Legea nr.10/2001. Acţiune în constatarea nulităţii Dispoziţiei de restituire în natură a terenului, promovată de terţi. Admisibilitate.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva Dispoziţiei prin care s-a răspuns notificării formulate de  persoanele interesate, acestea pot formula contestaţie, care se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în raza teritorială a  căruia îşi are sediul unitatea deţinătoare, o  astfel de contestaţie fiind deschisă numai beneficiarilor dispoziţiei.

După  rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului  aceasta are valoarea juridică a unui înscris autentic, fiind în acest sens dispoziţiile art. 25 alin 4  din Legea nr. 10/2001, poate fi înscrisă în cartea funciară şi face dovada deplină a dreptului de proprietate. Prin urmare,  Dispoziţia este un act juridic civil, care produce efecte în planul dreptului de proprietate  şi devine opozabilă terţilor prin înscrierea în evidenţele funciare.

În atare situaţie, terţii pot solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic civil, dacă apreciază că anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta.

La data  de 28 ianuarie 2005, prin cererea înregistrată  pe rolul  Tribunalul Dolj, Secţia Comercială şi de Contencios  Administrativ  sub nr. 361/CA/2005, reclamanţii D. I. şi D. M. au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local Craiova, Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului  Craiova, solicitând  ca  prin hotărârea ce  se  va pronunţa, să  se constate nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr.14726/2002 emisă de Primarul Municipiului Craiova şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. 14726 din 24  iunie 2002.

Prin încheierea  din data de  21  februarie  2005 a fost scoasă cauza de  pe rol şi  înaintată Secţiei  Civile a Tribunalului  Dolj, formându-se  dosarul  nr. 1322/CIV/2005.

Prin sentinţa  nr. 396 din 16  iunie  2005  a fost declinată competenţa  de  soluţionare  a cauzei în favoarea  Judecătoriei Craiova.

La data  de  30 septembrie 2005, reclamanţii au formulat precizare, respectiv restrângerea acţiunii , în sensul că  înţeleg să se judece doar cu pârâţii N. N., Primarul Municipiului Craiova şi Consiliul Local al  Municipiului Craiova .

La data de 13 martie 2006, pârâtul N. N. a formulat  întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr.421 din 19 ianuarie 20007, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.421 din 19 ianuarie 2007, a fost admisă acţiunea, s-a constatat nulitatea  absolută parţială  a Dispoziţiei  nr. 4612/14  mai 2002 a Primarului Municipiului Craiova, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie  nr. 14726/24 iunie  2002, în sensul cuprinderii  în acestea numai a suprafeţei de 386 m.p, în loc de 496 m.p. , suprafaţă  situată în Craiova, str. Ana  Ipătescu nr. 18-20.

Pentru a se pronunţa  astfel, instanţa a reţinut că imobilul  din str. Doamnei (actual Ana Ipătescu) nr. 18-20 a trecut  în proprietatea statului în baza  Decretului nr. 224/1951, conform sentinţei civile nr. 5038/1954  pentru neplata  impozitelor.

S-a mai reţinut din raportul de  expertiză că  terenul care putea fi restituit  pârâtului prin Dispoziţia nr. 4612/14 mai 2002, fiind  liber,  are  suprafaţa de 386 m.p., iar suprafaţa delimitată de vecinătăţile indicate în procesul-verbal de punere în posesie a pârâtului este de 446  m.p., incluzând şi o suprafaţă  de  60  m.p. care aparţine  reclamanţilor, fiind posedată  de aceştia, aşa cum reiese şi din  declaraţiile  martorilor  audiaţi în cauză.

Instanţa a mai reţinut că  dispoziţia  sus amintită  a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor  art. 10 alin. 1 şi  2  din Legea nr. 10/2001 .

Împotriva sentinţei au formulat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.522 din 20 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 4/215/2005, Tribunalul Dolj a respins apelurile, luând act că intimaţii reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Instanţa a înlăturat excepţia lipsei interesului  reclamanţilor în promovarea acţiunii, având  în vedere  că prin  actul  emis  pârâtului N. N., respectiv Dispoziţia contestată nr.4612/2002, se aduce atingere dreptului de proprietate legal reconstituit reclamanţilor  prin Ordinul  Prefectului nr. 305/1997, astfel că  pentru a preîntâmpina o dispută litigioasă între părţi se impune  a fi analizată legalitatea  actelor deţinute de  acestea din  perspectiva  dispoziţiilor  legilor  de retrocedare.

S-a constatat că prima instanţă a stabilit  concret  împrejurarea că din  suprafaţa la care  erau îndreptăţiţi pârâţii, numai terenul  de  386 mp. era  liber, restul fiind afectat de construcţiile existente pe proprietatea  reclamanţilor intimaţi, proprietate a cărei configuraţie nu s-a modificat  niciodată  încă  începând  din anul  1957 , atunci  când  s-a  şi  edificat.

Or,  în condiţiile date, autoritatea  locală a depăşit limitele  investirii sale, prin restituirea  în natură a unei suprafeţe afectate  şi a cărei  situaţie juridică a fost irevocabil tranşată, prin Ordinul  Prefectului  nr. 305/1007.

Împotriva acestei decizii a  declarat recurs pârâtul N. N., motivând că judecătoria s-a pronunţat diferit prin sentinţa civilă 1551/2003, că T.  C. nu a fost de bună credinţă la data înstrăinării imobilului , deoarece terenul aparţinea autorilor recurentului, că  potrivit art. 2 alin 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietari.

Motivele de recurs au fost precizate la 26 martie 2008, fără  a se adăuga critici noi celor formulate în termenul de 15 zile de la comunicarea deciziei instanţei de apel. Recurentul a susţinut  că nu există nici un temei legal pentru nulitatea absolută a Dispoziţiei ce i-a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001. S-a arătat că imobilul ce a făcut obiectul notificării a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 224/1951, fiind preluat abuziv potrivit art. 2 lit. d din Legea nr. 10/2001, iar pentru suprafaţa de 540 m.p. a fost emis Ordin al Prefectului autorului reclamanţilor abia în anul 1997, ceea ce nu are relevanţă asupra litigiului de faţă.

S-a arătat că reclamanţii nu aveau calitatea de a formula acţiune având ca obiect  anularea dispoziţiei primarului, lipsa  legitimării derivând din Legea nr. 10/2001, care nu conferă terţilor dreptul de ataca în instanţă Dispoziţia de restituire, reclamanţii având doar posibilitatea de a promova acţiunea în revendicare, dacă pierdeau posesia terenului lor.

Intimaţii reclamanţi au formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva Dispoziţiei prin care s-a răspuns notificării formulate de  persoanele interesate, acestea pot formula contestaţie, care se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în raza teritorială a  căruia îşi are sediul unitatea deţinătoare.

O astfel de contestaţie este deschisă numai beneficiarilor dispoziţiei, aşa cum corect se susţine  prin precizarea motivelor de recurs, însă acţiunea de faţă nu are caracterul unei contestaţii, ci  este o acţiune în constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei.

După  rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului  aceasta are valoarea juridică a unui înscris autentic, fiind în acest sens dispoziţiile art. 25 alin 4  din Legea nr. 10/2001, poate fi înscrisă în cartea funciară şi face dovada deplină a dreptului de proprietate. Prin urmare,  Dispoziţia este un act juridic civil, care produce efecte în planul dreptului de proprietate  şi devine opozabilă terţilor prin înscrierea în evidenţele funciare.

În atare situaţie, terţii pot solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic civil, dacă apreciază că anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta.

Reclamanţii  nu au în speţă posibilitatea  formulării unei acţiuni în revendicare, deoarece au posesia terenului lor, însă consideră că Dispoziţia a fost  în parte nelegal emisă, cu privire la suprafaţa de 60  m.p. teren, deoarece  intimatului recurent i s-a atribuit o parte din terenul proprietatea reclamanţilor.

Susţinerea recurentului de a li se pretinde reclamanţilor să aştepte deposedarea de terenul asupra căruia pretind că au un drept de proprietate şi abia atunci să promoveze o acţiune în justiţie, este nelegală şi încalcă dreptul de acces la instanţă  garantat de art. 21 din Constituţia României şi apărat prin art. 6 din CEDO. Reclamanţii au posibilitatea să promoveze acţiunea în constatarea nulităţii titlului de proprietate al recurentului dacă apreciază că acesta le încalcă drepturile lor, fără a  aştepta o atitudine activă  din partea acestuia, prin care să li se  diminueze proprietatea.

Calitatea procesuală activă a reclamanţilor există, aşadar, în ce priveşte promovarea acţiunii pentru constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, acţiune de drept comun, care nu trebuie confundată cu  contestaţia promovată în temeiul Legii nr.10/2001 împotriva Dispoziţiei, înainte ca aceasta să producă efecte pe planul dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite.

Motivul de nulitatea al acestui act juridic este încălcarea dispoziţiilor imperative ale  art. 10 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care se pot restitui în natură numai acele terenuri care  sunt  libere de construcţii, neocupate de obiective de investiţii şi care se găsesc la dispoziţia unităţii notificate.

Reclamanţii au invocat şi au dovedit că o parte din terenul asupra căruia autoritatea administrativă a dispus nu era la dispoziţia acesteia, caz în care prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 au fost greşit aplicate. Aplicarea normelor cu caracter reparator ale legii speciale se face prin raportare la regimul juridic al terenului  existent la data intrării în vigoare a legii ( 14 februarie 2001) ori la acea dată terenul de 540 m.p. era deja atribuit reclamanţilor, care au exercitat asupra lui  dreptul de folosinţă începând cu anul 1957.

Astfel, actul de vânzare cumpărare  încheiat în anul 1942 ( fila 120) face dovada că autorul recurentului a dobândit în proprietate două loturi de teren învecinate, situate la nr. 18 şi respectiv 20, cu suprafeţele de  450 m.p. şi respectiv 210m.p., în total 660 m.p. Acelaşi total  al suprafeţei rezultă şi din actele depuse la filele 122 şi 125 privind evidenţa fiscală a imobilului , cu diferenţa că pe parcele se consemnează suprafeţele de 360 m.p. şi 300 m.p.  calitatea recurentului de persoană îndreptăţită la aplicarea legii 10/2001 potrivit art. 4  şi art. 2 lit. d din lege nu este contestată, acesta având posibilitatea de a cere restituirea în natură a terenului preluat abuziv de stat, dacă acest teren este liber.

Dispoziţiile art. 2 alin 2 din legea 10/2001 nu degrevează persoana îndreptăţită( fostul proprietar) de a formula notificare şi  a urma procedura specifică legii pentru restituirea terenului, deoarece dreptul de proprietate, se exercită, potrivit textului, numai după emiterea dispoziţiei. Aşadar, nu are relevanţă asupra litigiului faptul că terenul a aparţinut anterior autorilor recurentului, cât timp sub aspectul aplicării Legii nr. 10/2001 interesează dacă la data apariţiei acestei legi trenul era liber.

La data  apariţiei Legii nr. 10/2001 era  la dispoziţia primăriei, ca teren liber,  suprafaţa de 386 m.p. teren, deoarece restul terenului este ocupat de imobilele aflate în jur. Pentru reclamanţi a fost emis în anul 1997 Ordin al prefectului, prin care s-a constituit proprietatea asupra unui teren de 540 m.p.,  ( în fapt, există doar  suprafaţa de 511 m.p.) iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a respins acţiunea prin care recurentul a solicitat nulitatea absolută parţială a  acestui ordin.

Urmare a respingerii acţiunii prin care se contesta valabilitatea actelor anterioare de atribuire a terenului în proprietate,  este evident că la dispoziţia primăriei  se afla doar suprafaţa de 386 m.p., care putea face obiectul restituirii în natură, diferenţa până la  496 m.p., cât s-a consemnat în dispoziţia 4612/2002, fiind atribuită nelegal, cu încălcarea  dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, ceea ce  justifică  admiterea acţiunii de faţă.

Este nereală susţinerea recurentului privind  contradicţia dintre sentinţa civilă 1551/2003 a Judecătoriei Craiova şi  sentinţa pronunţată în litigiul de faţă, deoarece între cele două hotărâri există diferenţe asupra obiectului şi cauzei litigiului iar respectiva hotărâre a fost desfiinţată în căile de atac,  prin admiterea apelului şi respingerea  acţiunii, conform deciziei civile  364/2005 a Tribunalului Dolj.

Buna sau reaua credinţă a autorului reclamanţilor, T. C. nu are relevanţă în speţă şi nici nu a făcut obiectul analizei la instanţele de fond, astfel că nu se poate pune în discuţie în recurs.

Constatând că dispoziţiile legale au fost corect aplicate, motivele de recurs nefiind fondate, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, recursul urmează a fi respins.

5

Domenii speta

Spete similare