertate,  întrucât menţinerea în continuare a  detenţiei provizorii ar  putea  să anticipeze aplicarea unor  pedepse într-un cuantum mult mai mare decât cel stabilit iniţial .

În atare situaţie, în raport de disp. art.136 Cod procedură penală referitoare la scopul şi categoriile măsurilor preventive, precum şi cu cele ale art.145/1 Cod procedură penală, referitoare la  măsura preventivă constând în „obligarea de a nu părăsi ţara”, Curtea apreciază că această din urmă măsură este cea mai potrivită să fie luată în continuare faţă de inculpaţi, menţinerea măsurii arestarea  preventivă a acestora  nemaifiind oportună.

Aşa fiind, în baza dispoziţiile  art. 300/2, 160/b Cod pr.pen. şi art. 5 paragraf 3 din CEDO  se va înlocuii măsura arestării preventive luate faţă de inculpaţii B.R.C., M.A.S., C.C.A. şi M.A. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, impunându-se inculpaţilor  ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpaţii să respecte obligaţiile prevăzute de art.  145 alin. 1 ind. 1 şi al. 1 ind. 2 rap. la art. 145/1 al. 2 Cod pr.pen.

Judecător Trif  Sanda

1

Domenii speta

Spete similare