Tva. Operaţiuni scutite , excepţii, consecinţe

HG 44/2004 prevede sancţiunea nedeductibilităţii TVA numai în cazul operaţiunilor scutite de această taxă.

Prin  acţiunea înregistrată la Tribunalul Gorj, reclamanta SC”Luky Star  2003 SRL„ a  chemat în judecată pe pârâta DGFP Gorj, pentru ca pri9n hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze Raportul de inspecţie fiscală 6598/21.07.2006 şi decizia nr.81/2006, emise de DGFP Gorj.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că nu datorează sumele stabilite de organul de control fiscal, cu titlu de TVA , deoarece locatorul are drept de a opta între operaţiune impozabilă sau operaţiune scutită.

A precizat reclamanta că opţiunea aparţine proprietarului, locatorului şi că în situaţia în care acesta a emis factura cu TVA, chiriaşul are obligaţia legală de a achita taxa înscrisă în factură.

Reclamanta a susţinut că dreptul de opţiune aparţine locatorului şi că nu este instituită obligaţie legală a locatarului de a verifica dacă locatorul a optat pentru taxarea operaţiunii.

Pârâta DGFP Gorj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, cu motivarea că scutirile de taxă prevăzute în art.141 sunt obligatorii, cu excepţia operaţiunii de închiriere, pentru care s-a optat pentru aplicarea regimului de taxare.

S-a mai arătat că în conformitate cu Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, beneficiarii unor astfel de operaţiuni nu au drept de deducere a TVA, aplicată pentru operaţiune scutită şi că aceştia au obligaţia să solicite furnizorului /prestatorului ştornarea facturii cu taxă pe valoare adăugată şi emiterea unei noi facturi fără taxă pe valoare  adăugată.

Reclamanta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a SC”CITEX SA, solicitând ca în situaţia în care va fi respinsă acţiunea, să fie obligată aceasta să ştorneze facturile şi să-i achite suma de  1655 RON, reprezentând TVA şi penalităţi.

Tribunalul Gorj, prin sentinţa nr.834 din 16 martie 2007,  a respins acţiunea reclamantei, a admis în parte cererea de chemare în  garanţie formulată de reclamantă şi a obligat SC”CITEX”SA să ştorneze facturile şi să restituie taxa pe valoare adăugată către SC Luky Star 2003 SRL.

S-a respins cererea privind obligarea SC”Citex”SA la plata accesoriilor reprezentând penalităţi de întârziere, către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că în conformitate cu prevederile  art.42 alin.3 din HG 44/2004, persoanele impozabile, înregistrate ca plătitor de TVA pot opta pentru aplicarea regimului de taxare, pentru orice operaţiune scutită, opţiune ce se notifică organelor fiscale teritoriale.

S-a mai reţinut că în baza art.44 din aceeaşi hotărâre, persoana impozabilă care a facturat în mod eronat cu taxă pe valoare adăugată prestări de servicii scutite de taxă pe valoare adăugată către beneficiari este obligată să ştorneze facturile respective, beneficiarii operaţiunilor neavând dreptul de deducere a TVA aplicată eronat.

Prima instanţă a reţinut că, în speţă prestatorul SC”CITEX” nu a notificat organelor fiscale opţiunea de aplicare a regimului de taxare şi ca urmare reclamanta nu are drept de deducere a taxei pe valoare adăugată.

S-a avut în vedere că cererea de chemare în garanţie este întemeiată cu privire la obligaţia SC”Citex” SA de a ştorna facturile şi de a-i restitui reclamantei taxa pe valoare adăugată, facturată eronat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, precizând că a solicitat în precedent ca prestatorul SC”Citex”SA să ştorneze facturile, că aceasta a refuzat, considerându-se plătitoare de TVA pentru toate activităţile desfăşurate .

Recursul este fondat.

Prin raportul de inspecţie fiscală întocmit de SAF – ACF Gorj, s-a stabilit că reclamanta datorează obligaţii fiscale suplimentare, în sumă de 2214 lei, compusă din 1655 lei taxă pe valoare adăugată şi 559 lei, majorări de întârziere.

Organele de inspecţie fiscală au  apreciat că reclamanta nu avea drept de a  deduce TVA aferentă facturilor reprezentând contravaloarea chiriei pentru un spaţiu închiriat, deoarece aceste operaţiuni sunt scutite de taxa pe valoare adăugată, iar prestatorul serviciului nu a solicitat înregistrarea ca plătitor pentru bunurile imobile închiriate.

În conformitate cu prevederile art.141 alin.2 lit.k din Legea 571/2003, închirierea bunurilor imobile face parte din categoria operaţiunilor scutite de taxa pe valoare adăugată.

Acelaşi text reglementează în alin.3 dreptul de opţiune al persoanei impozabile pentru taxarea operaţiunilor la aliniatul 2 lit.k.

În speţă, reclamanta SC”Luky Star 2003”  SRL a închiriat de la SC „Citex”SA un spaţiu.

Prestatorul a facturat către reclamantă contravaloarea chiriei şi a trecut de asemenea contravaloarea TVA aferent serviciului prestat.

Din adresa aflată la dosarul cauzei la fila 16, se reţine că reclamanta a solicitat prestatorului  să ştorneze facturile în care a trecut TVA, însă acesta a refuzat, cu precizarea că este  plătitor de TVA din 1993, că a înregistrat în evidenţele fiscale TVA colectat şi l-a raportat prin decont  către DGFP Gorj.

Aşa cum a susţinut în întâmpinare DGFP Gorj,  HG 44/2004 prevede la pct.44 că scutirile de taxă prevăzute de art.141 din Codul fiscal sunt obligatorii cu excepţia operaţiunilor prevăzute la art.141 alin.2 lit.k din Codul fiscal, pentru care textul prevede la aliniatul 3 dreptul de opţiune în vederea aplicării regimului de taxare.

În acelaşi text se reglementează faptul că în situaţia operaţiunilor scutite de TVA, dacă o persoană impozabilă a facturat în mod eronat cu taxă pe valoare adăugată prestări de servicii scutite de taxă, aceasta are obligaţia de  a ştorna facturile emise, iar beneficiarii, în lipsa ştornării, nu au drept de deducere a taxei pe valoare adăugată aplicată în mod eronat pentru o operaţiune scutită, aceştia trebuind să solicite prestatorului ştornarea facturii şi emiterea unei noi facturi fără TVA.

Din modul de redactare al textului, se constată că obligaţia de ştornare aparţine prestatorului şi că beneficiarii nu au drept de deducere în cazul operaţiunilor scutite, dar textul nu reglementează expres situaţia operaţiunilor pentru care legea prevede drept de opţiune.

În această situaţie, Curtea apreciază că întrucât pentru operaţiunea de închiriere legiuitorul a prevăzut posibilitatea de opţiune a taxării, nu sunt  aplicabile prevederile pct.44 din HG.44/2004.

Soluţia decurge din interpretarea logică şi sistematică a prevederilor pct.44 din HG 44/2004, coroborat cu art.141 alin.2 lit.k  şi alin.3 din Legea 571/2003.

Astfel, dreptul de opţiune pentru taxarea operaţiunii de închiriere a bunurilor imobile aparţine prestatorului serviciului, care are obligaţia de a notifica opţiunea organului fiscal.

Beneficiarul operaţiunii nu are nici un fel de obligaţie cu privire la verificarea notificării operaţiunii de închiriere de către prestator către organul fiscal, în cuprinsul Codului Fiscal nici un fel de sarcină în acest sens.

Atâta vreme  cât prestatorul emite factura cu TVA, iar operaţiunea poate fi taxată pe baza opţiunii prestatorului, există prezumţia că prestatorul şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de lege privind notificarea operaţiunii.

Dacă s-ar impune ca în cazul unei operaţiuni  pentru care legiuitorul a prevăzut dreptul de opţiune, beneficiarul să prezinte şi să dovedească împrejurarea că prestatorul a efectuat notificarea către organul fiscal, ar însemna ca  să se accepte instituirea noţiunii de răspundere fără culpă.

Pct.44 din HG 44/2004 produce consecinţe în sensul neacordării dreptului de deducere numai pentru beneficiarii unor operaţiuni care sunt scutite, fără a exista posibilitatea legală de a opta pentru taxarea operaţiunilor, aşa cum este cazul reglementat de art.141  alin.3 din Legea 571/2003.

În acest sens, reiterăm faptul că normele prevăd sancţiunea nedeductibilităţii numai în cazul operaţiunilor scutite de taxa pe valoare adăugată.

Trebuie arătat că  în enunţul iniţial de la pct.44 din HG 44/2004 se arată că scutirile de taxă pe valoare adăugată prevăzute de art.141 din Codul Fiscal sunt obligatorii, cu excepţia operaţiunilor prevăzute la art.141 alin.2 lit.k, pentru care Codul prevede dreptul de opţiune pentru aplicarea regimului de taxare.

Excepţia de la art.141 alin.2 lit.k, întemeiată pe prevederilea.rt.141 alin.3 Cod Fiscal nu este reglementată în  Normele metodologice.

În lipsa unei reglementări exprese şi ţinând seama de dreptul de opţiune al prestatorului, pentru care nu s-a instituit şi obligaţia de a fi adus la cunoştinţa beneficiarului, dacă s-ar  accepta punctul de vedere al organului fiscal, s-ar crea  nejustificat în sarcina beneficiarului o situaţie oneroasă, fără ca acesta să fie în culpă.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea va aplica principiul general de Drept civil, privind răspunderea  delictuală, care se întemeiază pe culpă.

Se face aplicarea acestui principiu, deoarece în domeniul analizat nu există o reglementare expresă în Codul fiscal, aşa încât se vor aplica Normele generale din Dreptul civil în materia răspunderii.

Curtea arată că organul fiscal nu a reţinut în sarcina reclamantei o încălcare a unei prevederi din Codul fiscal, neîndeplinirea unei obligaţii fiscale.

La adoptarea soluţiei se mai au în vedere şi prevederile art.3 din Codul Fiscal, care tratează principiile fiscalităţii, respectiv prevederile art.3 lit.b din legea 571/2003,referitoare  la certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele „modalitatea şi sumele de plată” să fie precis  stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine.

Ori, aşa cum s-a arătat în cazul operaţiunilor scutite de taxă pe valoare adăugată, pentru care există drept de opţiune, legiuitorul nu a prevăzut că prestatorul trebuie să încunoştinţeze pe beneficiar despre opţiunea sa, situaţie în care există prezumţia că opţiunea a  fost efectuată, din moment ce factura a fost întocmită cu TVA.

 Urmează a se face aplicabilitatea şi a protocolului Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind noţiunea de bun, în sensul protejării patrimoniului unei persoane fizice sau juridice.

Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia Wiggins, împotriva Marii Biritanii, noţiunea de „bun” are o întindere autonomă, care nu se limitează la proprietatea asupra bunurilor corporale, simplul interes cu valoare economico-socială urmând a fi apărat de articolul 1 din Protocol.

În speţă, reclamanta are un interes cu valoare patrimonială acoperit de art.1 din Protocolul 1, deoarece prin soluţia organului fiscal se ajunge la o reducere substanţială a nivelului veniturilor societăţii.

Ca urmare a aplicării prevederilor art.1 din Protocolul 1, Curtea apreciază că sumele stabilite de organul fiscal nu sunt datorate, întrucât norma legală nu conţine o reglementare precisă, care să fie aptă să satisfacă principiul fiscal al certitudinii impunerii şi de asemenea se are în vedere că în sarcina beneficiarului unei operaţiuni nu a fost instituită nici o obligaţie legală cu privire la verificarea notificării către organul fiscal .

Faţă de toate considerentele expuse, în baza art.312 Cod pr.civilă , recursul va fi admis şi se va modifica sentinţa. Se va admite acţiunea, se va anula decizia nr.81/2006 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 6598/21.07.2006.

4

Domenii speta

Spete similare