Obligaţia unei societăţi comerciale de a reconstrui imobilul afectat prin desfăşurarea unei activităţi poluatoare. Temei juridic. Aplicabilitatea legii privind protecţia mediului şi a art. 8 din cedo.

Răspundere civilă delictuală. Obligaţia unei societăţi comerciale de a reconstrui imobilul  afectat prin desfăşurarea unei activităţi poluatoare. Temei juridic. Aplicabilitatea legii privind protecţia mediului şi a art. 8 din CEDO.

Prin acţiunea înregistrată  la data de  29.05.2007, reclamantul P. Gh. V. a chemat în judecată pe pârâţii C.E.R. şi M.E.F., solicitând  instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să-i reconstruiască imobilul, casă de locuit, într-o zonă nepoluată, pe un teren pus la dispoziţie de pârâtul C.E.R.  şi obligarea la 1000 lei reprezentând uzufructul pentru anii 2004-2006, pentru terenul cultivat cu cereale.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este proprietarul unui imobil casă de locuit, compus din 2 camere şi sală şi teren în suprafaţă de 250 mp, imobil pentru care s-a dispus exproprierea, prin Decretul nr.180/1985, în vederea  desfăşurării activităţii pârâtului, dar  fără a se proceda  efectiv la realizarea obiectului de investiţii dispus prin decret. Din pricina activităţii de depozitare a cărbunelui şi traficului intens din zonă  este imposibilă  folosinţa imobilului  aflat la o distanţă de 30 m de muntele de cărbune, fapt ce afectează grav sănătatea reclamantului şi îi pune viaţa în pericol iar casa este deteriorată, apa potabilă este infectată , aerul este irespirabil datorită prafului de cărbune.

Societatea pârâtă a formulat întâmpinare, prin care invocă lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, arătând că prin decretul de expropriere s-au trecut în proprietatea statului terenurile, construcţiile şi împrejmuirile în scopul măririi capacităţii de depozitare a lignitului şi realizării zidului de sprijin la stiva 2 Vest a depozitului de cărbune al unităţii.

 Soluţionând cauza, prin sentinţa civilă nr.4094 din 28 mai 2008, Judecătoria Tg.-Jiu a respins excepţia lipsei calităţii procesuale invocată de pârâtă şi a admis în parte acţiunea reclamantului.

A fost obligată pârâta C.E.R.  să reconstruiască imobilul reclamantului compus din două camere şi sală, într-o zonă nepoluată pe un teren pus la dispoziţie de către pârât.

A fost respinsă cererea faţă de pârâtul M.E.F.

S-a luat act că reclamantul renunţă la cererea privind uzufructul.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că reclamantul are calitate procesuală activă deoarece, în condiţiile în care imobilul nu a fost demolat şi exproprierea nu şi-a atins scopul, nu a operat transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că s-a făcut dovada că prin activitatea exercitată de pârâtă i s-a îngrădit  reclamantului exercitarea atributelor dreptului de proprietate, respectiv  posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra imobilului proprietatea sa, că  imobilul reclamantului este degradat şi este impropriu locuirii, atât datorită degradării construcţiei cât şi datorită poluării fonice şi a prafului pe care-l produc benzile transportoare de cărbune.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta C.E.R.  criticând-o ca netemeinică şi nelegală, pe motiv că instanţa de fond a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor legale privind acţiunea în obligaţia de a face, întrucât între reclamant şi unitatea pârâtă nu există un de raport juridic contractual,  care să ducă la obligarea  pârâtei să execute lucrările de reconstrucţie a casei reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 367 din 1 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a respins apelul ca nefondat.

Tribunalul  a reţinut că obligaţia de reconstrucţie a imobilelor expropriate în vederea extinderii activităţii de depozitare a lignitului este prevăzută chiar prin decretul de expropriere iar antrenarea obligaţiei pârâtei de a repara prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a activităţii sale decurge  din dispoziţiile art.998 – 999 Cod civil şi  din dispoziţiile art. 2 şi 4 din CEDO referitoare la atingerile care pun în pericol viaţa unei persoane şi dispoziţiile art.1 din primul protocol adiţional la Convenţie, referitoare la dreptul la respectarea bunurilor persoanei.

S-a reţinut că expertiza efectuată în cauză a demonstrat că amplasarea a două benzi transportoare de cărbune de mare capacitate la o distanţă foarte mică de casa de locuit a reclamantului a dus la degradarea într-un stadiu avansat a imobilului, la imposibilitatea efectivă de a mai locui în imobil, datorită poluării fonice şi a prafului rezultat.

Reclamantul a demonstrat că îi este afectată starea de sănătate datorită mediului nociv în care este obligat să trăiască, fapt dovedit cu actele medicale depuse la dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C.E.R. motivând că în mod greşit instanţele de fond au admis acţiunea deoarece nu există nici un temei legal pentru care unitatea pârâtă să fie obligată la reconstruirea gospodăriei  reclamantului pe un alt amplasament, ceea ce presupune în realitate o obligaţie de expropriere a acestuia. S-a susţinut că obligaţia de a face este specifică raporturilor contractuale şi că între părţi nu este stabilit nici un raport juridic.

A mai arătat în motivare că, în speţă, Decretul de expropriere  nr. 180/1985, emis de fostul Consiliu de Stat al RSR, reţinut de prima instanţă ca  temei juridic al obligaţiei de reconstituire a imobilelor expropriate, a rămas fără efect şi, mai mult, nu poate constitui temei legal al obligaţiei de a face.

Cererea a fost întemeiată pe dispoz. art.  304 pct. 7 şi 9 Cod pr. Civ.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente.

În procesul civil părţile au posibilitatea de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele de apărare,  iar potrivit art. 112 c.p.c.., reclamantul este obligat să precizeze motivele de drept ale cererii de chemare în judecată. Principiul disponibilităţii  se aplică împreună cu cel al rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 c.p.c., astfel că instanţa este aceea care dă calificarea exactă cererii, în funcţie de conţinutul său, nefiind ţinută de temeiul juridic dat de reclamant,  întrucât art. 84 c.p.c. stabileşte că este valabilă cererea de chemare în judecată chiar dacă poartă o denumire greşită.

În speţă, reclamantul  nu a indicat în mod explicit în cererea de chemare în judecată fundamentul legal al dreptului pe care îl valorifică, solicitând ca pârâtului să  i se impună executarea unei obligaţii de  a face , conform art. 1073 şi urm. c.civ.,  şi făcând referire atât la efectele decretului de expropriere nr. 180/1985, cât şi la obligaţiile ce-i revin pârâtei ca poluator, de a restabili situaţia anterioară poluării şi la încălcarea dreptului  său de proprietate.

Instanţele de fond au stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile din codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală, dispoziţiile din CEDO privind dreptul de proprietate şi dreptul la viaţă şi au reţinut prejudiciul suferit de reclamant prin poluarea mediului de către pârâtă, fără a indica expres actul normativ aplicabil în acest ultim caz.

Toate aceste duc la concluzia că nu este întemeiată apărarea pârâtei în sensul că nu există un temei juridic al angajării răspunderii sale .

Prin art. 998, 999 c.civ.,  se reglementează obligaţia aceluia ce a produs un prejudiciu  de a - l repara , indiferent de  forma sa, dacă  a fost săvârşită o faptă ilicită, sub orice formă a vinovăţiei şi  dacă există un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Răspunderea civilă  a poluatorului, reglementată prin OUG 195/2005 privind protecţia mediului - modificată prin Legea nr.265/2006 de aprobare a ordonanţei - este o formă particulară  a răspunderii civile delictuale şi porneşte de la obligaţia impusă prin art. 94 lit. i tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja mediul , legea specială stabilind că poluatorul suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse , restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului. Potrivit art.95 din OUG nr.195/2005, răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv ,  independent de culpă, fiind astfel suficient  a se dovedi prejudiciul suferit şi raportul de cauzalitate.  În materia  de faţă, prejudiciul este definit prin ordonanţa  modificată ca efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluare, activităţi dăunătoare ori  dezastre.

Concluzia care se desprinde din aplicarea acestor texte este aceea că se stabileşte o obligaţia legală a celui ce desfăşoară o activitate legală, dar cu consecinţe nocive asupra mediului înconjurător,  de a repara prejudiciul, în principal prin restabilirea situaţiei anterioare. Or, în speţă, o asemenea restabilire nu se poate obţine decât prin reconstituirea gospodăriei persoanelor afectate prin poluare, pe un alt amplasament, într-o zonă nepoluată.

Tribunalul  a reţinut corect că decretul de expropriere nu şi-a produs efectele, însă un astfel de act nu constituie temeiul juridic al acţiunii promovate, întrucât  nu a prevăzut obligaţia expropriatorului ori a beneficiarului actului de expropriere de a strămuta gospodăriile expropriate, izvorul obligaţiei pârâtei fiind răspunderea civilă delictuală, cu raportare  la situaţia poluatorului.

Prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize specialitatea construcţii, specialitatea agricultură, inginerie sanitară şi protecţia mediului din concluziile căreia rezultă că, prin staţiile de prelevare a probelor instalate în zona în care este situat imobilul reclamantului, s-a observat depăşirea concentraţiilor maxime admise de pulberi sedimentabile - zona fiind afectată de praful de cărbune rezultat din activitatea de manipulare a cărbunelui în depozit - cenuşa rezultată din combustia cărbunilor fiind alcătuită din particule granulate având un conţinut preponderent silicios,  cuprins între 48 – 58 % , care, purtate de curenţii de aer în cazul vânturilor puternice, fac atmosfera din zonă irespirabilă şi  provoacă silicoze cancerigene. Depozitul de cărbuni energetici este amplasat la o distanţă de 50 m faţă de locuinţa reclamantului. Raportul de expertiză a mai consemnat agresiuni produse de nivelul de zgomot industrial  ridicat, efectele grave asupra vegetaţiei, ale ploilor  acide care se formează prin interacţiunea oxigenului de sulf şi a oxizilor de azot cu vapori de apă din atmosferă.

Starea de fapt  rezultată din probe este  aceea  că  prin activităţile de constituire, de extragere şi de depozitare a cărbunilor  desfăşurate de pârâtă se  dezvoltă continuu pulberi de cărbuni şi noxe şi prin aceasta a fost modificat total cadrul natural al gospodăriei reclamantului, care a devenit un  mediu impropriu ce periclitează viaţa şi deteriorează grav bunurile.

Începând cu anul 1994, Curtea Europeană  a Drepturilor Omului a  afirmat principiul integrării dreptului la un mediu sănătos în domeniul de aplicaţie al art. 8 din Convenţia Europeană,  text care protejează dreptul la viaţa privată şi de familie. În cauza Lopez Ostra contra Spaniei (9 dec. 1994) s-a stabilit că atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta bunăstarea unei persoane şi pot să o priveze de dreptul de a se bucura de o locuinţă care să-i asigure exerciţiul dreptului la viaţă privată, chiar dacă prin aceasta nu îi este pusă în pericol sănătatea.

Curtea a  considerat ( în cauza Rayner contra Regatului Unit al Marii Britanii din 16 iulie 1986) că atingerile aduse mediului înconjurător prin activităţi nocive pot afecta calitatea vieţii unei persoane şi pot afecta viaţa sa privată.

Printre activităţile care au fost avute în vedere atunci când s-a reţinut încălcarea dreptului reglementat de art. 8 din Convenţie au fost : amplasarea unei staţii de epurare în apropierea locuinţei reclamanţilor,  emanaţiile sonore puternice, emisiile nocive ale unor instalaţii chimice. Curtea a reţinut că revine statelor obligaţia de a informa  cetăţenii asupra  consecinţelor negative ale unor astfel de activităţi.

Aceeaşi obligaţie a fost reţinută şi în recenta cauză Tătar contra României nr. 67021/01, 27 ianuarie 2009, prin care România a fost condamnată pe tărâmul art. 8 din Convenţia Europeană  pentru că dreptul celor doi reclamanţi la un mediu sănătos a fost încălcat  datorită impactului asupra mediului a unei tehnologii bazate pe cianură, folosită în extracţia aurului.

Curtea a constatat că autorităţile române nu au impus unei  societăţii condiţii de funcţionare apte să evite producerea unor prejudicii mediului şi sănătăţii umane, încălcând principiul precauţiei care ar fi impus o restricţionare a activităţii atât timp cât existau serioase îndoieli cu privire la siguranţa procesului tehnologic.

 S-a motivat că articolul 8 din Convenţie, urmărind în esenţă să apere persoana împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, implică obligaţia statului de a se abţine de la astfel de ingerinţe, dar şi obligaţii pozitive de natură a asigura respectul efectiv al vieţii private şi familiale. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile implicate de primul alineat al articolului 8, şi mai ales, obligaţia de a de a se dota cu un cadru legislativ şi administrativ apt a preveni în mod eficient atingerile aduse mediului înconjurător şi sănătăţii oamenilor, iar în cazul activităţilor periculoase, de a avea în vedere riscurile ce pot rezulta. O astfel de obligaţie se transpune în autorizarea, punerea in funcţiune, exploatarea, securizarea şi controlul respectivei activităţi, dar şi în impunerea în sarcina celor ce desfăşoară astfel de activităţi a unor obligaţii de a adopta toate acele măsuri de natură a asigura protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie afectată de pericolele inerente domeniului în cauză.

Deşi litigiul de faţă se poartă între doi particulari, iar obligaţiile impuse statului nu intră în discuţie, instanţa trebuie să respecte  dreptul reclamantului de acces la justiţie atunci când  apreciază că drepturile sale sau interesele legal protejate sunt afectate, drept reglementat prin art. 21 din Constituţie. Instanţa este chemată să aplice normele dreptului european şi să oblige la respectarea principiilor derivate din acesta, iar în speţă, reclamantul are un drept la respectarea vieţii private şi a domiciliului, care a fost afectat prin activitatea  pârâtei.

Toate aceste argumente duc la concluzia că  prin activităţile de producţie ale pârâtei a fost încălcat dreptul reclamantului la un mediu sănătos, parte componentă a dreptului la viaţă privată, fiind  produs un prejudiciu ce se  impune a fi reparat,  atât potrivit regulilor de drept comun, cât şi celor cu caracter special din legea mediului.

Instanţele de fond au ales modalitatea corectă de reparare  a prejudiciului, având în vedere că acesta trebuie reparat integral şi în natură, iar posibilitatea reparării prin echivalent are caracter subsidiar.

Reclamantul a  solicitat  să fie executată o obligaţie de a face, nu din prisma  unui raport contractual,  ci pe principiile răspunderii delictuale, aceasta fiind  modalitatea  de reparare în natură  a prejudiciului suferit, mai cu seamă că potrivit art. 1075 c.civ.,  plata  unor sume de bani ( dezdăunări) este posibilă  în caz de neexecutare în natură a obligaţiei de a face asumată intuitu personae , toate celelalte obligaţii de a face putând fi executate silit, în condiţiile art. 580/2 şi urm. c.p.c.

Apreciind că nu există motive de nelegalitate,  în sensul art 304 c.p.c., a deciziei atacate,  recursul se va respinge ca nefondat. Se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

1

Domenii speta

Spete similare