Judecata. Cercetare judecătorească. Imposibilitatea audierii unora din martorii ascultaţi la urmărire penală. Consecinţe.

Decizie 134 din 28.09.2009


Judecata. Cercetare judecătorească. Imposibilitatea audierii unora din martorii ascultaţi la urmărire penală. Consecinţe.

Codul de procedură penală: art. 3, 287, 269, 327.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art. 6 parag. 3.

Este adevărat că, probele administrate la urmărire penală pot constitui temeiul trimiterii în judecată şi că probelor încriminatorii trebuie administrate de judecător în mod nemijlocit, în prezenţa inculpatului, în şedinţă publică şi în condiţii de cotradictorialitate ( art. 289). Însă, împrejurarea că audierea unora din martorii acuzării nu a fost posibilă în cursul cercetării judecătoreşti nu atrage achitarea inculpaţilor, în contextul în care vinovăţia acestora rezultă fără echivoc din celelalte mijloace de probă legal administrate în cauză.

Secţia pentru cauze cu minori şi de familie - Decizia penală nr. 134/28 septembrie 2009

 

Prin sentinţa penală nr.332 din 5 iunie 2008 a Judecătoriei Sibiu au fost condamnaţii inculpaţii D.N.G. şi  D. N. S la pedeapsa de câte 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a), b) C.pen. pe o durată de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prev. şi ped. de art.329 alin.1, 3 C.pen. cu aplic.art.41 alin.2 C.pen şi , respectiv, prev.şi ped. de art. 329 alin.1, 2, 3 C.pen. cu aplic.art.41 alin.2 C.pen.

În baza art.71 C.pen. au fost interzise inculpaţilor drepturile prevăzute de art.64 alin.1 lit. a, b C.pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Inculpaţii D.N.S. şi D.N.G. – tată şi fiu – sunt cetăţeni italieni şi şi-au stabilit reşedinţa în România în urmă cu  câţiva ani, intenţionând să desfăşoare activităţi comerciale.

La sfârşitul anului 2006 inculpatul D.N.G a înfiinţa S.C.,,M.G.’’ S.R.L. având ca obiect de activitate, printre altele, activităţi de întreţinere corporală.

În cursul anului 2007 inculpatul D.N.G. a deschis în mun. Sibiu un club de întreţinere fizică şi masaj erotic denumit „C. C.”.

În local urmau să fie practicate trei tipuri de masaj, cu tarife diferenţiate, iar  maseuza era îmbrăcată sumar. În vederea practicării acestor masaje, dar totodată şi a prostituţiei în incinta salonului de masaj, au fost angajate mai multe tinere, printre care şi minore, parte dintre ele racolate de inculpatul D.N.S., tinerele fiind îndemnate de inculpaţi să întreţină relaţii sexuale cu clienţii, urmând să perceapă pentru acestea sume suplimentare faţă de tariful pentru masaj.

Astfel, la salonul  de masaj au lucrat ca maseuze şi au practicat prostituţia martorele N.I.C., K.A.M. (minoră), T.G. A. (minoră), S. D. (minoră) şi  B.G.M. (minoră), ultima fiind racolată de inculpatul D.N. S. prin intermediul martorului C. E. G., care deţinea un bar în Turnu Roşu, localitate unde domicilia martora.

În urma activităţii de proxenetism desfăşurată pe parcursul a câteva luni cei doi inculpaţi au obţinut importante sume de bani.

Inculpaţii au negat comiterea infracţiunii de proxenetism, însă apărările acestora  sunt infirmate de probele administrate cauzei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii susţinând, în principal, că nu sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunii pentru care au fost condamnaţi şi că fapta de a angaja maseuze la salonul de masaj este o activitate licită, nefiind prevăzută de legea penală. Au mai invocat şi aspecte de procedură, sens în care au susţinut că întreaga stare de fapt reţinută de instanţa de fond se bazează pe declaraţiile a trei martore din timpul urmăririi penale şi care nu au fost audiate şi de instanţă. Mai mult decât atât declaraţiile acestora nu au fost citite în instanţă.

Prin decizia penală nr.60/A din 4 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu - Secţia penală s-au respins ca nefondate apelurile declarate de cei doi inculpaţi apelanţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut, în esenţă, de către instanţa de apel că prima instanţă a  stabilit o corectă stare de fapt, precum şi vinovăţia inculpaţilor D.N.S. şi D.N.G., fiind avute în vedere toate probele administrate cauzei şi nu numai declaraţiile martorilor M.C.D., B.G., K.A., P.A.D., martori ce nu au putut fi audiaţi, în adevăr, nemijlocit de instanţă, iar împrejurarea că unii martori au retractat sau revenit la unele din cele declarate nu are relevanţă în cauză, cât timp aceste atitudini nu au o motivaţie reală.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs în termen, motivat inculpaţii D.N.S. şi D.N.G.

În motivele scrise de recurs şi susţinute oral recurenţii inculpaţi, prin apărătorul ales au solicitat baza art. 38515 lit. d) Cod proc. p. admiterea recursurilor, casarea hotărârilor atacate şi, rejudecând cauza, a se dispune achitarea celor doi inculpaţi, întrucât hotărârile judecătoreşti  sunt  nelegale şi netemeinice  sub aspectul analizei probelor administrate şi greşita evaluare a acestora, din examinarea hotărârii rezultând că instanţele au avut în vedere doar probaţiunea administrată exclusiv în faza urmăririi penale, probe care nu pot  constitui temei pentru condamnare, conform disp. art. 6 parag. 3 lit.d) din Convenţia (europeană) a drepturilor omului, că instanţele de judecată greşit au înlăturat declaraţiile martorilor date în cursul cercetării judecătoreşti şi care nu pot fonda o condamnare a inculpaţilor, iar cercetarea martorilor C.E., K. A. şi P. D.,  pentru mărturie mincinoasă s-a făcut în scop de intimidare a acestora.

Prin Decizia Penală nr. 134 din 28 Septembrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii D.N.S. şi D.N.G.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea  a reţinut următoarele:

Recursurile declarate de inculpaţi vizează în principal cazul de casare prev. de art.385/9 pct. 18 Cod procedură penală, care prevede că hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Rezultă că există eroare gravă de fapt, când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, prin hotărârea atacată este contrară actelor şi probelor administrate, iar pentru a fi reţinută trebuia să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, respectiv, greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o greşită soluţie în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului pentru fapta reţinută în sarcina sa.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel apreciază că criticile recurenţilor inculpaţi sub acest aspect sunt neîntemeiate, întrucât ambele instanţe au reţinut, pe baza materialului probator administrat cauzei, că în perioada anilor 2006-2007, cei doi inculpaţi, care sunt tată şi fiu, au îndemnat mai multe persoane de sex feminin, printre care şi minore să practice prostituţia şi le-au înlesnit acestora practicarea prostituţiei, urmată de tragerea de foloase de pe urma acestor activităţi, constând în primirea de bani direct de la  femeile care se prostituau  sau încasarea unor sume ca urmare a consumului de băuturi alcoolice pe care clienţii le practicau cu prilejul frecventării salonului.

Stabilirea acestei situaţii de fapt s-a făcut pe baza unei analize laborioase a probelor, instanţele de judecată dând dovadă de rol activ în încercarea de a stabilii adevărul judiciar în condiţiile particulare ale cazului, respectiv revenirea martorilor asupra declaraţilor date în cursul urmării penale, imposibilitatea instanţei de audiere a unor martori  propuşi în acuzare.

Totodată, Curtea constată că ambele instanţe au examinat fiecare mijloc  de probă, arătând cum majoritatea acestora se coroborează între ele şi înlăturându-le motivat pe unele, astfel că simpla susţinere a inculpaţilor în sensul că nu au comis faptele reţinute în sarcina lor, nu este de natură să probeze lipsa de temeinicie a probelor administrate în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, 63 şi 69 Cod procedură penală, pe baza căruia au stabilit fără echivoc împrejurările comiteri faptelor, încadrarea juridică dată acestora şi vinovăţia inculpaţilor recurenţi.

Contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi instanţele anterioare nu şi-au întemeiat soluţia doar pe declaraţiile martorilor N.I.C., S.D. şi V.E., date în cursul urmăriri penale, ci în procesul complex de analiză  a materialului probator au avut în vedere atât probele administrate în cursul urmării penale, cât şi cele administrate în cursul cercetări judecătoreşti.

Tot astfel, în mod corect la stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpaţilor s-au avut în vedere depoziţiile martorilor  K.A.M., P.A.D. şi C.E.G., date în cursul anchetei penale, în contextul în care reaudiaţi de instanţa de fond aceştia şi-au retractat declaraţiile date iniţial în cursul cercetării judecătoreşti, în sensul că îşi menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală.

Curtea de Apel împărtăşeşte susţinerile recurenţilor inculpaţi că probele administrate la urmărire penală pot constitui temeiul trimiterii în judecată şi că probelor încriminatorii trebuie administrate de judecător în mod nemijlocit, în prezenţa inculpatului, în şedinţă publică şi în condiţii de cotradictorialitate. Însă, în cauza dedusă judecăţii instanţele de judecată au respectat exigenţele art. 6 parag. 3 din Convenţia (europeană) a drepturilor omului privind  dreptul la un proces echitabil.

În concret, în faza procesuală a cercetării judecătoreşti, în acord cu dispoziţiile art. 289 Cod pr.p., probele strânse la urmărire penală au fost verificate de instanţă, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit, şi în contradictoriu.

Este adevărat că, martorele S.D. şi V.E. nu au putut fi audiate în cursul cercetării judecătoreşti, însă în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor 327 alin. 3 Cod pr.p., dând citire declaraţiilor pe care acestea le-au dat în cursul anchetei penale.

Chiar dacă am accepta opinia recurenţilor inculpaţi că instanţele de judecată trebuiau să  înlăture aceste probe testimoniale în contextul în care nu au fost administrate nemijlocit de către judecător, Curtea apreciază că aceasta nu are nici o relevanţă în prezenta cauză soluţia de condamnare a inculpaţilor bazându-se pe celelalte mijloace de probă legal administrate, respectiv, probe testimoniale – martorii M.C.D., B.G.M., K.A.M., P.A.., T.G.A.,  conţinutul discuţiilor purtate la posturile telefonice uzitate de cei doi inculpaţi.

Faţă de cele expuse anterior, Curtea de Apel a apreciat că în mod corect a constatat instanţa de fond  şi de apel că sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracţiuni de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. 1, 2  şi 3 Cod penal cu aplicarea disp. art. 41alin.  2 Cod penal în ce-l priveşte pe inculpatul D.N. S. şi,  respectiv, ale infracţiuni  de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. 1 şi 3 Cod penal cu aplicarea disp. art. 41alin.  2 Cod penal în ce-l priveşte pe inculpatul D. N. G. .

 Curtea de Apel, ţinând seama de aceste considerente, şi constatând că nu există nici un alt caz de casare care se ia în considerare din oficiu, a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii, potrivit dis. art. 385/15 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală.