Prescrierea dreptului la acţiune. Cererea de repunere în termen. Motive

Decizie 752 din 24.09.2008


Cererea de repunere în termen, întemeiată pe dispoz. art. 19 din decretul 167/1958, se referă la posibilitatea pe care instanţa o are, atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripţie a fost depăşit, de a efectua o repunere în termenul de acţiune.

Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând organelor de jurisdicţie libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant, limitele acestei libertăţi rezultând din formula utilizată de legiuitor „cauze temeinic justificate”, care subliniază de altfel caracterul excepţional al acestei instituţii.

Împrejurările succeptibile de a justifica repunerea în termen sunt numai împiedicări relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în aceleaşi condiţii cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant diligent.

Repunerea în termen nu poate fi acordată atunci când titularul dreptului la acţiune era în măsură să înlăture cauza care a împiedicat introducerea în termen a acţiunii, dar nu a făcut-o din culpa sa.

Prin acţiunea formulată la Judecătoria Caracal, reclamantul F.O. a chemat în judecată pe pârâtul G.I.G., pentru a se constata nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr. 1194/1969, eliberat la data de 26.02.1970, de Notariatul de Stat Caracal. A mai solicitat să fie repus în termenul de opţiune succesorală , conform art. 700, 727 Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr.580/ 08.02.2008 , pronunţată de Judecătoria Caracal, în dosarul civil 6176/207/2007, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul F.O. împotriva pârâtului G.I.G..

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că  reclamantul nu a făcut nici o dovadă  din care să rezulte acceptarea tacită sau expresă la succesiunea autorului său şi nici o fraudă la lege care să impună anularea actului, situaţie raportată  şi la sentinţa civilă 4450/26.11.2007, pronunţată de Judecătoria Caracal, în dosarul 4571/207/2007.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel F.P.O., criticând soluţia  pentru faptul că  i s-au încălcat drepturile de opţiune succesorală, înscriindu-se în dispoziţiile. art. 700 cod. civ., în sensul că, codul nu prevede renunţarea tacită la succesiune, situaţie în care  există posibilitatea neconceptării la dezbaterea moştenirii care a avut loc fără ştiinţa sa şi instanţa şi-a încălcat rolul activ în ceea ce  priveşte administrarea probatoriilor, nesolicitând dosarul notarial şi făcând acte de administrare a  moştenirii în fostul domiciliu al părinţilor  şi neavând iniţiativa dezbaterii succesiunii tatălui său datorită respectului pe care l-a avut faţă de a doua soţie a acestuia, care l-a crescut de la vârsta de 4 ani.

Tribunalul Olt, prin decizia nr. 194/17 iunie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant  F.O., împotriva sentinţei civile nr.580 din data de 08.02.2008, pronunţată de Judecătoria Caracal, în dosarul civil 6176/207/2007.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că  acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor este o acţiune personală care se supune termenului general de prescripţie prev. de art. 3 din Dec. 167/1958 , termen care începe să curgă de la data eliberării certificatului, respectiv 26.02.1970.

Acest termen este un drept la acţiune în sens material  care, neexercitat în termen, face imposibilă analiza motivelor de nelegalitate ale actului atacat, înscrierea din actul notarial  fiind considerat renunţător  deoarece în termenul de prescripţie de 6 luni de la data deschiderii succesiunii nu a formulat acte de acceptare – formularea notarului fiind deficitară sub acest aspect al acceptării succesiunii, dar cu raportare la conduita apelantului în perioada 1970-2007  putând fi interpretată ca prescrisă cu atât mai mult cu cât susţinerile sale referitoare la administrarea gospodăriei nu au fost dovedite în nici un mod.

În actul atacat,  F.O. este trecut  ca renunţător la succesiune, situaţie pe care o confirmă chiar acesta, prin apel, în care arată că „ nu a avut iniţiativa solicitării începerii dezbaterii succesiunii tatălui  său” prin respectul datorat celei de a doua soţii a acestuia.

Or, în ceea ce priveşte succesiunea acestei a doua soţii – G.E., din preambulul sentinţei civile nr. 4450/2007, instanţa a reţinut că reclamantul nu a putut face probe cu privire la dezbaterea succesiunii soţului acesteia, astfel că susţinerile sale făcute în apel apar ca nefondate.

În termen legal, împotriva deciziei  a declarat recurs reclamantul F.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie deoarece în mod nelegal nu s-a făcut aplicarea dispoz. art. 700 Cod civil, privind dreptul de a accepta succesiunea în termen de 6 luni şi posibilitatea prelungiri acestui termen; art. 790 alin.1 şi 797 Cod civil privind împărţeala şi nulitatea acesteia; art. 13 din Decretul 50/1953 privind procedura notarială, precum şi art. 25 alin.2 din acelaşi decret privind posibilitatea acordată de lege celor prejudiciaţi de a cere în justiţie anularea certificatului de moştenitor; art. 19 din Decretul 167/1958, privind posibilitatea de repunere în termenul de a acţiona atunci când există motive temeinice, având în vedere că reclamantul a luat cunoştinţă de certificatul de moştenitor a cărui nulitate se invocă abia la data de 14.09.2007.

Au fost invocate ca motive de nelegalitate şi fraudarea drepturilor reclamantului prin constatarea din certificatul de moştenitor că este renunţător la succesiune, fără să se fi luat acordul de voinţă la renunţare; în mod nelegal a fost respinsă proba cu martori, cu toate că se tindea la dovedirea unei stări de fapt privind acceptarea succesiunii.

Criticile formulate nu sunt întemeiate.

Reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 1194/1969/26.02.1970, privind succesiunea lui G.P., decedat la 23.06.1969, invocând fraudarea intereselor sale prin consemnarea greşită în certificat a faptului că a renunţat la succesiune, consemnare eronată deoarece nu a existat o declaraţie în acest sens, nu a cunoscut că s-a dezbătut succesiunea de pe urma tatălui decât la momentul decesului soţiei acestuia, G.E.. S-a cerut repunerea în dreptul de opţiune succesorală pentru moştenirea tatălui său, G.P..

Instanţele au constatat că motivele invocate de reclamant nu constituie cauze de nulitate absolută a certificatului de moştenitor, ci de nulitate relativă a acestuia.

Pentru ca frauda să fie motiv de nulitate absolută, aceasta trebuie să se refere la încălcarea intenţionată de către părţi a dispoziţiilor imperative ale legislaţiei în vigoare, cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic.

Aşa cum rezultă din cele expuse mai sus, frauda are în vedere acordul tuturor părţilor participante la actul juridic respectiv pentru încălcarea conştientă a dispoziţiilor legii.

În speţă, reclamantul invocă faptul că nu a cunoscut că a avut loc dezbaterea succesorală de pe urma tatălui său şi că în certificatul de moştenitor apare ca renunţător în mod tacit, conform art. 700 Cod civil.

Art. 700 Cod civil se referă la dreptul de a accepta succesiunea în termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, acest termen putând fi prelungit de instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea acestuia de a se folosi de dreptul său.

În mod corect instanţele au considerat că, faţă de consemnarea din certificatul de moştenitor, chiar dacă reclamantul este trecut la rubrica renunţător la succesiune, acesta este neacceptant al succesiunii, conform art. 700 Cod civil. De fapt, notarul nici nu l-a considerat renunţător, deoarece a consemnat expres  că este străin de succesiune în mod tacit, conform art. 700 Cod civil, deci este de fapt un neacceptant al succesiunii.

Procedura succesorală notarială cuprinde, potrivit Decretului 40/1953, un ansamblu de reguli cu caracter complex, pe baza cărora se stabileşte compunerea masei succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, întinderea drepturilor acestora, finalizându-se în faţa notarului prin eliberarea certificatului de moştenitor. După deschiderea procedurii succesorale notariale, notarul de stat, constatând că de pe urma defunctului au rămas bunuri şi moştenitori, va cita pe toţi ce se pretind moştenitori şi legatari, iar la termenul fixat va stabili numărul şi calitatea moştenitorilor, compunerea masei succesorale, precum şi întinderea drepturilor acestora, potrivit legii sau testamentului.

Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor, reclamantul a fost indicat ca fiind moştenitor legal, certificatul de moştenitor finalizând procedura notarială, aşa cum a fost descrisă mai sus.

Textele de lege invocate în susţinerea apărării de către recurent privind nulitatea certificatului de moştenitor, respectiv art. 790 şi 797 Cod civil, se referă la împărţelile făcute între moştenitori sau făcute de tată, de mamă sau de alţi ascendenţi între descendenţii lor şi au în vedere partajul bunurilor succesorale care trebuie să fie făcute între toţi moştenitorii acceptanţi sau, în cazul partajului de ascendent, între toţii copii în viaţă la deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor predecedaţi.

Aceste texte de lege nu au incidenţă în cauza de faţă, care are ca obiect constatarea nulităţii certificatului de moştenitor şi nu a împărţelii succesorale.

Atât timp cât reclamantul este indicat ca moştenitor neacceptant în certificatul de moştenitor, acesta nu poate invoca faptul că în mod intenţionat s-a omis menţionarea sa ca moştenitor. Dezbaterea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legii, respectiv Decretul 40/1953, finalizându-se prin eliberarea certificatului de moştenitor la încheierea acestei proceduri, acest certificat constituind un înscris oficial prin care se constată calitatea de moştenitor a unei persoane ca şi drepturile sale succesorale şi un mijloc legal de dovadă a acestei calităţi şi a drepturilor succesorale.

Reclamantul a invocat nulitatea absolută a certificatului de moştenitor pentru a evita ridicarea excepţiei de prescriere a dreptului la acţiune, însă instanţele, analizând motivele de nulitate invocată, au considerat că acestea constituie motive de nulitate relativă, situaţie în care acţiunea este prescriptibilă.

Nulitatea absolută intervine când s-a încălcat o dispoziţie legală imperativă, edictată în vederea ocrotirii în mod precumpănitor a unor interese generale, obşteşti, în schimb nulitatea relativă acţionează când s-a încălcat o dispoziţie legală, edictată în scopul de a ocroti în mod precumpănitor un interes personal.

În speţă, reclamantul invocă tocmai încălcarea unei dispoziţii legale prin menţiunea eronată a renunţării la succesiune, deci a unui interes personal deoarece se consideră în fapt un acceptant al succesiunii.

Cu toate că se consideră un acceptant al succesiunii, a solicitat repunerea în dreptul de opţiune succesorală, potrivit art. 700 Cod civil, or, repunerea în termen, la care se referă la art. 700 alin.2 Cod civil, are în vedere împiedicarea moştenitorului de a se folosi de dreptul său din motive de forţă majoră, numai în această situaţie instanţa putând prelungi, la cererea moştenitorului, termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea. Reclamantul nu a indicat nici un motiv de forţă majoră care să-l fi împiedicat să accepte în termen succesiunea şi nici nu a precizat când ar fi încetat această împiedicare.

Pentru a se soluţiona însă această cerere trebuia ca instanţa să fi fost investită legal în termenul prescris de lege privind dreptul la acţiune. Numai în situaţia în care investirea instanţei s-a făcut în termenul prevăzut de lege, aceasta va putea să se pronunţe şi asupra cererii de repunere în termenul de opţiune succesorală.

Reclamantul a formulat cerere de repunere în termenul de acţionare în justiţie, dar fără respectarea dispoz. art. 19 din Decretul 167/1958.

Cererea de repunere în termen, întemeiată pe dispoz. art. 19 din decretul 167/1958, se referă la posibilitatea pe care instanţa o are, atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripţie a fost depăşit, de a efectua o repunere în termenul de acţiune.

Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând organelor de jurisdicţie libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant, limitele acestei libertăţi rezultând din formula utilizată de legiuitor „cauze temeinic justificate”, care subliniază de altfel caracterul excepţional al acestei instituţii.

Împrejurările succeptibile de a justifica repunerea în termen sunt numai împiedicări relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în aceleaşi condiţii cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant diligent.

Repunerea în termen nu poate fi acordată atunci când titularul dreptului la acţiune era în măsură să înlăture cauza care a împiedicat introducerea în termen a acţiunii, dar nu a făcut-o din culpa sa.

Reclamantul a indicat ca  motiv de repunere în termenul de prescripţie faptul că nu a cunoscut existenţa certificatului de moştenitor decât după decesul soţiei supravieţuitoare a tatălui său, respectiv la data de 14.09.2007. Nu a justificat însă din ce motive nu a luat cunoştinţă de existenţa certificatului de moştenitor, atât timp cât potrivit certificatului de moştenitor care reprezintă un act oficial, a fost conceptat ca moştenitor al tatălui, dar neacceptant.

Pe de altă parte, potrivit aceluiaşi text de lege invocat pentru repunerea în  termenul de acţiune, cererea poate fi făcută în cel mult 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

Raportat la această ultimă dispoziţie şi faţă de data pe care a indicat-o reclamantul ca fiind cea la care a luat cunoştinţă de existenţa certificatului de moştenitor – 14.09.2007, se constată că acţiunea introdusă la 27.12.2007 depăşeşte termenul de 1 lună de zile prevăzut de lege.

Cum cererea a fost formulată peste termenul de 1 lună de zile, prevăzut expres de lege, instanţele nu mai pot acorda repunerea în termen, aşa cum au şi procedat.

În ceea ce priveşte caracterul acţiunii formulată de reclamant, se constată că acesta consideră că a investit instanţa cu o acţiune în anularea certificatului de moştenitor, în condiţiile art. 25 alin.2 din Decretul 40/1953, situaţie care demonstrează că nulitatea invocată este o nulitate relativă şi nu absolută.

Acţiunea în anularea certificatului de moştenitor poate fi introdusă de orice persoană care a fost prejudiciată prin eliberarea acestuia, deci chiar şi de moştenitorul care nu şi-a manifestat voinţa de a accepta succesiunea. Cel care formulează această acţiune trebuie să respecte însă termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, prev. de art. 3 din Decretul 167/1958.

Prescripţia dreptului la acţiune constituie un mijloc de stingere a dreptului la acţiune în sens material prin exercitarea acelui drept în intervalul stabilit de lege, deci titularul dreptului subiectiv care a fost inactiv un anumit timp îşi pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi odată cu aceasta posibilitatea de a obţine executarea silită.

Atât timp cât instanţele au reţinut că acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este prescrisă extinctiv, în mod legal instanţele nu au mai considerat temeinică cererea de administrare a probatoriului pentru a se demonstra acceptarea tacită a succesiunii. Pentru a se impune administrarea dovezilor privind acceptarea tacită a succesiunii, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor trebuia să fie solicitată în termenul general de prescripţie de 3 ani, ceea ce reclamantul nu a efectuat.

Prin aplicarea prescripţiei dreptului la acţiune se evită dificultăţile de ordin probator care s-ar putea ivi odată cu trecerea unui timp mai îndelungat şi constituie o sancţiune a legii pentru titularul dreptului care din neglijenţă nu l-a exercitat în timpul acordat de lege.

Proba cu martori solicitată de către reclamant pentru a demonstra acceptarea tacită a succesiunii nu era nici utilă, nici pertinentă cauzei atât timp cât această chestiune reprezenta o problemă de fond a cauzei la care nu se putea trecere având în vedere excepţia de tardivitate ridicată, excepţie cu caracter dirimant şi de fond privind chiar obiectul cererii.

În considerarea celor expuse, urmează ca aplicând art. 312 alin.1 Cod pr. civ., să se respingă ca nefondat recursul.