Competenţa instanţelor din statele membre ale Uniunii Europene în soluţionarea cererilor privind încredinţarea minorilor. Excepţia de la regula de competenţă instituită prin art. 8 alin (1) din Regulamentul c.e. nr.2201/2003. Competenţa instanţe...

De la prevederile art.8 alin.1 au fost instituite, însa, si unele exceptii, în care competenta revine instantelor din alte state membre decât statul în care copilul are resedinta obisnuita la momentul sesizarii. Sub acest aspect prezinta relevanta în cauza competenta prevazuta în art.12 alin.3 din regulament. În conformitate cu aceste prevederi competenta revine instantelor din statul membru cu care copilul are o strânsa legatura. Strânsa legatura trebuie sa rezulte din faptul ca unul din titularii raspunderii parintesti îsi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Pentru a fi competente instantele din acest stat membru este necesar ca aceasta competenta  sa fi fost acceptata, expres sau în orice alt mod neechivoc, de catre toate partile participante la procedura la data sesizarii instantei, iar competenta sa fie în interesul superior al copilului.

Cât priveste desesizarea instantelor dintr-un stat membru, în situatii în care sunt aplicabile prevederile Regulamentului CE 2201/2003, este de mentionat ca aceasta nu poate fi facuta decât în conditiile reglementate prin regulament. Astfel potrivit art.15 din regulament, cu titlu de exceptie, instantele dintr-un stat membru competente sa solutioneze cauza pe fond pot: a) sa suspende cauza si sa invite partile sa depuna o cerere la instanta altui stat membru; b) sa solicite instantei unui alt stat membru sa-ti exercite competenta.

Prin cererea înregistrata la data de 15.01.2010 sub numarul  208/317/2010, reclamanta D.E. prin procurator  D.N. a chemat în judecata pârâtul  M. N. A., solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta:  sa se  stabileasca  domiciliul minorei M.A.A.,  nascuta la data de 10 octombrie 2001, la reclamanta si totodata sa-i fie încredintata spre crestere si educare aceasta minora: sa se majoreze pensia de întretinere stabilita în sarcina pârâtului si în favoarea sa prin s.c. nr.2478/17.09.2003 a Judecatoriei Tg. Carbunesti în functie de nevoile reale ale minorei si de veniturile  nete ale pârâtului, cu cheltuieli de judecata.

Ca stare de fapt, a aratat ca dintr-o relatie  extraconjugala a reclamantei cu pârâtul a rezultat minora M.A.A., nascuta la data de 10 octombrie 2001, paternitatea  pârâtului  fata de acesta  fiind stabilita  în mod  definitiv si irevocabil prin s.c. nr.2478/17.09.2003, data de Judecatoria Tg. Carbunesti în dosarul nr.7156/2002, prin aceeasi sentinta pârâtul fiind obligat  sa plateasca în favoarea  minorei o pensie de întretinere  lunara  în cuantum de 600.000 lei  Rol.

Prin sentinta civila nr. 1208 din 15.04.2010 pronuntata de Judecatoria Tg. Carbunesti, în dosarul nr. 208/317/2010 a fost admisa  în parte actiunea civila si s-a majorat  pensia de întretinere stabilita în sarcina pârâtului M.N.A. si în favoarea minorei M.A.A.,  nascuta la data de 10 oct. 2001, de la câte 600.000 ROL lunar, potrivit dispozitivului sentintei civile nr. 2478/17.09.2003, a acestei instante, la câte 100 lei lunar, începând cu data de 15.01.2010 si pâna la majoratul acesteia sau intervenirea altei cauze legale de modificare/stingere a acestei obligatii.

A fost respinsa cererea de încredintare a minorei.

Prima instanta a retinut ca din înscrisurile depuse la dosar, precum si din raspunsul comunicat de catre Autoritatea tutelara, a rezultat ca minora locuieste în prezent cu mama sa, în Italia, aspect necontestat de altfel nici de procuratorul reclamantei.

Ori, potrivit dispozitiilor Legii nr.105/1992, care reglementeaza raporturile de drept international privat, precum si Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, din 23 noiembrie 2003, masurile ce se iau fata de minori, sau în legatura cu acestia, precum si competenta în materie matrimoniala si a raspunderii parintesti, care se coroboreaza de altfel cu normele interne de procedura care stabilesc ca, în situatia stabilirii domiciliului minorilor, se va întocmi o ancheta sociala, s-a constatat ca, domiciliul minorei fiind practic pe teritoriul altui stat, competenta de solutionare a cererii principale apartine statului pe teritoriul caruia minora locuieste efectiv, considerente pentru care, aceasta cerere a fost respinsa.

Pe lânga cadrul legal expus anterior, instanta a avut în vedere ca, luarea unei masuri fata de un copil a carui resedinta nu se afla în tara de catre instanta româna, ar însemna violarea drepturilor conferite atât de catre legile speciale în domeniu, cât si încalcarea conventiilor la care România este parte (Conventia de la Haga, art. 5, care reglementeaza aceasta situatie), apreciindu-se ca solutia pronuntata de o instanta din România, pe lânga încalcarea normelor de competenta materiala si teritoriala imperative, ar reprezenta o judecata formala, stabilindu-se ca, în situatia în care minorul locuieste pe teritoriul altui stat o perioada de timp mai mare de trei luni, îi revine competenta în a hotarî cu privire la situatia minorului.

Împotriva sentintei a declarat apel reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie si a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentintei în sensul admiterii actiunii.

Un prim motiv de apel invocat în cauza s-a referit la încalcarea dispozitiilor art. 129 pct. 6 c.pr.civ. raportat la dispozitiilor art. 261 pct. 5 c.pr.civ. Sub acest aspect s-a sustinut ca sentinta primei instante este nelegala si netemeinica, ca prima instanta a fost învestita cu trei capete de cerere, respectiv un capat de cerere în care s-a solicitat stabilirea domiciliului minorei la reclamanta, al doilea capat se referea la încredintarea minorei si al treilea la pensia de întretinere .

Al doilea motiv de apel invocat s-a referit la nelegalitatea hotarârii în raport de dispozitiile art. 28 din Legea 105/1992, sustinând ca minora A.A. s-a nascut la Tg. Carbunesti la 1 octombrie  2001, cei doi parinti fiind cetateni români si chiar daca si-au stabilit domiciliul în Italia, se aplica legea româna.

Prin decizia nr.333 din 22 septembrie 2010 pronuntata de Tribunalul Gorj în dosarul cu nr.208/317/2010, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamanta D.E., împotriva sentintei civile 1208 din 15.04.2010 pronuntata de Judecatoria Tg. Carbunesti  în dosarul nr. 208/317/2010.

S-a retinut ca prima instanta si-a motivat hotarârea în fapt si în drept în raport de obiectul cererii de chemare în judecata .

Critica formulata în apel  potrivit careia în cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 20 si 28 din Leg. 105/1992  a fost considerata  nefondata .

Astfel, potrivit art. 20 din leg. 105/1992 în lipsa de cetatenie comuna sau de domiciliu comun, relatiile personale sau patrimoniale dintre soti sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia au, ori au avut resedinta comuna sau cu care întretin în comun cele mai strânse legaturi, iar potrivit art. 28 al. 1 lit. c, raporturile dintre parinti si copii, inclusiv obligatia parintelui de întretinere a copilului, de a-l educa si a-i administra bunurile sunt supuse legislatiei nationale a mamei .

Regulamentul CE 2201/2003 al Consiliului reglementeaza masurile ce se iau fata de minori sau în legatura cu acestia, precum si competenta în materie matrimoniala si a raspunderii parintesti, iar în situatia în care se constata ca domiciliul minorei este practic pe teritoriul altui stat, competenta în vederea solutionarii cererii apartine statului pe teritoriul caruia minora locuieste efectiv.

Cum minora se afla cu parintii sai si bunica pe teritoriul Italiei, în mod corect instanta a retinut ca, apartine autoritatilor judiciare din aceasta tara competenta privind stabilirea domiciliului minorei, astfel încât criticile formulate în apel au fost considerate nefondate.

Împotriva ambelor hotarâri a declarat recurs reclamanta D.E.,  solicitând casarea acestora si trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecatoria Tg.Carbunesti în vederea pronuntarii pe fondul litigiului. În subsidiar,  a solicitat modificarea celor doua hotarârii în sensul admiterii cererilor referitoare la stabilirea domiciliului minorei si încredintarea spre crestere si educare a acesteia la reclamanta.

În motivarea recursului recurenta a sustinut ca în temeiul art.28 din  Legea nr.105/1992 si a art.12 din Regulamentul CE nr.2201/2003 instantele române sunt competente sa solutioneze cauza de fata.

Recursul este fondat.

Minora M.A.A. ,  a carei încredintare se solicita în litigiul de fata,  este cetatean român si este fiica recurentei D.E. si a intimatului pârât M.N.A. ,  ambii având cetatenie româna. Din starea de fapt retinuta la fond si mentinuta în apel rezulta ca minora se afla de mai multa vreme în Italia. Astfel fiind, în conditiile în care Italia este stat membru al Uniunii Europene sunt incidente în cauza prevederile Regulamentului CE nr.2201/2003 (si nu dispozitiile Legii nr. 105/1992).

Potrivit art.8 alin.1 din regulamentul mentionat competenta generala în materia raspunderii parintesti revine instantelor statului membru în care copilul are resedinta obisnuita la momentul sesizarii. Notiunea de resedinta obisnuita a fost interpretata de Curtea de Justitie a Comunitatii Europene ca fiind locul care exprima o anumita integrare a copilului într-un mediul social si familial. Pentru a stabili acest loc trebuie luate în considerare în special durat, regularitatea, conditiile si motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru si ale mutarii familiei în acest stat, cetatenia copilului, locul si conditiile de scolarizare.

Instanta nationala sesizata cu o cerere în materia raspunderii parintesti are sarcina de a determina resedinta obisnuita a copilului tinând cont de ansamblul împrejurarilor de fapt specifice fiecarui caz în parte.

Sub acest aspect instantele au stabilit, în cauza, ca minora Munteanu Amalia Alexandra are resedinta obisnuita în Italia unde urmeaza cursuri scolare. De la prevederile art.8 alin.1 au fost instituite, însa, si unele exceptii, în care competenta revine instantelor din alte state membre decât statul în care copilul are resedinta obisnuita la momentul sesizarii. Sub acest aspect prezinta relevanta în cauza competenta prevazuta în art.12 alin.3 din regulament. În conformitate cu aceste prevederi competenta revine instantelor din statul membru cu care copilul are o strânsa legatura. Strânsa legatura trebuie sa rezulte din faptul ca unul din titularii raspunderii parintesti îsi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Pentru a fi competente instantele din acest stat membru este necesar ca aceasta competenta  sa fi fost acceptata, expres sau în orice alt mod neechivoc, de catre toate partile participante la procedura la data sesizarii instantei, iar competenta sa fie în interesul superior al copilului.

În speta se constata ca minora a carei încredintare se solicita este resortisant al Statului Român, ca intimatul pârât a acceptat tacit competenta instantelor române si ca nu s-a sustinut si dovedit ca prin solutionarea cererii de catre instantele române ar fi afectat interesul superior al copilului. În aceste conditii,  Curtea apreciaza ca instanta de fond este competenta sa solutioneze litigiul de fata si ca în mod gresit s-a desesizat.

 Cât priveste desesizarea instantelor dintr-un stat membru, în situatii în care sunt aplicabile prevederile Regulamentului CE 2201/2003, este de mentionat ca aceasta nu poate fi facuta decât în conditiile reglementate prin regulament. Astfel potrivit art.15 din regulament, cu titlu de exceptie, instantele dintr-un stat membru competente sa solutioneze cauza pe fond pot: a) sa suspende cauza si sa invite partile sa depuna o cerere la instanta altui stat membru; b) sa solicite instantei unui alt stat membru sa-ti exercite competenta.

Masurile mentionate mai sus ar trebui sa intervina numai cu titlul de exceptie si numai atunci când se considera ca o instanta dintr-un alt stat membru, cu care copilul are o legatura speciala, este mai bine plasata pentru a solutiona cauza sau o parte specifica a acesteia si daca acest lucru serveste interesul superior al copilului. În alineatul (3) al articolului 15 sunt enumerate situatiile în care exista aceasta "legatura speciala" între copil si un stat membru.  Aceasta enumerare trebuie interpretata ca fiind una limitativa, si nu cu titlu de exemplu, câta vreme prin aplicarea institutiei trimiterii cauzei la o instanta mai bine plasata suntem în situatia unui caz de competenta stabilita pe cale de exceptie în raport cu prevederile articolelor 8 - 14 din regulament.

Recurgerea la procedura trimiterii cauzei la o instanta mai bine plasata poate avea loc la cererea uneia dintre parti, la initiativa instantei sesizate sau la cererea instantei din statul membru cu care copilul are o legatura speciala. Trimiterea la initiativa uneia dintre cele doua instante mentionate poate interveni, însa, numai daca cel putin una dintre partile litigiului accepta acest lucru. 

Instanta din statul membru competenta sa solutioneze cauza pe fond stabileste un termen în care instantele celuilalt stat membru trebuie sa fie sesizate. Daca instantele celuilalt stat membru nu sunt sesizate în acest termen, instanta sesizata continua sa-si exercite competenta. Daca instantele acestui alt stat membru sunt sesizate, acestea pot sa se declare competente în termen de sase saptamâni de la data sesizarii lor. În acest caz prima instanta sesizata îsi declina competenta; daca, însa, instantele acestui alt stat membru se declara necompetente, prima instanta sesizata continua sa-si exercite competenta.

În masura în care instanta initial sesizata continua sa-si exercite competenta, audierea unui minor într-un alt stat membru se poate efectua în modalitatile prevazute de Regulamentul.

În raport de cele expuse mai sus, Curtea apreciaza ca în mod gresit instantele au solutionat cauza pe exceptia de necompetenta. Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin.5 Cod pr. civila, urmeaza a fi admis recursul. Vor fi casate hotarârile pronuntate si trimisa cauza spre rejudecare la prima instanta.

Domenii speta

Spete similare