Stabilirea salariului prin negociere individuală între angajator şi salariat

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 10.02.2009 şi înregistrată sub nr.1077/86/2009, contestatorul B.N. în contradictoriu cu intimata S.C. „C.” SA Suceava, a contestat decizia de încetare a contractului individual de muncă nr.236 din 13.01.2009, emisă de intimată, prin care în baza art. 65 alin. 1 din Legea 53/2003, a fost concediat din funcţia de planificator salarii începând cu data de 16.02.2009 şi a solicitat anularea acestei decizii, reintegrarea în funcţia de panificator principal şi obligarea angajatorului să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat.

A mai solicitat obligarea angajatorului la plata cheltuielilor de judecată şi a salariilor compensatorii cuvenite.

În motivarea acţiunii a arătat că decizia contestată nu cuprinde precizările referitoare la termenul în care ea poate fi contestată şi instanţa judecătorească competentă să soluţioneze contestaţia, că nu este semnată de reprezentantul persoanei juridice competent să dispună concedierea, că prin decizia contestată se desfiinţează postul de planificator salarii, când prin decizia nr. 43 din 31.08.1995 a SC „N.F. I.” SA a fost promovat în postul de planificator principal, că prin decizia contestată încetează contractul individual de muncă nr. 35911/20.05.2000, contract care nu este bilateral, nefiind semnat de contestator, la rubrica salariat, fiind un fals şi face obiectul dosarului penal nr. 860/86/2007 al judecătoriei.

A mai arătat că în decizia contestată se indică la motivarea în fapt un termen general şi vag care nu este realist şi că angajatorul nu a acordat prin decizia contestată o compensaţie de patru salarii lunare, în conformitate cu Contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

De asemeni a mai arătat că societatea intimată nu se află în situaţia unei reorganizări şi că a avut rezultate economice foarte bune în ultimii trei ani, concedierea sa neavând o cauză reală şi serioasă şi că angajatorul a găsit acest pretext pentru a-i desface cu rea credinţă contractul individual de muncă.

Contestatorul a mai arătat că la data concedierii ocupa postul de vânzător în baza deciziei nr. 30 din 10.05.1999 şi a refuzului societăţii de a îl reintegra pe postul de planificator principal şi de a emite o decizie în acest sens.

În drept, şi-a întemeiat contestaţia pe dispoziţiile art. 76 – 78 Codul muncii.

.Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că prin decizia contestată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, întrucât locul de muncă al contestatorul s-a desfiinţat, iar în cadrul societăţii nu sunt disponibile locuri de muncă corespunzătoare pregătirii profesionale şi capacităţii de muncă al salariatului.

A mai arătat  intimata că decizia atacată a fost dată cu respectarea prevederilor art. 74 din Codul muncii, că se prevede în această decizie că se va acorda o compensaţie de un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi, conform art. 78 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional şi că este semnată de reprezentantul legal al societăţii – administrator D.C.O. şi consilier juridic M.G.

Cu privire la decizia nr. 30/10.05.1999 emisă de SC „N.F.I.” SA Fălticeni, desfiinţată prin sentinţa civilă nr. 2485/1999, intimata a arătat că aceasta nu şi-a produs niciodată efectele, fiind suspendată odată cu introducerea contestaţiei împotriva ei şi că nu i-a fost modificată niciodată contestatorului funcţia avută anterior nici faptic şi nici scriptic în cartea de muncă, fiind retribuit pentru această funcţie în permanenţă, deşi acesta nu s-a prezentat la serviciu de la data preluării vechiului angajator de către intimată, neprestând nici o activitate în cadrul societăţii.

La data de 01.07.2009, contestatorul şi-a completat acţiunea în sensul că a contestat şi decizia de încetare a contractului individual de muncă nr.16 din 16.02.2009 emisă de intimată.

A arătat că această decizie nu i-a fost comunicată şi că a luat cunoştinţă de această decizie din înscrisurile depuse de intimată la dosar.

La termenul de judecată din data de 20.07.2010, contestatorul a solicitat mărirea câtimii obiectului cererii, în sensul că solicită despăgubiri de la data de 10.02.2006 şi până la reintegrarea efectivă pe postul de planificator principal.

Prin sentinţa civilă nr. 1528 din 5 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Suceava s-a admis în parte contestaţia completată şi precizată formulată de contestator în contradictoriu cu intimata S.C. „C.” SA ; s-au anulat deciziile nr. 236/13.01.2009 şi nr. 16/16.02.2009 emise de intimată; s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziilor de concediere, respectiv planificator salarizare şi a fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate de care acesta ar fi beneficiat de la data 16.02.2010 şi până la reintegrarea efectivă în funcţie.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost angajatul intimatei în funcţia de planificator salarizare în baza contractului individual de muncă.

Prin decizia nr. 236/13.01.2009 emisă de intimata SC „C.” SA în baza art.65 alin.1 din codul muncii, petentul a fost concediat ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, începând cu data de 16.02.2010.

Pe timpul desfăşurării judecăţii în cauza de faţă, la termenul din data de 25.06.2010, intimata a depus la dosar o altă decizie de concediere privindu-l pe reclamant, respectiv decizia nr. 16/16.02.2009, decizie pe care reclamantul a arătat de asemenea că o contestă.

Prin decizia nr. 16/16.02.2009 emisă de intimata SC „C.” SA în baza art. 65 alin.1 din Codul muncii, petentul a fost concediat ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, începând cu data de 16.02.2010. Această din urmă decizie nu a fost comunicată petentului, reclamantul luând la cunoştinţă despre conţinutul său din dosar, a fost însă comunicată la ITM Suceava şi operată în carnetul de muncă al reclamantului (f. 91).

Analizând din punct de vedere formal conţinutul celor două decizii de concediere contestate de petent tribunalul a apreciat  că acestea nu au fost emise cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale incidente care reglementează conţinutul deciziilor de concediere şi care prevăd elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de concediere, sancţiunea nerespectării acestora fiind nulitatea absolută a deciziei.

Astfel, tribunalul a reţinut că, legal, conţinutul deciziei de concediere este reglementat de mai multe texte din codul muncii, respectiv art. 62, art. 74, art. 75 şi art. 268.

Din coroborarea dispoziţiilor legale cuprinse în textele legale anterior menţionate, tribunalul a reţinut că unul din elementele obligatoriu a fi înscris în decizia de concediere, indiferent în ce temei a fost aceasta emisă, este termenul în care decizia poate fi contestată şi instanţa competentă să soluţioneze contestaţia.

În acest sens, tribunalul (astfel cum se arată şi în  Decizia CCR nr. 506/04.10.2005 publicată în M.of. nr. 982/04.11.2005) a reţinut  că întreaga legislaţie a muncii se bazează pe principii generale care au menirea să asigure desfăşurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios şi echitabil, apărarea deopotrivă a intereselor legitime, atât ale angajatorilor, cât şi ale salariaţilor. Reglementările legale adoptate pe baza acestor principii generale trebuie să asigure accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii, garantate de art. 45 din Constituţie, precum şi exercitarea neîngrădită a dreptului la muncă şi la protecţia socială a salariaţilor, consacrat de art. 41 din Constituţie.

Printre aceste reglementări legale au o importanţă deosebită cele care se referă la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă. Pentru a se preveni eventualele comportări abuzive ale angajatorilor, prin care ar leza drepturile şi interesele legitime ale salariaţilor, Codul muncii reglementează în mod expres condiţiile de fond şi de formă în care angajatorul poate dispune din propria iniţiativă concedierea salariatului, cu efect de încetare a contractului individual de muncă.

În cadrul condiţiilor de formă, alin. (2) al art. 62 din Codul muncii dispune ca decizia de concediere să fie emisă în scris, să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă. Lipsa acestor elemente de motivare şi precizări atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere.

Decizia de concediere reprezintă un act unilateral, manifestarea de voinţă a angajatorului, care nu trebuie să se adreseze justiţiei ori altor organe pentru a solicita încetarea raporturilor juridice de muncă cu un anumit salariat. În schimb, salariatul are tot interesul să conteste în justiţie măsura de concediere, dacă o consideră ca fiind luată fără motive legale şi de fapt întemeiate. Apărarea împotriva unei măsuri abuzive nelegale ori neîntemeiate de îngrădire a exerciţiului dreptului la muncă constituie un drept constituţional fundamental al salariatului. Acest drept îl poate exercita numai în cunoştinţă de cauză, respectiv dacă este informat în mod corespunzător despre motivele de drept şi de fapt pe care angajatorul şi-a întemeiat decizia şi mijloacele procedurale prin care poate contesta măsura luată.

Odată declanşat litigiul şi angajatorul îşi poate face apărarea prin mijloacele procedurale legale, inclusiv prin exercitarea căilor de atac, respectarea legalităţii mijloacelor procedurale garantează desfăşurarea unui proces echitabil pentru toate părţile implicate. Precizările cu privire la termenul de contestare şi la instanţa judecătorească competentă să soluţioneze litigiul încă de la început, în cuprinsul deciziei de concediere, contribuie la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil

Or, analizând conţinutul celor două decizii de concediere contestate tribunalul a constatat  că în nici una dintre acestea nu sunt înscrise menţiunile privind termenul în care deciziile pot fi contestate şi instanţa competentă să soluţioneze contestaţia lipsuri care determină nulitatea lor absolută.

Pe de altă parte, cu referire la decizia nr.16/16.02.2009 prin care s-a procedat la încetarea raporturilor de muncă dintre reclamant şi pârâtul angajator nu i-a fost niciodată comunicată petentului.

Or, potrivit prevederilor art.75 din codul muncii, decizia de concediere (ca act juridic de dreptul muncii) produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Cum concedierea reclamantului prin decizia nr.16/16.02.2009 s-a dispus cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, au devenit incidente prevederile art.76 din Codul muncii, decizia de concediere fiind lovită de nulitate absolută.

În consecinţă, faţă de considerentele anterior arătate, tribunalul a apreciat  ca fiind întemeiată în parte contestaţia petentului astfel cum a fost completată şi precizată şi în consecinţă în baza art.76 din Codul muncii, a anulat  deciziile nr.236/13.01.2009 şi nr. 16/16.02.2009 emise de intimată.

 În baza art.78 alin.2 din Codul muncii, având în vedere solicitarea contestatorului,  tribunalul a dispus  reintegrarea acestuia în funcţia deţinută anterior emiterii decizie de concediere, respectiv planificator salarizare. În acest sens, tribunalul constată că potrivit menţiunilor din carnetul de muncă(f.56-72, 89-92) la momentul fuziunii prin absorbţie a SC N.F. „A.” SA Piatra Neamţ cu SC C. SA Suceava petentul era încadrat pe funcţia de planificator salarizare, decizia nr.30/10.05.1999 emisă de SC N.F.I. SA Fălticeni neproducând niciodată efecte, această decizie fiind operată în carnetul de muncă al petentului după declanşarea prezentului litigiu, la cererea reclamantului.

De asemenea, în baza art.78 alin.1 din Codul muncii a obligat  intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate de care acesta ar fi beneficiat de la data 16.02.2010 (data concedierii) şi până la reintegrarea efectivă în funcţie.

Totodată, tribunalul a apreciat  ca neîntemeiată solicitarea petentului de a i se achita drepturi salariale începând cu data de 10.02.2006 reţinând în acest sens că prin cererea depusă la data de 20.07.2010(f.169) petentul nu a oferit nici o justificare pentru a i se acorda drepturile salariale începând cu această dată.

De asemenea, tribunalul a apreciat  ca fiind neîntemeiată şi solicitarea petentului de a i se achita despăgubirile în cuantumul precizat în cererea depusă la data de 15.09.2010(f.178) reţinând în acest sens că drepturile sale salariale sunt cele stabilite prin negocierea cu angajatorul conform art.157 din codul muncii şi nu prin raportarea la salariile altor angajaţi ai pârâtei. De altfel, prin concluziile puse cu ocazia dezbaterii fondului cauzei petentul a susţinut doar obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante arătând că sumele exacte se pot stabili cu ocazia executării.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul B.N. invocând motive de netemeinicie şi nelegalitate.

În dezvoltarea acestor motive se arată că sentinţa primei instanţe este nelegală în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind plata de drepturi salariale începând cu data de 10.02.2006 şi acordarea acestora abia cu data de 10.02.2010.

Recurentul a susţinut că încă de la angajarea sa în funcţia de planificator principal, respectiv 31.08.1995 a fost supus unor presiuni şi conflicte ca urmare a calităţii sale de lider de sindicat în sensul că s-a încheiat un nou contract individual de muncă cu nr. 3591/2000 precum şi un act adiţional cu nr. 104/21.07.2005, semnat de altcineva şi care au culminat cu deciziile contestate de desfacere a contractului individual de muncă.

Recurentul a susţinut că solicitarea de a i se plăti despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat începând cu 10.02.2006 pe lângă anularea deciziilor de concediere este întemeiată deoarece diminuarea drepturilor salariale prin actul adiţional nr. 104 din 21.07.2005 nu este legală.

Mai arată că pretenţiile sale au fost formulate cu respectarea termenului general de prescripţie şi au mai mult o valoare simbolică.

Intimata S.C. „C.” Suceava nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, probatoriului administrat şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că este nefondat.

În mod corect prima instanţă a respins capătul de cerere ce viza acordarea de despăgubiri începând cu 10.02.2006, reprezentând diferenţe de drepturi salariale rezultate din pretinsa diminuare a salariului recurentului prin întocmirea actului adiţional nr. 104/21.07.2005.

Din examinarea carnetului de muncă al recurentului depus în copie la dosar, nu rezultă că salariul acestuia ar fi suferit vreo discriminare.

Cât priveşte modificările salariale consemnate în carnetul de muncă pentru intervalul de timp vizat prin acţiune, Curtea a reţinut că acestea au fost operate ca urmare a stabilirii de către Guvern a unui alt cuantum al salariului minim pe economie corespunzător anilor 2006, 2007, 2008 şi 2009 şi pe care angajatorul este obligat să-l garanteze în plată conform art. 159 alin. 3 din Codul Muncii.

Pretenţia reclamantului-recurent de a i se plăti salariul la un nivel la care este retribuit nu alt angajat al intimatei este nejustificată întrucât salariul se stabileşte prin negociere individuală între angajator şi salariat, conform  disp. art. 157 alin. 1 din Codul Muncii.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare