Imobil cumpărat cu bună credinţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Valabilitatea întabulării dreptului de proprietate astfel dobândit. Incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin.5 din Legea nr. 10/2001.

Imobil cumpărat cu bună credinţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Valabilitatea întabulării dreptului de proprietate astfel dobândit. Incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin.5 din Legea nr. 10/2001.

Conform art.21 al.5 din Legea nr.10/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea precum şi orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile notificate potrivit Legii nr.10/2001.

Secţia civilă - Decizia civilă Nr. 344/02  octombrie 2009

Prin acţiunea înregistrată la 11.12.2008 pe rolul Judecătoriei Sibiu sub dosar nr. 9230/306/2008, reclamanţii MK, SW şi SK au solicitat în contradictoriu cu pârâţii CL, CMA, SC U SA şi Municipiul Sibiu prin Primar, ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a încheierii de întabulare nr. 18257/27.03.2008 înscrisă sub B 49 – 52 în CF Turnişor, nr. top. 9545/1/108/2, pentru nevalabilitatea înscrierii şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de CF.

Reclamanţii au susţinut, în esenţă, că încheierea atacată este lovită de nulitate absolută întrucât, potrivit art. 21 pct. 5 din Legea nr.10/2001, sunt interzise înstrăinarea sau grevarea în orice mod a imobilelor care fac obiectul notificărilor, până la soluţionarea procedurilor administrative generate de Legea nr.10/2001. Ca urmare a radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu, a fost înlăturată posibilitatea Primarului de a se pronunţa prin dispoziţie asupra restituirii în natură a imobilelor.

Prin sentinţa civilă nr. 902/2009, Judecătoria Sibiu a respins acţiunea reclamanţilor, care au fost obligaţi la plata sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecată în favoarea pârâtelor C.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesorilor reclamanţilor, fiind preluat de Statul Român în baza Decretului 223/1974.

În 1997 pârâta CL împreună cu defunctul său soţ au cumpărat de la SC U SA, apartamentul în litigiu, dar nu au solicitat înscrierea dreptului de proprietate decât la data de 27.03.2008.

Reclamanţii au obţinut în anul 2000 recunoaşterea dreptului de proprietate şi anularea încheierilor prin care s-a întabulat Statul Român, dar prin decizia civilă nr. 1331/2003 a ICCJ, dată în recurs în anulare, au fost desfiinţate hotărârile date în revendicare şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

În al doilea ciclu procesual, s-a constat nevalabilitatea titlurilor Statului Român de preluare, dar s-a respins cererea de anulare a încheierilor de întabulare şi de restabilire a situaţiei anterioare.

Reclamanţii au depus notificare în baza Legii nr.10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, şi au formulat acţiune separată, de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii C. Prin sentinţa civilă nr.4536/2006 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.149/2007 a Tribunalului Sibiu, s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii C.

La rândul lor, pârâţii C. au solicitat radierea dreptului de proprietate al reclamanţilor (înscris în baza sentinţei civile nr.7716/2000 a Judecătoriei Sibiu, ulterior desfiinţată) şi în consecinţă, reîntabularea Statului Român şi obligarea OCPI să întabuleze dreptul de proprietate al soţilor C.

Prin sentinţa civilă 1973/2004 a Judecătoriei Sibiu, irevocabilă prin decizia civilă nr.42/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost admisă în parte acţiunea formulată de soţii C, în sensul că s-a radiat dreptul de proprietate al reclamanţilor din prezenta cauză, s-a reîntabulat dreptul de proprietate al Statului Român, dar s-a respins cererea de obligare a OCPI să întabuleze dreptul de proprietate al familiei C. Argumentele instanţelor în ce priveşte respingerea acţiunii faţă de OCPI s-au bazat în esenţă pe faptul că procedura de înscriere în CF a dreptului de proprietate este reglementată expres de Legea nr.7/1996, presupune formularea unei cereri către OCPI, în cadrul unei proceduri necontencioase, şi numai în caz de refuz, solicitanţii se pot adresa instanţei de judecată.

Ulterior, pârâta CL a adresat OCPI Sibiu cerere de întabulare a dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare, cerere înregistrată la 27.03.2008, care a fost admisă, dispunându-se prin încheierea nr.18.257/2008 întabularea dreptului de proprietate în favoarea soţilor C.

Prima instanţă a reţinut că încheierea atacată a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost verificat şi constatat valabil prin sentinţa civilă nr. 4536/2006, iar dispoziţiile art. 21 pct. 5 din Legea nr.10/2001 nu sunt incidente întrucât sancţionează cu nulitate absolută actele de înstrăinare anterioare apariţiei legii. Încheierea de întabulare atacată nu constituie act translativ de proprietate în sensul legii, ci are ca efect asigurarea publicităţii imobiliare şi opozabilităţii faţă de terţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că ei au notificat intenţia de a redobândi imobilul în litigiu, iar notarea în CF a contractului pârâţilor nu se putea face până la soluţionarea definitivă a cererii lor de retrocedare.

Prin decizia civilă nr.236/2009, Tribunalul Sibiu a respins apelul reclamanţilor, reţinând că reclamanţii au notificat intenţia lor de retrocedare abia în anul 2005, în timp ce pârâţii au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare în 1997. Deşi cererea acestora din urmă a fost respinsă, aceasta nu înseamnă că nu se mai poate nota dreptul de proprietate al pârâţilor, singurii care au titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, solicitând modificarea deciziei şi sentinţei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În expunerea motivelor recurenţii susţin că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 pct. 5 şi art. 42 din Legea 10/2001 întrucât la data înscrierii dreptului de proprietate al pârâţilor, era notată notificarea recurenţilor reclamanţi, O.C.P.I era obligat să respingă întabularea contractului de vânzare-cumpărare până la soluţionarea notificării. Neprocedând în acest fel, au fost încălcate prevederile art. 21 pct. 5 şi art. 42 din Legea 10/2001 şi a fost pecetluită soluţia Primarului, care nu va mai putea restitui imobilul în natură, deoarece nu mai este în proprietatea Statului Român.

Recurenţii invocă practica C.E.D.O în materie, susţinând că Statul Român a fost obligat să restituie un imobil înstrăinat cu bună credinţă chiriaşului, întrucât ulterior vânzării s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Recurenţii critică hotărârea instanţei de apel şi pentru că nu au fost analizate dispoziţiile art. 21 pct.5 din Legea nr.10/2001,  invocate ca argument de către aceştia.

În drept se invocă art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.

Pârâtele C. au depus întâmpinare prin  care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Verificând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul reclamanţilor pentru următoarele motive:

Recurenţii susţin nevalabilitatea înscrierii dreptului de proprietate al intimaţilor, motivat de încălcarea dispoziţiilor art.21 al.5 şi art.42 din Legea 10/2001.

Conform art.21 al.5 din Legea nr.10/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea precum şi orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile notificate potrivit Legii nr.10/2001.

Potrivit art.42 din Legea nr.10/2001, imobilele care în urma procedurilor prev. la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite, rămân în administrarea deţinătorilor actuali (alin.1).

Cele două texte legale nu impun nici o interdicţie cu privire la înscrierea drepturilor dobândite anterior apariţiei Legii nr.10/2001.

De altfel, nici o normă juridică din cuprinsul acestei legi nu cuprinde vreo astfel de interdicţie.

Contractul de vânzare-cumpărare al familiei C. a fost încheiat în anul 1997, iar prin hotărâre irevocabilă s-a constatat, în contradictoriu cu recurenţii din prezenta cauză, valabilitatea acestui contract.

În aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art.21 al.5 sau ale art. 42 din Legea nr.10/2001. Intimaţii au dobândit dreptul de proprietate din 1997, iar recurenţii au avut cunoştinţă de existenţa contractului, pe care de altfel l-au atacat, criticându-l ca fiind nevalabil.

Înscrierea contractului de vânzare-cumpărare doar în anul 2008 nu aduce atingere dreptului de proprietate al intimaţilor, această operaţiune fiind necesară pentru realizarea publicităţii imobiliare şi a opozabilităţii faţă de terţi.

Aşadar, în mod corect au reţinut instanţele de fond că încheierea atacată este valabilă. Împrejurarea că instanţa de apel nu a făcut referire la dispoziţiile art.21 al. 5 din Legea nr.10/2001 nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei, câtă vreme s-au analizat efectele înscrierii şi s-a concluzionat în sensul valabilităţii acestei încheieri.

Ca urmare, O.C.P.I în mod corect a dispus înscrierea dreptului de proprietate al intimaţilor, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Susţinerea recurenţilor că prin această înscriere s-a pecetluit soluţia cu privire la notificare nu corespunde realităţii, deoarece la data notificării, imobilul nu mai era deţinut de Statul Român, astfel că acesta nu mai putea dispune cu privire la imobil, chiar dacă nu era întabulat dreptul de proprietate al familiei C.

Recurenţii fac referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinând că această instanţă s-a pronunţat în sensul obligării Statului Român la restituirea apartamentului înstrăinat cu bună credinţă chiriaşului, întrucât imobilul a fost preluat în mod abuziv, ceea ce implică recunoaşterea indirectă şi retroactivă a dreptului de proprietate al foştilor proprietari.

Susţinerile recurenţilor corespund numai parţial realităţii, pentru că C.E.D.O a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul 1 „zădărnicirea dreptului de proprietate al foştilor proprietari asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri” (cauza Giurgiu contra României, cauza Străin contra României; cauza Porteanu contra României, cauza Czaran şi Grofcsik contra României).

Mai mult, CEDO a arătat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate şi că, în orice caz, nu poate fi încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al supremaţiei dreptului (cauza Raicu contra României).

Faţă de toate aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 c. proc. civ., Curtea a constatat ca nefondat recursul reclamanţilor.

Domenii speta

Spete similare