Asupra recursului civil de faţă: Constată că, prin sentinţa civilă nr.736/19 iunie 2008, Judecătoria ca a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Comuna c, judeţul a şi Primăria Comunei c, reprezentată prin primar ii, în contradictoriu c...

Asupra recursului civil de faţă:

Constată că, prin sentinţa civilă nr.736/19 iunie 2008, Judecătoria CA a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele

 Comuna C, judeţul A şi Primăria Comunei C, reprezentată prin primar II, în contradictoriu cu pârâţii RNPR– prin DSP şi OSV, a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantelor terenul în suprafaţă totală de 186,868 ha., din care: 13,828 ha. în pct.„M” şi 173,40 ha. în pct.„C”, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză completat – planurile de situaţie nr.2 şi nr.5, ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre şi a luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că din examinarea amenajamentelor silvo-pastorale, întocmite în

anul 1950, a rezultat că reclamantele au deţinut în proprietate golurile alpine din muntele C cu o suprafaţă totală de 435

ha., din care păşunabilă 265 ha, şi din muntele P cu o suprafaţă totală de 394 ha., din care păşunabilă 183 ha.

În anul 1982, între Primăria Comunei C şi pârâţi a operat un schimb de terenuri în baza Decretului prezidenţial nr.210/1982. Din suprafaţa de 249,9 ha. teren forestier situat în muntele Comarnic, predat pârâţilor în baza ordinelor nr.140/24.12.1983 emis de M.A.I.A. şi respectiv nr.439/26.12.1983 emis de MA, Primăria Comunei C a primit în schimb numai suprafaţa de 62,5 ha. în pct.„M”, faţă de suprafaţa de 76,50 ha. menţionată în protocolul încheiat între Consiliul Popular al Comunei C şi Ocolul Silvic V.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză completat (f.49-53 şi 70-78 dosar), OSV a predat Comunei C în punctul ,,M”

 suprafaţa totală de 62,672 ha. teren păşune, în loc de 76,50 ha. cât este prevăzut în actul de schimb conform Decretului

 nr.210/1982. Restul suprafeţei de pădure de 173,40 ha. din muntele Comarnic nu a făcut obiectul schimbului în baza

decretului sus-menţionat, fiind trecută abuziv în administrarea OSV.

Conform art.480 Cod civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv

 şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Instanţa de fond a constatat  că reclamantele şi-au dovedit cu acte dreptul de proprietate, în temeiul textului de lege

sus-menţionat, drept pentru care a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie

reclamantelor terenul în suprafaţă totală de 186,868 ha. din care: 13,828 ha. în pct.„M” şi 173,40 ha. în pct.„C”, astfel

 cum a fost identificat în raportul de expertiză completat – planurile de situaţie nr.2 şi nr.5.

A luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs RNAPR prin DSP, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul

că instanţa nu a avut în vedere că terenurile ce au făcut obiectul schimbului au fost compensate, aşa încât comuna C a

 primit în plus 2-3 ha., aşa cum rezultă din expertiza întocmită în faţa instanţei de fond. Cât despre punctul „M”, se

arată că terenul primit de Comuna C a suferit fenomenul de împădurire naturală în margine de masiv, aşa încât întreaga

proprietate este deţinută de reclamantă, măsurătoarea nefiind făcută cu participarea organelor silvice.

Prin decizia civilă nr.2180/R/15.12.2008, Tribunalul A, admiţând recursul, a respins acţiunea ca nefondată.

S-a motivat în sensul că reclamanta nu-şi dovedeşte calitatea de proprietar asupra terenului revendicat, întrucât

Anexa nr.1, întocmită de OSV, şi nici planul de exploatare a păşunii întocmit în anul 1957, care priveşte comuna O, iar nu

 comuna C, nu constituie act translativ de proprietate. Se conchide că potrivit Protocolului încheiat în anul 1990, ocolul

 silvic a predat comunei C suprafaţa totală de 629 ha., preluată prin Decretul nr.72/1983, fiind astfel în posesia

reclamantei-intimate.

Împotriva acestei decizii, în termen, reclamanta Comuna C a formulat recurs, criticând-o pentru greşita calificare a căii

 de atac şi, deci, greşita compunere a instanţei de judecată, motiv prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă,

arătându-se că valoarea terenului revendicat este de 408.000 lei, cu mult peste cea limită prevăzută de dispoziţiile

 art.2821 Cod procedură civilă.

Alte critici au vizat lipsa oricărei obiecţiuni şi contestări a dreptului de proprietate din partea pârâtei, singurul motiv

de critică fiind greşita întocmire a expertizei pe limita arboretului şi neparticiparea vreunui reprezentant al pârâtei,

dar şi greşita respingere în tot a acţiunii în ciuda faptului că OSV nu a formulat apel, faţă de acesta hotărârea rămânând

definitivă şi irevocabilă.

Prin decizia civilă nr.1160/R/24.06.2010, Curtea de Apel P a admis recursul formulat de Comuna C, a casat decizia civilă

 nr.2180/R/15.12.2008 şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru soluţionarea apelului în complet legal

constituit.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a apreciat că, în raport de valoarea terenului

 revendicat – stabilită prin expertiza efectuată în fond la suma de 408.000 lei – precum şi de dispoziţiile art.2821

 Cod procedură civilă, apelul era calea de atac prevăzută de lege pentru a critica soluţia pronunţată de către instanţa

 de fond, iar nu recursul, aşa cum a apreciat tribunalul, fără a prezenta vreun motiv pentru care s-a găsit legal investit.

În rejudecare, Tribunalul A, în vederea soluţionării apelului, a analizat cauza numai în limitele arătate în motivarea

apelului, conform art.292 alin.1 Cod procedură civilă.

Potrivit apelului (calificat astfel de Curtea de Apel P, din recurs) declarat de RNPR, prin DSP, criticile pe care această

apelantă le-a adus sentinţei instanţei de fond au privit următoarele aspecte:

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că în anul 1982 între Primăria comunei C şi OSV a operat un schimb de terenuri,

conform Decretului prezidenţial nr.210, pentru o parte de teren, restul de 173,4 ha. din punctul C fiind compensată pe

 raza judeţului A sau între judeţe.

În ceea ce priveşte terenul din punctul „M”, apelanta a arătat că în urma măsurătorilor a rezultat că suprafaţa efectivă

 este de 62,6723 ha., cu mult mai mică decât parcelele prevăzute ca predate în anul 1982, astfel că se poate aprecia că

 măsurătoarea a fost făcută greşit, în limita arboretului, limită modificată în prezent din pricina împăduririlor naturale

ce s-au produs în marginea de masiv.

Se conchide în sensul că aceste constatări neconforme cu realitatea au fost posibile datorită faptului că reprezentanţi

ai OSV nu au participat la măsurătoare.

De altfel, aceste considerente au fost sintetizate de către Curtea de Apel, cu prilejul redactării deciziei civile

 nr.1160/R/24.06.2010, în următoarele motive:

„Instanţa nu a avut în vedere că terenurile ce au făcut obiectul schimbului au fost compensate, aşa încât comuna C a primit

 chiar în plus 2-3 ha., aşa cum rezultă din expertiza întocmită în faţa instanţei de fond. Cât despre punctul „M” se arată

că terenul primit de Comuna C a suferit fenomenul de împădurire naturală în margine de masiv, aşa încât întreaga proprietate este deţinută de reclamantă, măsurătoarea nefiind făcută cu participarea organelor silvice.”

Faţă de toate cele ce preced, tribunalul a constatat că prin motivele de apel se contestă însuşi dreptul de proprietate

al reclamantei asupra vreunei suprafeţe de teren în plus, apelanta arătând că pe tot terenul care a făcut obiectul

 Protocolului încheiat în anul 1990 intimata se află în posesie. În concret, apelanta a criticat soluţia în raport de

 expertiza pe care aceasta s-a întemeiat, în sensul că măsurătorile care ar fi determinat suprafaţa revendicată s-ar fi

efectuat incorect şi în lipsa reprezentanţilor săi.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art.295 Cod procedură civilă, instanţa de apel a verificat, numai în limitele cererii de

apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Tribunalul A – Secţia civilă, prin decizia nr.155 din 15 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta

 RNPR – prin DSP şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante.

Pentru a se pronunţa în acest sens, tribunalul a reţinut că, la primul termen de judecată, pârâta RNP, prin DSA, a formulat

 cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare. Dând eficienţă dreptului la apărare de care beneficiază părţile în

procesul civil, instanţa de judecată a dat curs cererii pârâtei Regii şi în temeiul art.156 alin.1 Cod procedură civilă

 a acordat un alt termen de judecată, amânând cauza.

Cu toate acestea, în fond, pricina s-a derulat pe parcursul a 10 (zece) termene de judecată, fără ca vreunul dintre

reprezentanţii pârâtei să fie prezenţi – procedura fiind legal îndeplinită.

Astfel, s-a apreciat că lăsând ca procesul să curgă împotriva sa, pârâta şi-a asumat şi însuşit fiecare act de procedură

 efectuat în cauză şi fiecare dispoziţie luată de către instanţă. De asemenea, s-a constatat că aceasta nu şi-a exprimat

poziţia faţă de acţiunea reclamantelor formulând întâmpinare.

Expertiza a fost încuviinţată ca probă în cauză la data de 04.10.2007 şi tot cu această dată s-au fixat obiectivele,

 ocazie cu care pârâta nu a depus diligenţe pentru a formula, în scris, obiective proprii prin care să fie relevate

aspectele de fapt pretinse ulterior prin exercitarea căii de atac.

De asemenea, s-a apreciat că neinteresat s-a comportat pârâta şi faţă de împrejurarea că în contra rezultatelor expertizei

 aceasta nu a formulat nicio obiecţiune, probabil pentru că aceasta a fost prezentă, prin reprezentanţii săi, atât la prima

 expertiză, cât şi la cea efectuată după admiterea obiecţiunilor formulate de reclamante (aceasta rezultând din pagina a

 doua a fiecărui raport de expertiză) şi a fost de acord explicit cu constatările şi concluziile expertului. Se citează:

„Analizând împreună cu reprezentanţii DSP şi OSV situaţia parcelelor de teren ce trebuiau predate către Primăria Comunei

 C, am constatat că acestea nu s-au predat în totalitate, existând în prezent în fondul forestier al Ocolului (...).

Această situaţie s-a analizat de către toţi reprezentanţii DSP şi ai OSV ... aceştia recunoscând realitatea şi veridicitatea celor arătate mai sus”.

Prin urmare, s-a constatat că susţinerea apelantei în sensul că neprezentarea sa la măsurători a permis expertului să

 favorizeze reclamanta prin constatările sale, nu subzistă în cauză, fiind respinsă ca nefondată, pe de o parte pentru că

aceasta nu-şi poate invoca propria culpă (absenţa) în apărarea drepturilor sale, iar pe de alta pentru că reprezentanţi ai

 apelantei s-au deplasat în teren şi au participat efectiv la expertiză, fiind în plus de acord cu concluziile acesteia.

Astfel se explică de ce OSV, în administrarea şi posesia căruia se află terenul în litigiu, fiind obligat efectiv la

 eliberarea lui, nu a formulat apel (recurs la momentul 04.08.2008), în ceea ce îl priveşte pe acesta hotărârea rămânând

definitivă.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta DSA, criticând hotărârea tribunalului din

perspectiva greşitei interpretări a probei cu expertiză administrate.

Astfel, în mod greşit tribunalul a reţinut, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, că OSV a predat Comunei C

 în pct. „M” suprafaţa totală de 62,672 ha. teren pădure, în loc de 76,50 ha., cât este prevăzut în actul de schimb conform

 Decretului nr.210/1982, iar restul suprafeţei de pădure de 173,40 ha. din muntele Comarnic a trecut abuziv în administrarea OSV, nefăcând obiectul schimbului în baza decretului sus-menţionat.

În fapt, în anul 1982, între Primăria Comunei C şi O. S. V s-a operat un schimb de terenuri în baza Decretului prezidenţial

nr.210/1982. Diferenţa de suprafaţă de 173,4 ha. dintre suprafaţa totală de 249 ha. predată în pct. „Comarnic” şi 76,5 ha.

primită în pct. „M” a fost compensată în cadrul judeţului A sau între judeţe.

Suprafaţa rezultată în urma măsurătorilor din cadrul expertizei în pct. „M” de 62,6723 ha. este mult mai mică decât

 suprafaţa parcelelor respective predate în anul 1982. Suprafaţa predată în afara protocolului încheiat între O. S. V şi

Primăria C – u.a.23 este mult mai mare de 777 m.p., aceasta fiind de circa 2-3 ha. (specificată la pagina 4 din expertiză).

Având în vedere că suprafaţa determinată la expertiză în pct. „M” este mult mai mică decât cea din prevederile

amenajamentului, recurenta presupune că această măsurătoare a fost făcută la limita arboretelui, iar această limită s-a

schimbat din cauza împăduririlor naturale în marginea de masiv, suprafaţă pe care sunt proprietare în prezent Primăria

Comunei C şi pe care parţial o mai cer încă o dată.

De asemenea, se susţine că la măsurătoarea respectivă nu a participat niciun organ silvic.

La data de 3.01.2011 RNPR – DSA a depus concluzii scrise, în cuprinsul cărora a reiterat criticile din cererea de recurs,

 mai puţin aceea referitoare la neparticiparea vreunui organ silvic la măsurătoarea terenului (f.12-13).

La termenul din 4.01.2011 RNPR – DSA a depus Hotărârea Comisiei Judeţene de Fond Funciar A nr.265/07.06.2007 (f.17-20).

La acelaşi termen de judecată, recurenta a depus o notă de şedinţă prin care a invocat direct în recurs excepţia

inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de Primăria Comunei C, întemeiată pe decizia nr.33/09.06.2008 a

Secţiilor Unite ale ICCJ (f.21-40).

La acelaşi termen de judecată, 4.01.2011, intimaţii-reclamanţi au depus note scrise, solicitând în primul rând respingerea

 recursului  ca nemotivat, iar în subsidiar ca nefondat, cu cheltuieli de judecată (f.41-42).

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi având în vedere actele şi lucrările dosarelor de fond,

Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Exercitarea căii de atac a recursului presupune, în ceea ce priveşte soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa ierarhic

superioară, casarea sau modificarea hotărârii atacate doar pentru motive de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de

art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă, putând fi invocate şi puse în dezbaterea părţilor, din oficiu, de către instanţa de

 recurs, doar motive de ordine publică.

Din dezvoltarea motivelor de recurs exprimate în cererea de la filele 3 şi 4 (neîncadrate în drept în vreuna din prevederile legale sus-menţionate), reluate prin concluziile scrise – cu privire la care recurenta, prin reprezentant, susţine în concluziile orale, că ar viza criticile prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă – (f.12-13), Curtea observă că recurenta nu face decât să conteste starea de fapt reţinută de tribunal în baza raportului de expertiză întocmit în cauză, prin prisma conţinutului înscrisurilor depuse în probaţiune în faţa instanţelor de fond şi de recurs, concluzionând spre aceea că, la măsurătorile în baza cărora s-a întocmit lucrarea de specialitate, nu ar fi participat niciun organ silvic şi subliniind că admiterea acestor critici ar impune constatarea nulităţii absolute a hotărârii atacate.

Analizând şi cererea de recurs formulată de aceeaşi parte la data de 31.07.2008 împotriva sentinţei civile nr.736 din 19

iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş (calificată prin decizia civilă nr.1160/R din 24 iunie 2010 a

 Curţii de Apel, drept apel, şi trimisă spre rejudecare la acelaşi tribunal, în complet legal constituit), Curtea

constată că ea cuprinde, în esenţă, critici identice privind starea de fapt reţinută de prima instanţă, stare de fapt

care a fost însă confirmată de către tribunal, care a constatat legalitatea şi temeinicia hotărârii de fond.

Or, în recurs, sub pretextul încadrării criticilor în oricare din prevederile art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă,

nu se mai poate repune în discuţie probatoriul administrat, iar în raport de dispoziţiile sus-menţionate, criticile

de netemeinicie aduse hotărârii recurate nu mai pot conduce la modificarea acesteia, cu atât mai mult cu cât,

 înscrisurile depuse la dosar în această fază procesuală nu sunt noi, ci datează din perioada sesizării primei instanţe

 cu acţiunea în revendicare, recurenta nejustificând de ce partea interesată, OSV, în administrarea şi posesia căruia

 se află terenul în litigiu, fiind obligat efectiv la eliberarea lui, nu a formulat apel şi nu s-a prevalat de ele în

 vederea soluţionării căii de atac, de către tribunal.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de intimata Primăria C, cu trimitere

la decizia nr.33/9.06.2008 a Secţiilor Unite ale ICCJ în recurs în interesul legii, prin care  s-ar fi declarat

inadmisibile acţiunile în revendicare pentru imobilele ce fac obiectul unor legi speciale de restituite, Curtea reţine

 următoarele:

Recurenta face trimitere la o decizie pronunţată în interesul legii, prin care ÎCCJ s-a pronunţat cu privire la acţiunile

întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 şi soluţionate neunitar de

instanţele judecătoreşti, considerând că situaţia premisă se regăseşte în speţa dedusă judecăţii.

Însă, aşa cum reiese din înscrisurile dosarului, în speţă, terenul nu a făcut obiectul vreunei notificări în temeiul

Legii nr.10/2001, ci, în legătură cu o parte din acesta, s-a susţinut că ar fi făcut obiectul altor legi de reparaţie,

 respectiv Legea nr.18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005(în acest sens recurenta a depus în

 recurs Hotărârea nr.265/07.06.2007 emisă de Comisia Judeţeană Argeş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor agricole şi forestiere – f.18-19).

Deosebit, chiar şi în situaţia în care recurenta nu ar fi făcut confuzie între obiectul recursului în interesul legii

şi obiectul cauzei deduse judecăţii, acceptând că s-ar fi referit la Legea nr.247/2005 prin prisma modificărilor aduse

 Legii nr.10/2001, iar aceasta ar fi fost aplicabilă în speţă, ori că principiile subliniate în considerentele deciziei,

având un caracter general s-ar impune a fi avute totuşi în vedere, Curtea urmează a observa că ÎCCJ, în decizia

 sus-menţionată, contrar celor susţinute de recurentă, nu a recomandat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în

revendicare, ci a subliniat tocmai necesitatea analizării în concret a fiecărei cauze.

Astfel, instanţa supremă a făcut trimitere în analiza efectuată, atât la Constituţia României care, în art.21 consacră

 accesul liber la justiţie, cât şi la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr.30/1994 care, în art.6 garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică

 dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile

 (cauzele Ad't Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra

 Germaniei), iar în art.1 din Protocolul nr.1 adiţional garantează oricărei persoane fizice sau juridice dreptul la

 respectarea bunurilor sale, lăsând totodată dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru

 a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor

 contribuţii ori a amenzilor.

În acest sens, ÎCCJ a subliniat, cu privire la raportul dintre legea internă şi Convenţie, că problema dreptului

 de acces la un tribunal trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor

 de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei

 reglementări anterioare, s-a reţinut că nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Sub cel de-al doilea aspect criticat, al unui potenţial conflict între art.1 din primul Protocol adiţional la Convenţie

şi procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, ÎCCJ a recomandat să se analizeze, de asemenea, în funcţie de circumstanţele

 concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă

 admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii

raporturilor juridice.

Or, din perspectiva celor susmenţionate, se poate lesne observa, că atât judecătoria, cât şi tribunalul, raportându-se

 la starea de fapt dedusă judecăţii şi temeiul juridic invocat, în mod corect au analizat cauza pe fond, în baza

 probatoriului administrat, nemaiputând fi pus în discuţie în acest stadiu procesual modul de apreciere a probelor,

pentru considerentele deja exprimate.

În ceea ce priveşte singura critică din recursul recurentei, ce ar putea fi încadrată în vreunul din motivele de

 nelegalitate prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, respectiv în pct. 9, iar nu în pct.7 sau 8, privind neparticiparea

 vreunui reprezentant al recurentei la efectuarea măsurătorilor pe baza cărora a fost întocmită lucrarea de specialitate,

 Curtea reţine că, pe parcursul soluţionării cauzei în faţa instanţei de fond, recurenta, legal înştiinţată în vederea

 efectuării expertizei, a fost reprezentată în teren, participând prin ing. VC şi NE la studierea concretă a amplasamentelor terenului solicitat de reclamantă, la analiza situaţiei parcelelor, în prezenţa şi a delegatului Primăriei comunei Cicăneşti.

Astfel tribunalul a constatat în mod corect că susţinerea apelantei în sensul că neprezentarea sa la măsurători

a permis expertului să favorizeze reclamanta prin constatările sale, nu subzistă în cauză,  pe de o parte pentru

 că aceasta nu-şi poate invoca propria culpă (absenţa) în apărarea drepturilor sale, iar pe de alta pentru că reprezentanţi

ai apelantei s-au deplasat în teren şi au participat efectiv la expertiză, fiind în plus de acord cu concluziile acesteia.

Prezenţa reprezentanţilor recurentei este reflectată pe tot parcursul desfăşurării expertizei de către ing. PI, în

lucrarea de specialitate depusă la filele 70-78 dosar fond, iar după depunerea lucrării recurenta nu a invocat,

în condiţiile art.208 şi următoarele Cod procedură civilă, acest motiv de nelegalitate ori altul care să conducă la concluzia că părţii i-ar fi fost produs vreun prejudiciu, de neînlăturat decât prin anularea probei astfel administrate, aşa cum în mod corect a reţinut şi tribunalul.

Prin urmare, faţă de cele reţinute mai sus, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat

 recursul declarat de pârâta RNPR– DSA, împotriva deciziei nr.155 din 15 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul A, în dosarul nr.1292/216/2007.

Văzând şi dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, o va obliga pe recurentă la 2000 lei cheltuieli de judecată către

intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu apărător ales, potrivit chitanţei nr.112 din 22 decembrie 2010 (f.12 dosar recurs).

2. Împrejurarea că ambii părinţi ai magistratului care a soluţionat acţiunea la fond au fost salariaţi ai societăţii

reclamante, iar în prezent lucrează la intimata-pârâtă, şi că au fost supuşi unei proceduri de preluare pe care

 recurentul-reclamant o contestă sub toate aspectele ce vizează legalitatea şi temeinicia acesteia încalcă dreptul

părţilor la un proces echitabil, sub aspectul imparţialităţii instanţei,  din perspectiva art. 6 din CEDO.

Art. 6 par. 1 din CEDO

Art. 304 pct.1 Cod procedură civilă

Lipsa prejudecăţilor şi atitudinea nepărtinitoare sunt elemente definitorii ale imparţialităţii: „Existenţa

 imparţialităţii în sensul art.6 paragraf 1 din CEDO trebuie determinată conform unui text subiectiv, pe baza

 convingerilor personale ale unui anumit magistrat, într-o anumită cauză, dar şi conform unui text obiectiv, vizând

să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în această

pricină” (Hauschildt vs. Danemarca).

Urmând demersul subiectiv trebuie demonstrat, pornind de la faptele cauzei, ce gândea un anumit judecător, într-o

anumită circumstanţă, dacă a acţionat sau nu în mod părtinitor.

Demersul obiectiv a fost explicat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel: ceea ce trebuie asigurat

 este încrederea pe care într-o societate democratică instanţele trebuie să o inspire publicului şi în primul rând

oricărui justiţiabil.

În aplicarea acestui text opinia părţii în cauză cu privire la imparţialitatea instanţei este foarte importantă, dar

 nu decisivă. Esenţial este ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil. Însă,

 dacă există o îndoială cât de cât justificată, magistratul bănuit de această atitudine părtinitoare trebuie să se retragă

de la judecata cauzei şi în acest context CEDO a arătat că statul are obligaţia de a verifica acuzaţiile de părtinire aduse

 unui magistrat.

În speţa dedusă judecăţii, raportat la faptul că ambii părinţi ai magistratului care a soluţionat acţiunea la fond au fost salariaţi ai SC T. 2000 SA şi în prezent lucrează la societatea nou înfiinţată, respectiv la intimata-pârâtă, şi că au fost supuşi unei proceduri de preluare pe care recurentul-reclamant o contestă sub toate aspectele ce vizează legalitatea şi temeinicia acesteia, Curtea constată că respectivul magistrat trebuia să se abţină de la soluţionarea cauzei pentru respectarea unui proces echitabil şi rezonabil şi, de asemenea, pentru ca instanţa să ofere garanţia de imparţialitate prevăzută de dispoziţiile art.6 din CEDO.

(Decizia civilă nr. 138/R-CM/27 ianuarie 2011)

Domenii speta

Spete similare