Restituirea cauzei la procuror. Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la sesizarea instanţei.

Prin sentinţa penală nr. 233 din 15.09.2009 a Tribunalului Suceava s-a dispus, în baza art. 332 al. 2 Cod procedură penală, având în vedere că în cauză operează instituţiile conexităţii şi indivizibilităţii, restituirea întregii cauze procurorului în vederea refacerii urmăririi penale cu privire la inculpaţii CCL, P I, CVM.

În temeiul dispoziţiilor art. 332 al. 3 Cod procedură penală raportat la art. 139 al. 1 C.p.p. s-a înlocuit măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţi cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că excepţia nulităţii actului de sesizare a instanţei trebuie raportată la modul de desfăşurare a urmăririi penale pentru situaţia fiecărui inculpat trimis în judecată, astfel încât instanţa a analizat individual situaţia acestora, reţinând că pentru unele fapte reţinute în sarcina inculpaţilor CCL, PI, CVM, CGD, fie s-a schimbat încadrarea juridică în sensul reţinerii unei noi situaţii de fapt sau au fost extinse cercetările pentru noi acte materiale sau noi infracţiuni, fără ca ulterior să se înceapă urmărirea penală sau să fie pusă în mişcare acţiunea penală şi pentru faptele noi reţinute. Prin urmare s-a pus problema dacă extinderea cercetărilor sau schimbarea de încadrare juridică în modalitatea arătată justifică  faptul că nu s-a dispus prin rezoluţie începerea urmării penale sau prin ordonanţă ori rechizitoriu punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceste fapte noi.

 Conform art. 238 C.p.p. organul de cercetare penală, dacă constată fapte noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte, este obligat să facă propuneri procurorului pentru extinderea cercetărilor penale sau schimbarea încadrării juridice. Propunerile se înaintează în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi. Procurorul va decide, prin ordonanţă, în cel mult 5 zile.

 Din conţinutul acestui text legal rezultă că extinderea cercetărilor penale cu privire la alte fapte sau persoane se poate dispune de procuror prin ordonanţă fie după ce s-a început urmărirea penală, fie după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală, deci în orice moment al desfăşurării urmăririi penale.

 Începerea urmării penale conform art. 228 C.p.p. se dispune de organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221  prin rezoluţie, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1). Prin urmare pentru a se dispune începerea urmăririi penale trebuie să existe date privind comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, fiind suficient un act de sesizare sau efectuarea unor acte premergătoare pentru a se dispune începerea urmăririi penale, moment din care încep să fie administrate probe pentru a se stabili existenţa faptei penale, a persoanei învinuitului, a vinovăţiei acestuia, urmărirea penală putând să fie începută şi „in rem”, deci fără a se cunoaşte persoana învinuitului.

 Conform art. 234 şi 235 C.p.p.  dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.  Potrivit art. 235 C.p.p. procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după examinarea dosarului; Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă; Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. Spre deosebire de începerea urmăririi penale acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât „in personam” şi presupune existenţa unor probe suficiente cu privire la infracţiune şi la vinovăţia celui care a săvârşit-o. Punerea în mişcare a acţiunii penale are ca efect principal conferirea calităţii de inculpat celui care a săvârşit o infracţiune cu toate consecinţele ce decurg din această calitate iar până în acest moment persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală are calitatea de învinuit.

Prin prisma celor arătate, instanţa a apreciat că termenele de „fapte”, „împrejurări” şi „date” folosite în textul art. 238 C.p.p. se interpretează în sensul că extinderea cercetării penale se dispune atunci când există informaţii despre săvârşirea unei noi infracţiuni aflată în legătură de conexitate sau corelativitate cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale sau despre noi acte materiale ce intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni  (continuă, complexă sau continuată), la fel ca în cazul în care se dispune începerea urmăririi penale. Extinderea este obligatorie pentru a se evita întocmirea unor dosare penale diferite care ulterior ar trebuie conexate. Această posibilitate şi totodată obligaţie a organelor de urmărire penală de a extinde cercetările într-o cauză penală nu înseamnă însă că nu trebuie pusă în mişcare acţiunea penală şi pentru noile infracţiuni sau noile acte materiale, întrucât pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie îndeplinite condiţii suplimentare respectiv să se constate că există suficiente probe cu privire la noile infracţiuni sau acte materiale şi cu privire la vinovăţia învinuitului. Prin urmare, după ce se extind cercetările în cauză, dacă se constată că există probe suficiente privind comiterea acestei noi infracţiuni în sarcina învinuitului/inculpatului, procurorul poate dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale, astfel cum s-a procedat în cauză faţă de inculpatul CGD.

În sprijinul acestei interpretări pot fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 9 al. 2 C.p.p. potrivit cărora acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege. Acest text trebuie corelat cu prevederile art. 235 şi art. 262 al. 1 pct. 1 lit. a C.p.p. din care rezultă că punerea în mişcare a acţiunii penale poate fi realizată prin ordonanţă (care trebuie să aibă un anumit conţinut inclusiv dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale) sau prin rechizitoriu. De asemenea pot fi avute în vedere şi prevederile art. 255 şi art. 256 cu referire la noţiunea de cercetare penală folosită de legiuitor în art. 238 C.p.p. Astfel, conform art. 255 al. 1C.p.p. în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232, dacă există învinuit în cauză şi constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.  Art. 256 C.p.p. prevede că de îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide potrivit art. 262.

Termenul de cercetare penală, astfel cum rezultă din interpretarea textelor legale menţionate desemnează activitatea desfăşurată în cadrul urmăririi penale constând în strângerea probelor, identificarea infractorului şi stabilirea răspunderii acestuia, precum şi în efectuarea oricăror acte specifice urmăririi penale, cu excepţia acelora care sunt date în competenta procurorului. Prin urmare extinderea cercetărilor nu este echivalentă cu o extindere a acţiunii penale, definită în doctrina juridică ca fiind instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare în vederea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni.

În acest context trebuie avute în vedere  şi prevederile art. 259 C.p.p. potrivit cărora referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei.

De asemenea art. 262 C.p.p. care reglementează conţinutul rechizitoriului prevede următoarele:

Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, procedează, după caz, astfel:

1. când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde penal:

a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată;

b) dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată;

Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.

Din aceste dispoziţii rezultă cu claritate că dacă nu s-a pus în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale (prin ordonanţa prevăzută de art. 235 C.p.p.) această dispoziţie trebuie să se regăsească în rechizitoriu.

Or, în rechizitoriul nr. 79D/P/2009 din 22.06.2009 nu se regăseşte dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale pentru unele infracţiuni pentru care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, astfel cum se va arăta şi în continuare.

Instanţa a apreciat că, în argumentarea ideii că extinderea cercetărilor penale  nu înseamnă şi o extindere a acţiunii penale, trebuie avute în vedere prevederile art. 335, art. 336 şi art. 337 C.p.p. care reglementează extinderea procesului penal la noi acte, fapte sau persoane în cursul judecăţii, în cazuri de conexitate sau indivizibilitate , prevăzute şi de art. 238 C.p.p. în faza urmăririi penale. Astfel  aceste texte  legale se referă expres la punerea în mişcare a acţiunii penale după extinderea procesului penal, în cazul infracţiunii continuate fiind atributul instanţei judecătoreşti de a dispune prin încheiere extinderea acţiunii penale iar în cazul descoperirii unor noi fapte sau a participării altor persoane la comiterea faptei procurorul poate să declare că pune sau nu pune în mişcare acţiunea penală şi în funcţie de aceasta instanţa extinde sau nu procesul penal cu privire la noile fapte sau persoane.

Într-adevăr în doctrina juridică s-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia extinderea cercetărilor penale în faza urmăririi penale este în fapt o extindere a urmăririi penale însă instanţa nu-şi poate însuşi o astfel de opinie în lipsa unor argumente convingătoare.

Referitor la schimbarea încadrării juridice realizată în sensul reţinerii unor noi fapte instanţa apreciază că reţinerea unor noi fapte în sarcina unui inculpat, unele ca acte materiale ale unei infracţiuni continuate , nu se poate face printr-o schimbare de încadrare juridică. Încadrarea juridică este operaţiunea efectuată de organele de urmărire penală şi instanţa de judecata prin care se stabileşte concordanţa deplină între fapta concretă săvârşită de învinuit sau inculpat şi norma penală specială care incriminează acea faptă,precum şi în raport cu dispoziţiile penale generale aplicabile faptei comise. Cu alte cuvinte încadrarea juridică înseamnă încadrarea faptei concrete ilicite care i se impută învinuitului/inculpatului într-un text legal care prevede şi sancţionează o infracţiune. Schimbarea încadrării juridice se realizează prin schimbarea calificării faptei dintr-o infracţiune în alta, prin trecerea de la o formă a infracţiunii la alta (de exemplu din tentativă în infracţiunea consumată), prin schimbarea din infracţiunea în formă unică în infracţiunea în formă continuată şi invers sau dintr-o infracţiune continuată în concurs de infracţiuni şi invers. Prin urmare, reţinerea unor noi fapte în sarcina învinuitului nu se poate realiza printr-o schimbare de încadrare juridică pentru că nu presupune o operaţiune juridică în sensul menţionat şi duce la eludarea dispoziţiilor legale privind începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Instanţa apreciază că şi în situaţia descoperirii unor noi acte materiale ce ar intra în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni continuate pentru care s-a început urmărirea penală ori s-a pus în mişcare acţiunea penală, organele de cercetare penală trebuie să dispună prin rezoluţie confirmată începerea urmăririi penale pentru noile fapte şi apoi punerea în mişcare a acţiunii penale, după care pot schimba încadrarea juridică, dacă forma continuată nu fusese reţinută. Aceasta întrucât trebuie avut în vedere faptul că infracţiunea continuată este o unitate infracţională legală, creată prin voinţa legiuitorului, unitate ce poate fi ulterior desfăcută printr-o schimbare de încadrare juridică, actele de executare recăpătându-şi individualitatea. De aceea şi în cazul acestor noi fapte trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale, fie extinderea cercetărilor penale.

Având în vedere cele arătate instanţa a evidenţiat deficienţele constatate cu privire la fiecare din cei patru inculpaţi menţionaţi mai sus în parte, deci cu excepţia inculpatului Nistor Petru în cazul căruia, astfel cum s-a arătat, s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceleaşi infracţiuni pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale şi ulterior punerea în mişcare a acţiunii penale.

În cazul inculpatului CCL s-a constatat că s-a început urmărirea penală prin rezoluţie pentru două infracţiuni respectiv constituire grup infracţional organizat şi deţinere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulaţie, în cazul acestei din urmă infracţiuni fapta fiind comisă în cursul lunii ianuarie (deşi nu se menţionează în ce an din actele şi lucrările dosarului rezultă că este vorba de anul 2009). Ulterior se extinde urmărirea penală pentru încă o faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de  deţinere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulaţie, faptă comisă în luna mai 2009. Pentru aceste infracţiuni la data de 10.05.2009 se dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale. După acest moment se dispune schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie, faptă prev. de art. 24 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 365/2002, în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, fiind descoperit un nou card contrafăcut tot în luna mai 2009. În cazul acestei infracţiuni trebuie observat însă că nu s-a considerat ca este o infracţiune continuată, nefiind făcută aplicarea art. 41 al. 2 C.p.p. ci o infracţiune simplă având în conţinutul său mai multe acte de deţinere. Fără a se pronunţa asupra încadrării juridice a faptelor de deţinere de instrumente de plată electronică falsificată, instanţa apreciază că, nu se putea dispune schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii unei noi fapte penale ci trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale prin rezoluţie, fie extinderea cercetărilor penale iar ulterior punerea în mişcare a acţiunii penale. La data de 2.06.2009 s-a dispus extinderea cercetărilor pentru două noi infracţiuni respectiv infracţiunea de punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată  şi infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, faptele fiind comise în luna iulie 2008. Pentru aceste infracţiuni nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, deşi instanţa apreciază că era necesar, în lumina celor arătate mai sus. În data de 17 iunie 2009 se extind din nou cercetările pentru infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, faptă prev. de art. 27 al. 1 coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002 în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, dar şi în ceea ce priveşte infracţiunea de punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată , prevăzută de art. 24 al. 2 teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen., în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt,cu menţiunea că este vorba de noi acte materiale ale unor infracţiuni continuate, întrucât s-a făcut aplicarea art. 41 al. 2 C.pen. în cazul acestor două infracţiuni. Nici pentru aceste noi fapte nu s-a pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă sau rechizitoriu. În concluzie, în cazul acestui inculpat se impune refacerea urmăririi penale avându-se în vedere cele arătate.

În cazul inculpatului PI s-a început urmărirea penală prin rezoluţie pentru trei infracţiuni respectiv constituire grup infracţional organizat, punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată şi tentativă la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, infracţiuni pentru care se şi pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. Ulterior, în mod corect (în sensul că astfel de operaţiuni ţin de schimbarea de încadrare juridică)  prin ordonanţă se dispune schimbarea încadrării juridice şi anume pentru infracţiunea de punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată se reţine forma continuată iar în cazul tentativei la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos se reţine forma consumată a infracţiunii. Prin aceeaşi ordonanţă însă s-a dispus în mod greşit şi schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii unui nou act material al infracţiunii continuate de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos. De asemenea, printr-o ordonanţă s-a dispus extinderea cercetărilor pentru o nouă infracţiune şi anume deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie, infracţiune pentru care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. În concluzie, în cazul acestui inculpat se impune refacerea urmăririi penale avându-se în vedere cele arătate.

În cazul inculpatului CVM s-a dispus prin rezoluţie începerea urmăririi penale pentru două infracţiuni: de sprijinire a unui grup infracţional organizat şi deţinere de echipamente cu scopul de a servi la falsificarea cardurilor bancare, infracţiuni pentru care s-a şi dispus prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale. Ulterior la data de 15.06.2009 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de inculpat pentru comiterea unei noi infracţiuni de instigare la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, pentru care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În concluzie, în cazul acestui inculpat se impune refacerea urmăririi penale avându-se în vedere cele arătate.

În cazul inculpatului CGD s-a dispus prin rezoluţie începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie. Ulterior , prin ordonanţă s-au extins cercetărilor faţă de inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sprijinire a unui grup infracţional organizat iar punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă a vizat ambele infracţiuni, prin urmare nu se impune refacerea urmăririi penale în ceea ce priveşte acest inculpat.

Faţă de cele arătate instanţa a apreciat că regularitatea desfăşurării urmăririi penale ţine de sesizarea instanţei de judecată iar actul de sesizare al instanţei, rechizitoriul nr. 79D/P/2009 este lovit de nulitate absolută. În acest sens în primul rând trebuie avute în vedere în primul rând dispoziţiile art. 2 al. 1 C.p.p.care reglementează principiul legalităţii procesului penal, conform căruia procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Acest principiu nu a fost respectat în cursul urmăririi penale din moment ce, în cazul a trei inculpaţi, actele de urmărire penală nu au fost efectuate conform dispoziţiilor legale privind începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Conform art. 197 al. 2, 3 C.proc.pen. dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii iar nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu. De asemenea art. 332 al. 2 C.proc.pen.  instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. Cu prilejul  analizării legalităţii sesizării instanţa este obligată să verifice nu numai întrunirea formală a condiţiilor prev. de art. 264 Cod procedură penală, pentru actul de sesizare, ci şi caracterul echitabil al procedurii în faza de urmărire penală sau analiza existenţei unor motive de nulitate prev. de art. 197 Cod procedură penală, întrucât procurorul emite rechizitoriul într-o cauză numai dacă constată că sunt satisfăcute cerinţele imperative prev. de art. 262 al. 1 Cod procedură penală : respectarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului; urmărirea penală este completă; existenţa probelor necesare şi legal administrate. Instanţa nu face doar o verificare formală a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei, întrucât, în cazul nerespectării în cursul urmăririi penale a unor dispoziţii imperative a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea , sancţiunea operează şi cu privire la rechizitoriu, act procedural prin care se finalizează, de regulă, urmărirea penală.

Prin urmare, în raport de cele evidenţiate anterior, instanţa constată că sesizarea instanţei cu judecarea cauzei penale de faţă este lovită de nulitate absolută în condiţiile în care s-a dispus trimiterea în judecată de către procuror pentru infracţiuni pentru care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală sau pentru fapte pentru care nu s-a început urmărirea penală, acte procesuale care nu pot fi substituite prin extinderea cercetărilor penale, în lipsa unui temei legal.

Întrucât în cauză operează instituţiile conexităţii şi indivizibilităţii, toţi cei cinci inculpaţi fiind trimişi în judecată fiind acuzaţi de constituire sau sprijinire a unui grup infracţional organizat în scopul comiterii altor infracţiuni pentru care au fost trimişi în judecată, se impune restituirea cauzei în întregime la procuror şi nu se poate dispune disjungerea.

În cazul inculpatului PI s-a invocat şi faptul că nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală pentru o infracţiune din cele pentru care a fost trimis în judecată. Conform procesului verbal din 18.06.2009 materialul de urmărire penală s-a prezentat sub aspectul comiterii de către inculpat a infracţiunilor prevăzute de art. 7 al. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 24 al. 2 teza I din legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen., art. 24 al. 2 din legea nr. 365/2002, cu aplicare art. 33 lit. a şi b C.pen., inculpatul menţionând că i s-a prezentat întregul material de urmărire penală. Sancţiunea care intervine în cazul în care se omite să se facă referire la o infracţiune în procesul-verbal de prezentare a urmăririi penale este nulitatea relativă, nulitate ce este acoperită în cauză având în vedere faptul că inculpatul a arătat că i s-a prezentat întregul material de urmărire penală , acestuia i s-a comunicat o copie de pe rechizitoriu iar instanţa a dispus restituirea cauzei la procuror, urmând să îi fie prezentat din nou materialul de urmărire penală şi să propună eventual alte probe în apărare.

 Faţă de cele arătate, în baza art. 332 al. 2 Cod procedură penală, având în vedere că în cauză operează instituţiile conexităţii şi indivizibilităţii, Tribunalul va restitui întreaga cauză procurorului în vederea refacerii urmăririi penale cu privire la inculpaţii CCL, PI şi CVM.

Conform art. 332 al. 3 C.p.p., în cazul în care se dispune restituirea instanţa este obligată să se pronunţe asupra măsurilor preventive luate în cauză. De asemenea potrivit art. 274 C.p.p. în cazul restituirii cauzei de către instanţa de judecată, potrivit art. 272, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la data pronunţării hotărârii iar durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155 şi 159.

Faţă de inculpaţii NP, CCL, PI s-a dispus luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive, iar faţă de inculpatul CGD s-a dispus luarea măsurii arestării preventive în lipsa sa, începând cu data punerii în executare efectivă a mandatului de arestare preventivă, ceea ce nu s-a realizat până în prezent.

Pentru a lua aceste măsuri instanţa a apreciat că în cauză s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive. Astfel, instanţa a apreciat că există indicii temeinice, în accepţiunea legală a acestuia termen, cu privire la comiterea de către cei trei inculpaţi a infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, rezultând din probele evidenţiate în cazul fiecărui inculpat în parte prin actul de sesizare, probe care au fost analizate cu prilejul luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, astfel încât instanţa a apreciat că nu se impune reluarea analizei lor detaliate.

Însă , Tribunalul a apreciat că nu mai este îndeplinită cerinţa art. 148 lit. f teza II Cod Procedură Penală. pentru a se dispune menţinerea stării de arest a inculpaţilor pentru încă 30 de zile, însă pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune luarea faţă de inculpaţi a unei alte măsuri preventive, apreciată de legiuitor ca fiind mai puţin coercitivă.

Tribunalul a apreciat că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă în prezent un grad de pericol concret pentru ordinea publică mai redus în prezent, care nu justifică menţinerea măsurii arestării preventive pentru încă 30 de zile, astfel cum s-a arătat. În ceea ce priveşte noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică Tribunalul a reţinut că nu a fost definită de legiuitor însă o astfel de definiţie s-a cristalizat în teoria juridică şi într-o practică judiciară constantă. Există un astfel de pericol atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile ocrotite prin art. 1 C.pen., ca urmare a activităţii inculpatului posterioară săvârşirii infracţiunii sau o reacţie declanşată de fapta săvârşită de acesta. Starea de pericol pentru ordinea publică presupune o rezonanţă a faptei penale, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, insecuritate socială. Pericolul concret pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu posibilitatea ca inculpatul să comită o nouă infracţiune, care constituie un temei al luării măsurii arestării preventive distinct, deci probele la care se referă art. 148 lit. f nu trebuie să vizeze acţiuni viitoare ale inculpatului, în eventualitatea cercetării sale în stare de libertate.

În cauza de faţă, deţinerea în stare de arest a inculpaţilor  pe o durată de aproximativ 4 luni  de zile este rezonabilă faţă de circumstanţele cauzei însă instanţa apreciază că menţinerea în arest a inculpaţilor în continuare pentru încă 30 de zile, în condiţiile în care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cauza întorcându-se în faza urmăririi penale, în vederea refacerii urmăririi penale, nu este indispensabilă pentru desfăşurarea procesului penal şi nu este justificată atât timp cât s-a reţinut o culpă a organelor de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale, element ce trebuie luat în considerare în aprecierea termenului rezonabil al duratei arestării preventive. Această cerinţă a duratei rezonabile a măsurii arestării preventive rezultă din dispoziţiile CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei. Conform art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mai multe cauze (Contrada contra Italiei, Muller contra Franţei) că persistenţa motivelor plauzibile de a bănui o persoană de a fi săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii deţinerii dar după un timp ele nu mai sunt suficiente. În cauza Letellier contra Franţei Curtea a arătat că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp. Detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată. În baza art. 11 şi 20 din Constituţia României dispoziţiile CEDO şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în sistemul român de drept având forţă constituţională şi supralegislativă.

În temeiul disp. art. 332 al. 3 Cod procedură penală Tribunalul va menţine pe o perioadă de 30 de zile, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prev. de art. 145 Cod procedură penală, luată faţă de inculpatul CVM, prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 8.07.2009 pronunţată de Tribunalul Suceava, definitivă şi va respinge cererile de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi de înlocuire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura obligării de a nu părăsi ţara formulate de inculpatul CVM prin apărător. Instanţa apreciază că şi în cazul acestui inculpat din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă presupunerea rezonabilă că a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată iar pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, obligaţie dispusă şi în cazul celorlalţi trei inculpaţi.

Instanţa va respinge cererile de revocare a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara formulate de inculpatul CGD prin apărător. În acest caz instanţa are în vedere că mandatul de arestare preventivă emis pe numele inculpatului nu a produs nici un efect, acesta sustrăgându-se de la urmărire penală şi de la judecată. În cazul în care se dispune arestarea preventivă în lipsă nu se pune problema prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, a menţinerii arestării preventive în cursul judecăţii, atât timp cât mandatul de arestare nu a fost confirmat. În aceste condiţii instanţa nu poate aprecia asupra unui termen rezonabil al duratei unei arestări preventive, termen care nu a început să curgă, acest element fiind esenţial şi în aprecierea gradului de pericol concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului. Trebuie observat că îndeplinirea condiţiilor pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive a acestui inculpat s-a  stabilit cu autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate  Organizată şi Terorism  - Biroul Teritorial Suceava, apreciind-o ca fiind nelegală şi netemeinică arătând că rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi sesizarea instanţei de judecată trebuie să se limiteze la fapta (faptele) şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, în sensul că nu se poate dispune trimiterea în judecată pentru o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit şi ascultat, în vederea exercitării dreptului său la apărare, după cum nu poate fi trimisă în judecată o persoană care nu a avut calitatea de învinuit sau inculpat în cursul urmăririi penale. De principiu, rechizitoriul care a depăşit aceste limite nu este legal întocmit şi nu ar trebui să producă efectul de trimitere în judecată pentru faptele şi persoanele faţă de care nu s-a efectuat urmărirea penală.

Întrucât aceste limite nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197, alin.2, C.procpen), valabilitatea rechizitoriului cu privire la faptele şi persoanele ce depăşesc aceste limite se examinează prin prisma existenţei sau inexistenţei vătămării procesuale, în cadrul unei nulităţi relative invocate în termenul legal în faţa instanţei de judecată. Dacă inculpatul acceptă judecata, aceasta se poate desfăşura pentru toate faptele şi persoanele cuprinse în actul de trimitere în judecată.

 Deşi în cuprinsul art.332 Cod procedură penală s-a prevăzut, iniţial, un singur caz de restituire pentru refacerea urmăririi penale, în practica instanţelor judecătoreşti o astfel de restituire s-a dispus şi atunci când s-au încălcat alte dispoziţii legale aflate sub sancţiunea nulităţii absolute, ca în cazul în care materialul de urmărire penala a fost prezentat unui inculpat minor sau deţinut fară a li se fi asigurat asistenţa juridică obligatorie, ori în cauzele cu inculpaţi minori când nu s-a efectuat ancheta socială în cursul urmăririi penale.

 Din aceeaşi practică se poate trage concluzia că restituirea este posibilă şi în cazul încălcării dispoziţiilor aflate sub sancţiunea nulităţii relative, dacă se constată că vătămarea produsă prin încălcarea legii de procedură penală nu s-ar putea înlătura altfel. Ultimele modificări ale textului incident au deschis practica instanţelor de a restitui cauzele în vederea refacerii urmăririi penale, datorită neparcurgerii cauzei a tuturor stadiilor procesuale obligatorii (punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală, întocmirea rechizitoriului în condiţiile legale de către procurorul competent).

 Aceste precizări sunt de natură să demonstreze că în prezenta cauză nu ne aflăm în cadrul nici uneia dintre situaţiile enumerate mai sus. Cauza penală a parcurs toate stadiile procesuale cerute de lege faţă de toţi inculpaţii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

 Mai mult decât atât, practica judiciară a statuat că în cazul în care în sarcina inculpatului se reţin mai multe fapte şi în cuprinsul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale s-a omis indicarea uneia dintre acestea, dacă cel în cauză a fost cercetat şi pentru acea faptă şi s-au administrat probe în apărare la cererea sa, omisiunea menţionată mai sus nu poate atrage casarea hotărârii pronunţate în cauză.

 Toate dispoziţiile de extindere a cercetărilor şi de schimbare a încadrărilor juridice au fost aduse la cunoştinţa inculpaţilor, împreună cu drepturile şi garanţiile lor procesuale, aceştia fiind asistaţi de apărătorii lor aleşi şi având posibilitatea de a-şi propune probe în apărare. Aceste ordonanţe au configurat întregul domeniu al cercetărilor care s-au desfăşurat faţă de inculpaţi cu precizarea în fapt şi în drept a infracţiunilor ce au format obiectul investigaţiilor penale, aceştia având posibilitatea să-şi propună probe în apărare, dar au optat să-şi exercite dreptul la tăcere. Interpretarea voinţei procesuale a organului de urmărire penală din cuprinsul ordonanţelor de extindere a cercetărilor trebuia să se facă de către instanţa de judecată din perspectiva teleologică a procesului penal prin raportare la momentul procesual la care s-au dispus şi la calitatea procesuală a persoanelor vizate. Numai lipsa totală a acestor ordonanţe ar fi putut fi sancţionată cu nulitatea absolută.

La finalul urmăririi penale, inculpaţilor li s-a prezentat materialul de urmărire penală pentru toate faptele pentru care au fost cercetaţi, cu ultima lor încadrare juridică (cu o singură excepţie, în cazul inculpatului PI caz în care s-a omis prezentarea materialului de urmărire penală una dintre infracţiunile sub aspectul cărora a fost cercetat). In consecinţă, nu s-a produs nici o vătămare procesuală a intereselor inculpaţilor sau, în orice caz, ea nu a fost demonstrată de aceştia şi nici argumentată de instanţa de judecată.

 Alte motive de nelegalitate ale hotărârii de restituire pronunţate în această cauză sunt ambiguitatea argumentării motivelor care au determinat restituirea, ca urmare a calificării unei probleme de interpretare ca un incident procedural extrem de grav, sancţionat cu nulitatea absolută şi, pe de altă parte, omisiunea precizării actelor de urmărire penală ce trebuie refăcute sau efectuate, în fapt fiind vorba despre actele procesuale imperative care ar trebui refăcute, dar a căror natură juridică este confundată permanent de către instanţa de fond.

 Astfel, instanţa de fond a apreciat „că şi în situaţia descoperirii unor noi acte materiale ce ar intra în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni continuate pentru care s-a început urmărirea penală ori s-a pus în mişcare acţiunea penală, organele de cercetare penală trebuie să dispună prin rezoluţie confirmată începerea urmăririi penale pentru noile fapte şi apoi punerea în mişcare a acţiunii penale, după care pot schimba încadrarea juridică, dacă forma continuată nu fusese reţinută" În continuare, instanţa conchide că „de aceea şi în cazul acestor noi fapte trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale, fie extinderea cercetărilor penale".

 În cazul unei schimbări a încadrării juridice, „instanţa apreciază că nu se putea dispune schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii unei noi fapte penale, ci trebuia să se dispună fie începerea urmăririi penale prin rezoluţie, fie extinderea cercetărilor penale, iar ulterior punerea în mişcare a acţiunii penale".

 În cele din urmă, instanţa de judecată „constată că sesizarea instanţei cu judecarea cauzei penale de faţă este lovită de nulitate absolută în condiţiile în care s-a dispus trimiterea în judecată de către procuror pentru infracţiuni pentru care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală sau pentru fapte pentru care nu s-a început urmărirea penală, acte procesuale care nu pot fi substituite prin extinderea cercetării penale, în lipsa unui temei legal'' în mod evident concluzia finală a instanţei de fond se află în contradicţie totală cu termenii propriului său raţionament întrucât, deşi susţine că actele procesuale susmenţionate nu pot fi substituite printr-o altă instituţie procesuală, în cazul inculpatului CGD instanţa reţine că sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sprijinire a unui grup infracţional organizat organul de urmărire penală a dispus extinderea cercetărilor penale şi a pus în mişcare acţiunea penală, motiv pentru care nu se impune refacerea urmăririi penale, generând astfel o echivalenţă între începerea urmăririi penale şi extinderea cercetărilor penale.

 În consecinţă, instanţa de fond nu şi-a lămurit pe deplin natura juridică a celor trei instituţii procesuale luate în dezbatere (începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi extinderea cercetărilor penale), a diferenţelor şi a efectelor juridice specifice pe care acestea le produc şi nici nu a indicat precis ce acte de urmărire penală sau acte procesuale de dispoziţie trebuie refăcute de către organul de urmărire penală în cazul fiecărui inculpat în parte.

 Consideră Parchetul că această manieră evazivă de rezolvare a cauzei este de natură să deschidă calea arbitrariului din perspectiva obligaţiei procurorului de a respecta indicaţiile date de prima instanţă prin sentinţa de restituire. Dacă actele procesuale nu vor fi strict precizate pentru fiecare inculpat în parte, pentru fiecare situaţie procesuală specifică prezentei cauze (adică situaţia descoperirii de noi acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni, de noi fapte în sarcina aceluiaşi inculpat sau de noi participanţi la comiterea aceleiaşi fapte ori situaţia schimbării încadrării juridice), precum şi succesiunea lor obligatorie, există riscul ca în cazul unei eventuale noi învestiri a instanţei cu judecarea cauzei să se dispună din nou restituirea pe motivul că nu s-a respectat ordinea de preferinţă stabilită de instanţa de judecată în succesiunea emiterii actelor procesuale de dispoziţie.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi drept, prin prisma dispoziţiilor art.3856 alin.3 Cod Procedură Penală, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cursul urmăririi penale cu privire la cei trei inculpaţi, în cazul cărora instanţa de fond a apreciat asupra existenţei unor neregularităţi procesuale ce au dus la reţinerea concluziei nelegalei sesizări a instanţei, determinând restituirea cauzei procurorului în vedere refacerii urmăririi penale, s-a procedat în modul următor:

1.  Pentru inculpatul PI s-a început urmărirea penală prin rezoluţia din 09.02.2009 pentru trei infracţiuni, respectiv: „constituire grup infracţional organizat”, „punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată” şi „tentativă la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, infracţiuni pentru care se şi pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa în data de 10.05.2009. Ulterior prin ordonanţa din 01.06.2009 se dispune schimbarea încadrării juridice şi anume, pentru infracţiunea de „punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată” se reţine forma continuată iar în cazul „infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos” se reţine forma consumată a infracţiunii în locul celei tentate. Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus şi schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii unui nou act material al infracţiunii continuate de „efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”. De asemenea, printr-o altă ordonanţă din aceeaşi dată, respectiv 01.06.2009 s-a dispus extinderea urmăririi penale pentru o nouă infracţiune şi anume „deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie”.

Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de „constituire a unui grup infracţional organizat”, prev. şi ped. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003, „deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie”, prev. de art 24 alin. 2  din Legea nr. 365/2002, „punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificate”, prev. de art 24 alin. 2 teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin 2  C. pen., „efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, prev. şi ped. de art. 27 alin. 1, coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 al. 2, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C. Penal.

2.  În cazul inculpatului CVM s-a dispus prin rezoluţia din data de 08.05.2009 începerea urmăririi penale pentru două infracţiuni, respectiv  „sprijinire a unui grup infracţional organizat”şi „deţinere de echipamente cu scopul de a servi la falsificarea cardurilor bancare”, infracţiuni pentru care s-a şi dispus prin ordonanţa din 10.05.2009 punerea în mişcare a acţiunii penale. Ulterior la data de 15.06.2009 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de inculpat pentru comiterea unei noi infracţiuni de „instigare la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”.

Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de „sprijinire a unui grup infracţional organizat”, prev. şi ped. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003 şi ” instigare la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, prev. şi ped. de art. 25 Cod penal rap. la art.  27 alin. 1, coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002.

3.  Pentru inculpatul CCL s-a început urmărirea penală prin rezoluţia din data de 09.02.2009 pentru două infracţiuni, respectiv „constituire grup infracţional organizat” şi „deţinere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulaţie”. Ulterior, prin ordonanţa din data de 10.05.2009 se extinde urmărirea penală pentru încă o faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „deţinere de instrumente de plată electronică falsificată în vederea punerii în circulaţie”, faptă comisă în luna mai 2009. Pentru aceste infracţiuni la data de 10.05.2009 se dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale. Ulterior, prin ordonanţa din 01.06.2009 se dispune schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de „deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie”, în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, fiind descoperit un nou card contrafăcut tot în luna mai 2009.  La data de 2.06.2009, prin ordonanţă, s-a dispus extinderea cercetărilor pentru două noi infracţiuni respectiv „infracţiunea de punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată”  şi „infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, faptele fiind comise în luna iulie 2008. În data de 17.06.2009, prin ordonanţă, se extinde urmărirea penală pentru infracţiunea de „efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, dar şi în ceea ce priveşte infracţiunea de „punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată”, în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, făcându-se aplicarea art. 41 al. 2 C.pen. în cazul acestor două infracţiuni.

Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de „constituire a unui grup infracţional organizat”,  prev. şi ped. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003,” deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie”, prev. de art 24 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 365/2002, „punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificate”, prev. de art 24 alin. 2 teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplic. art. 41 alin 2 C. pen., „efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, prev. şi ped. de art. 27 alin. 1, coroborat cu art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002, toate cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C. Penal.

Sintetizând problema supusă analizei în cauza de faţă, se impun a fi determinate elementele de diferenţiere dintre instituţiile care constau în începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi extinderea cercetărilor penale, precum şi eventualele zone comune celor trei instituţii arătate, cât timp întregul eşafodaj al argumentaţiei Parchetului gravitează în jurul ideii de echivalenţă a începerii urmăririi penale şi punerii în mişcare a acţiunii penale cu extinderea cercetărilor penale, aşa cum este incriminată de art. 238 Cod Procedură Penală, iar instanţa de fond nu îmbrăţişează aceste corespondenţe, exprimând, în esenţă, ideea că toate aceste trei instituţii penale sunt justificate de raţiuni diferite şi sunt reglementate procesual-juridic diferit, neputând să se substituie în situaţiile arătate.

Sub un prim aspect, Curtea constată că dispoziţiile art. 238 Cod procedură penală sunt aplicabile numai în situaţia în care urmărirea penală este efectuată de către organele de cercetare penală şi nu atunci când este vorba despre o anchetă proprie a procurorului, sens în care s-a şi exprimat Tribunalul Suprem prin decizia nr. 1039/1975. Această opinie este îmbrăţişată atât de doctrina cât şi de jurisprudenţa în materie (Tratat de drept procesual penal–2006, Ion Neagu şi Tratat de drept procesual penal–2008, Grigore Theodoru), fiind corect argumentată prin imposibilitatea aplicării mutatis mutandis, deoarece ar trebui ca dreptul de confirmare a extinderii să aparţină procurorului ierarhic superior, reglementare care nu există în incriminarea penală actuală.

În acelaşi timp, interpretarea sistematică, teleologică a dispoziţiilor legale care guvernează prima parte a procesului penal, respectiv urmărirea penală, interpretare complinită cu cea gramaticală, atestă corectitudinea ideii sus enunţate. În acest sens, dispoziţiile art. 201 Cod Procedură Penală fac clar delimitarea dintre organele de cercetare penală şi procurori, ambele categorii constituind organele de urmărire penală. Se poate astfel observa din tot cuprinsul Titlului I - Partea Specială a Codului de Procedură Penală că utilizarea sintagmei „organe de cercetare penală” se referă strict la această categorie, aşa încât este evident că dispoziţiile art. 238 Cod procedură penală sunt aplicabile numai în situaţia în care urmărirea penală este efectuată de către acestea.

Cu toate acestea Curtea apreciază că, în lipsa unor dispoziţii exprese şi explicite care să definească fiecare etapă şi activitatea specifică procurorului din ancheta proprie, utilizarea valorii intrinseci a dispoziţiilor legale sus-menţionate este adoptată, în mod corect, în practica judiciară de către procuror.

Astfel, când deja s-a dispus începerea urmăririi penale, iar procurorul constată unele dintre situaţiile enumerate limitativ în art. 238 Cod procedură penală, acesta dispune extinderea cercetărilor penale, act care echivalează din punct de vedere procesual cu începerea urmăririi penale. În fapt şi în drept, această extindere a urmăririi penale reprezintă o nouă începere a acestei faze procesuale pentru situaţia regăsită în cauza respectivă, una dintre cele trei enumerate în art. 238 Cod procedură penală.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea, din analiza art. 238 Cod procedură penală, constată că cele trei situaţii regăsite în textul arătat evidenţiază pe deplin ideea egalităţii juridice dintre instituţia extinderii cercetărilor penale şi cea a începerii urmăririi penale.

Astfel, ultima variantă din articolul arătat, respectiv descoperirea unor date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei, determină extinderea cercetărilor penale şi cu privire la aceasta. Cât timp cel puţin urmărirea penală a fost începută în cauză faţă de alţi participanţi la infracţiune, propunerea făcută procurorului de către organele de cercetare penală, asupra căreia acesta va decide prin ordonanţă, nu poate reprezenta decât o propunere de începere a urmăririi penale şi faţă de participanţii noi descoperiţi, deoarece a accepta mai puţin de atât ar însemna că se propune procurorului declanşarea fazei actelor premergătoare, activitate ce intră şi în competenţa organelor de cercetare penală, conform art. 224 Cod procedură penală. Tocmai pentru că este vorba de propunerea de declanşare a urmăririi penale, legiuitorul a instituit procedura din cuprinsul art. 238 Cod procedură penală, supunând în această manieră propunerea de declanşare a urmăririi penale confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, printr-o tehnică identică cu cea prevăzută în cuprinsul art. 228 alin. 3 Cod procedură penală, text de lege care reglementează procedura cadru de începere a urmăririi penale.

Cu notă observatorie, în susţinerea argumentelor sus enunţate, remarcăm că şi în doctrina procesual penală (Tratat de drept procesual penal–2008, Grigore Theodoru) se pune pe picior de egalitate urmărirea penală cu cercetarea penală, autorul structurând capitolului dedicat urmăririi penale în subcapitole denumite: cercetarea penală cu punere în mişcare a acţiunii penale, cercetarea penală fără punere în mişcare a acţiunii penale, etc.

În acest sens şi în cauza de faţă procurorul a procedat în această manieră în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii PI, CVM şi CCL. Faptul că în unele situaţii a dispus extinderea urmăririi penale, iar în altele a dispus extinderea cercetărilor penale reprezintă numai o denumire diferită a aceleiaşi măsuri procesuale, respectiv începerea urmăririi penale pentru unele fapte penale distincte. Constatarea că în cazul inculpatului CCL procurorul, alternativ, a dat ordonanţe de extindere a urmăririi penale şi ordonanţe de extindere a cercetării penale, reprezintă o dovadă suplimentară a argumentaţiei deja expuse, întărind convingerea că procurorul, în esenţă, în cazul extinderii cercetărilor penale, procesual-juridic a început urmărirea penală pentru noile infracţiuni. De altfel, şi în cuprinsul ordonanţelor de extindere a urmăririi penale s-a inserat ca şi temei juridic art. 238 Cod procedură penală, cel care guvernează instituţia extinderii cercetărilor penale, tocmai pentru că echivalenţa lor procesuală este evidentă, fiind preluată de către procuror, aşa cum s-a arătat, denumirea marginală a art. 238 Cod procedură penală. În concret, procurorul, în cadrul propriei anchete penale, aplică măsura procesuală regăsită în acest text legal numai ca şi denumire juridică şi pentru ideea de continuitate a urmăririi penale, însă în fapt declanşează urmărirea penală pentru noile fapte penale descoperite.

Din acest punct de vedere considerentele instanţei de fond privind neînceperea urmăririi penale în cazul acestor trei inculpaţi, pentru infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu este întemeiată. Aşa cum s-a arătat, ordonanţele de extindere a urmăririi penale şi cele de extindere a cercetării penale reprezintă în drept începerea urmăririi penale, şi sub acest aspect Curtea constată că Parchetul nu a încălcat nicio normă procesuală care să atragă nulitatea absolută.

Pe de altă parte, sub niciun aspect nu poate fi asimilată această instituţie sus analizată cu momentul procesual al punerii în mişcare a acţiunii penale, care reprezintă o etapă procesuală distinctă şi diferită de începerea urmăririi penale şi care nu poate fi implicită sau subînţeleasă ci trebuie să fie expresă şi clar exprimată.

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, ceea ce înseamnă soluţionarea prin justiţie a conflictului de drept penal provocat prin săvârşirea unei infracţiuni. Din momentul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva învinuitului, acesta devine inculpat şi are calitatea de parte în proces, subiect pasiv al exerciţiului acţiunii penale. Legea a prevăzut pentru inculpat, ca parte în proces, cele mai numeroase drepturi procesuale şi cele mai puternice garanţii juridice.

Legiuitorul în tot cuprinsul Codului de Procedură Penală a stabilit modalităţile şi formele în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, indicând în mod expres obligativitatea declarării punerii în mişcare a acţiunii penale, nelăsând ca acest moment procesual să fie dedus din alte activităţi specifice.

În cursul urmăririi penale sunt prevăzute expres actele de inculpare, respectiv ordonanţa prev. de art. 235 Cod procedură penală sau rechizitoriul, conform art. 262 pct.1 lit.a Cod procedură penală, tocmai pentru că dobândirea calităţii de inculpat trebuie expres manifestată şi din perspectiva consecinţelor juridice pe care le generează.

Privind comparativ dispoziţiile legale care guvernează procedura punerii în mişcare a acţiunii penale în cursul urmăririi penale, paralel cu faza cercetării judecătoreşti se remarcă faptul că în situaţiile prevăzute de art. 336, 337 Cod procedură penală, instanţa este ţinută în extinderea procesului penal de declaraţia expresă a procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale. Totodată, în cazul prev. de art. 335 Cod procedură penală, instanţa este obligată să procedeze la punerea expresă în mişcare a acţiunii penale pentru a putea judeca infracţiunea în întregul ei. Deci, dacă în toate aceste situaţii se impune declararea expresă a punerii în mişcare a acţiunii penale în faza cercetării judecătoreşti, cel puţin prin corespondenţă simetrică este necesară abordarea aceleiaşi maniere şi în cursul urmăririi penale.

Din această perspectivă este de remarcat faptul că procurorul în cauza de faţă, în cazul inculpaţilor NP şi CGD, după ce a extins cercetările penale, prin ordonanţă, a procedat expres la punerea în mişcare a acţiunii penale prin acelaşi tip de act procesual, anterior întocmirii rechizitoriului. Aceeaşi situaţie s-a produs şi în cazul inculpaţilor PI, C VM şi CCL pentru care a dispus prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale numai pentru o parte dintre infracţiunile pentru care a dispus extinderea cercetărilor penale sau extinderea urmăririi penale.

Parte dintre susţinerile din motivele de recurs creează o confuzie între procesul penal şi acţiunea penală, tocmai pentru că se îndepărtează de la analiza obiectului acestora şi a activităţilor specifice. Astfel, procesul penal constituie o activitate mai vastă în care unul dintre elementele constitutive, cel mai important, îl formează acţiunea penală.. În cadrul aceluiaşi proces penal, situaţie regăsită în speţa de faţă, se pot pune în mişcare şi exercita mai multe acţiuni penale, dacă inculpatul a săvârşit mai multe fapte penale.

În ceea ce priveşte argumentaţia din motivele de recurs vizând indivizibilitatea acţiunii penale, Curtea constată că aspectele expuse sunt preluate fragmentat din doctrina penală încercând a se acredita ideea că în cadrul unui dosar penal odată pusă în mişcare acţiunea penală pentru o infracţiune, sub cupola acesteia pot fi imputate inculpatului şi alte infracţiuni pentru care în fapt nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Această argumentaţie contravine atât teoriilor doctrinare cât şi aspectelor jurisprudenţiale, care definesc această trăsătură a acţiunii penale ca fiind exercitarea ei obligatorie împotriva tuturor participanţilor la o infracţiune, nefiind posibilă restrângerea ei numai la unii dintre aceştia. În acelaşi timp este de reţinut faptul că doctrina stabileşte că acţiunea penală este guvernată de două coordonate certe şi fixe şi anume infracţiunea şi infractorul. Literatura de specialitate stabileşte faptul că fiecărei infracţiuni şi infractor îi corespunde o acţiune penală, iar comiterea unei pluralităţi de infracţiuni de către un singur învinuit determină declanşarea tot atâtora acţiuni penale în cadrul aceluiaşi proces penal, numai acesta din urmă fiind caracterizat de unitate procesuală.

De asemenea, relativ  şi la ordonanţele de schimbare a încadrării juridice date de procuror în prezenta cauză, Curtea reţine că, dacă alte acte materiale aparţinând aceleiaşi infracţiuni continuate au fost descoperite ulterior exercitării acţiunii penale numai cu privire la unele acte, se poate exercita acţiunea penală cu privire la aceste noi acte, în vederea finalizării acţiunii penale pentru infracţiunea unică în integralitatea sa. Chiar dacă este vorba de aceeaşi acţiune penală pentru că acţionează asupra unei unice infracţiuni continuate, ea trebuie exercitată pentru toate actele materiale ce compun unitatea legală infracţională, şi ulterior se procedează la schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii art. 41 alin. 2 Cod Penal.

Pentru considerentele expuse mai sus, vizând lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale, Curtea constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică, atâta timp cât pentru o parte dintre infracţiunile pentru care cei trei inculpaţi au fost trimişi în judecată nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, nici prin ordonanţă în cursul urmăririi penale şi nici prin rechizitoriu, la momentul trimiterii în judecată.

Din această perspectivă este de remarcat faptul că procurorul în cauza de faţă, în cazul inculpaţilor NP şi CGD, după ce a extins cercetările penale prin ordonanţă a procedat expres la punerea în mişcare a acţiunii penale prin acelaşi tip de act procesual, anterior întocmirii rechizitoriului. Aceeaşi situaţie nu s-a produs şi în cazul inculpaţilor PI, CVM şi CCL pentru care s-a dispus prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale numai pentru o parte dintre infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, această omisiune regăsindu-se şi în rechizitoriu. 

Astfel, pentru inculpatul PI nu s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunile de „punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată” în formă continuată, „infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos” în formă consumată şi noul act material al infracţiunii continuate de „efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, infracţiuni reţinute prin ordonanţa din 01.06.2009, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice faţă de infracţiunile reţinute prin rezoluţia iniţială de începere a urmăririi penale din 09.02.2009. De asemenea, pentru inculpatul Pitic Ioan nu s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea „deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie”, pentru care s-a dispus extinderea urmăririi penale printr-o altă ordonanţă din aceeaşi dată, respectiv 01.06.2009.

Pentru inculpatul CVM nu s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea de „instigare la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, pentru care, la data de 15.06.2009, prin ordonanţă, s-a dispus extinderea urmăririi penale.

Pentru inculpatul CCL nu s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunile de „deţinere de instrumente de plată electronică falsificate în vederea punerii în circulaţie”, în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, fiind descoperit un nou card contrafăcut tot în luna mai 2009, pentru care, prin ordonanţa din 01.06.2009 s-a dispus schimbarea încadrării juridice. Nu s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunile de „ punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată” şi „infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos” , pentru care, la data de 2.06.2009, prin ordonanţă, s-a dispus extinderea cercetărilor şi nici pentru infracţiunea de „efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, dar şi în ceea ce priveşte infracţiunea de „punere în circulaţie de instrumente de plată electronică falsificată”, în sensul reţinerii unor noi situaţii de fapt, făcându-se aplicarea art. 41 al. 2 C.pen. în cazul acestor două infracţiuni, pentru care, prin ordonanţă, la data de 17.06.2009 s-a extins urmărirea penală.

Cum nici prin rechizitoriu nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceste infracţiuni corect instanţa de fond a constatat că regularitatea desfăşurării urmăririi penale ţine de sesizarea instanţei de judecată iar actul de sesizare al instanţei, respectiv rechizitoriul nr. 79D/P/2009 este lovit de nulitate absolută.

Conform art. 197 al. 2, 3 C.proc.pen. dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu. În analiza elementelor care conturează sfera sesizării instanţei se au în vedere, pe lângă alte situaţii, normele care reglementează sesizarea instanţei prin rechizitoriu, care includ dispoziţiile legale vizând punerea în mişcare a acţiunii penale.

Cum acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale prin ordonanţă, pentru infracţiunile sus enunţate, era obligatoriu, conform art. 262 pct.1 lit. a Cod Procedură Penală, ca această operaţiune să se producă prin rechizitoriu, act procesual care, pe lângă caracteristicile de dezinvestire a organelor de urmărire penală şi sesizare a instanţei de judecată, trebuia să reprezinte şi actul de inculpare pentru inculpaţi, faţă de infracţiunile arătate.

De asemenea, atâta timp cât dispoziţiile art. 332 al. 2 C.proc.pen. prevăd că instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la sesizarea instanţei, soluţia instanţei apare ca fiind legală şi temeinică.

Pentru a refacere urmărirea penală, procurorul va trebui să procedeze la punerea în mişcare a acţiunii penale pentru cei trei inculpaţi în raport de infracţiunile pentru care nu a declanşat acţiunea penală, dar pentru care a dispus trimiterea în judecată, în oricare de variantele prevăzute de dispoziţiile legale procesual penale, fie prin ordonanţă, fie prin rechizitoriu.

Şi dispoziţia de restituire integrală a cauzei este legală şi temeinică întrucât în cauză operează instituţiile conexităţii şi indivizibilităţii, toţi cei cinci inculpaţi trimişi în judecată fiind acuzaţi de constituire sau sprijinire a unui grup infracţional organizat în scopul comiterii altor infracţiuni pentru care a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, astfel încât se impune restituirea cauzei în întregime la procuror şi nu se poate dispune disjungerea.

Refăcând urmărirea penală, procurorul va putea remedia nulitatea relativă, reţinută corect de către instanţa de fond, cu privire la inculpatul  Pitic Ioan, căruia nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală pentru o infracţiune din cele pentru care a fost trimis în judecată.

Adoptarea de către instanţa de fond a soluţiilor privind măsurile preventive este legală şi temeinică fiind pe deplin justificată în înlocuirea măsurii arestării preventive a  inculpaţilor NP,  CCL, PI cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Astfel, instanţa a apreciat că există indicii temeinice, în accepţiunea legală a prevederilor art. 143 Cod Procedură Penală, cu privire la comiterea de către cei trei inculpaţi a infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, rezultând din probele evidenţiate în cazul fiecărui inculpat în parte prin actul de sesizare, probe care au fost analizate cu prilejul luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, însă în cauză s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive. 

Tribunalul a apreciat corect că nu mai este îndeplinită cerinţa art. 148 lit. f teza II Cod Procedură Penală pentru a se dispune menţinerea stării de arest a inculpaţilor, însă pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune luarea faţă de inculpaţi a unei alte măsuri preventive, apreciată de legiuitor ca fiind mai puţin coercitivă.

Pericolul concret pentru ordinea publică, existent la data luării măsurii arestării preventive, fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat, s-a diminuat în timp până la dispariţie o dată cu rezonanţa socială a faptelor care i se impută inculpaţilor.  În condiţiile în care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, arestarea preventivă nu mai apare ca fiind necesară pentru desfăşurarea procesului penal şi nu este justificată atât timp cât s-a reţinut o culpă a organelor de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale, element ce trebuie luat în considerare în aprecierea termenului rezonabil al duratei arestării preventive.

 Complexitatea cauzei constituie un element ce este analizat în cadrul  procedurii judiciare, cu incidenţă asupra măsurilor preventive, însă face parte dintr-un ansamblu de factori ce determină o judicioasă apreciere asupra legalităţii şi oportunităţii acesteia, printre care se regăsesc şi activităţile efective ale organelor de anchetă şi nu reprezintă prin natura ei un motiv exclusiv şi superior care să impună privarea de libertate a inculpatului.

Domenii speta

Spete similare