Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei. Mărturia mincinoasă.

Fapta inculpatului care a fost cercetat ca învinuit în cursul urmăririi şi faţă de care s-a dispus, prin rechizitoriu scoaterea de sub urmărire penală şi care a fost citat ca martor în faţa instanţei, nefiind audiat în calitate de martor de către procuror şi care a încunoştinţat instanţa că nu va depune mărturie, nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Decizia penală nr.59/R/29.01.2010, pronunţată în dosarul nr.6736/233/2008

Speţă comentată de domnul judecător Liviu Herghelegiu

Asupra recursului penal de faţă ;

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 6736/233/2008 Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi a formulat recurs împotriva deciziei penale nr. 350/A din 5.10.2009 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosarul nr. 6736/233/2008.

Prin decizia penală nr. 350/A din 5.10.2009 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosar nr. 6736/233/2008 a fost respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi împotriva sentinţei penale nr. 2209/15.12.2008 a Judecătoriei Galaţi, pronunţată în dosarul nr. 6736/233/2008.

Pentru a hotărî astfel instanţa de apel, Tribunalul Galaţi, a avut în vedere că prin sentinţa penală nr. 2209/14.12.2008 a Judecătoriei Galaţi s-a dispus,  în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod proc. penală, în referire la art. 10 alin. 1 lit. d Cod proc. penală, achitarea inculpatului B. M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 Cod penal, întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

În temeiul art. 192 alin. 3 Cod proc. penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate  în sarcina acestuia, iar potrivit art. 189 Cod proc. penală, onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 100 lei, va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei, în contul Baroului de avocaţi Galaţi.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria  Galaţi a reţinut  următoarele :

La data de 30.05.2003, inculpatul B. M. a fost audiat, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu, cu privire la faptul că in cursul lunilor februarie – martie 2003, l-ar fi ajutat pe numitul D. N. să valorifice o combină muzicală sustrasă de acesta din locuinţa unui vecin al său.

Ulterior, la data de 17.07.2003 s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. 1 Cod proc. penală, începerea urmăririi penale faţă de numitul D. N. şi de inculpatul B. M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 – 209 Cod penal.

La data de 05.11.2003 s-a adus la cunoştinţă inculpatului B. M. că este învinuit de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a şi i Cod penal, constând în aceea că, la data de 25.02.2003, împreună cu numitul D. N. au pătruns în locuinţa numitului N. N. de unde au sustras o combină muzicală marca Philips.

Inculpatul B. M. a refuzat să semneze procesul verbal prin care i se aducea la cunoştinţă învinuirea şi să dea declaraţie în calitate de învinuit.

Prin rechizitoriul nr. 5624/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi  s-a dispus punerea în mişcarea a acţiunii penale şi  s-a sesizat instanţa de judecată cu privire la fapta săvârşită de numitul D. N., prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. i Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal şi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B. M. pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. i Cod penal, acesta fiind menţionat în citativul actului de inculpare inculpatul ca martor.

La termenul de judecată din data de 05.04.2005, în dosarul nr. 3484/P/2003 al Judecătoriei Galaţi, inculpatul B. M., aflat în stare de arest, a fost adus în faţa instanţei de judecată pentru a fi audiat în calitate de martor din lucrări.

La acel moment, inculpatul B. M. a arătat că nu a dat şi nu a semnat nici o declaraţie în cursul urmăririi penale şi a refuzat să depună jurământul de martor şi să depună mărturie.

Prin rechizitoriul nr.2462/P/2005 din data de 29.12.2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului B. M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal  - ce face obiectul prezentei judecăţi - constând in aceea că, la data de 05.04.2005, inculpatul B. M., în calitate de martor, a refuzat să declare tot ce cunoaşte „despre combina muzicală furată de către numitul D. N.”.

Prima instanţa a reţinut că, pentru dobândirea calităţii procesuale de martor (calitate acordată inculpatului B. M. în momentul sesizării instanţei judecătoreşti prin rechizitoriul nr. 5624/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi), este necesară îndeplinirea a trei condiţii: să existe un proces în curs de desfăşurare în faţa organelor judiciare, să existe o persoană fizică ce cunoaşte fapte sau împrejurări de natură a contribui la aflarea adevărului în cauză, iar această persoană să fie ascultată de către organele judiciare.

Inculpatul B. M. a fost audiat în faza actelor premergătoare, anterior începerii urmăririi penale împotriva sa şi a numitului D. N., la data de 30.05.2003, iar ulterior începerii urmăririi penale, la data de 17.07.2003,  inculpatul B. M. a refuzat să fie audiat în calitate de învinuit pentru a nu contribui la propria încriminare.

Faza actelor premergătoare constituie o activitate de investigare pentru identificarea mijloacelor de probă, inclusiv a persoanelor care pot fi audiate în calitate de martor, persoane care nu sunt audiate sub prestare de jurământ, momentul ce declanşează procesul penal constituindu-l începerea urmăririi penale.

Prin urmare, până la data de 05.04.2005, când inculpatul B. M. a fost adus în faţa instanţei de judecată, acesta nu fusese audiat de un organ judiciar în cadrul unui proces penal, astfel că nu dobândise calitatea de martor.

Prin refuzul de a depune jurământul de martor, prev. de art. 85 Cod procedură  penală, inculpatul B. M. nu a dobândit nici ulterior calitatea procesuală de martor.

Din declaraţia inculpatului B. M. (file 9, 10 dosar instanţă) reiese faptul că instanţa de judecată, luând act de refuzul său i-a aplicat o amendă judiciară, aspect care nu reiese însă din conţinutul încheierii de şedinţă din data de 05.04.2005, dar care  este posibil să fi fost avut în vedere de instanţa de judecată pentru a-l determina pe inculpatul B. M. să declare tot ce cunoaşte în legătură cu cele ce urma să fie întrebat.

Dispoziţiile procedurale cu privire la astfel de situaţii, în care o persoană, deşi are cunoştinţă despre împrejurări ale unor fapte penale refuză să depună jurământul de martor, fără a se afla în vreuna din situaţiile de excepţie când legea permite refuzul depunerii mărturiei, sunt lacunare.

 Instanţa apreciază că o astfel de situaţie este similară celei în care persoana care poate contribui la aflarea adevărului refuză să se prezinte în instanţă, chiar în condiţiile în care suportă consecinţe pecuniare.

Instanţa observă că inculpatul B. M. nu s-a prezentat la termenul de judecată din data de 05.04.2005 de bună voie, ci a fost adus,  întrucât era arestat în altă cauză, astfel că şi-a precizat în mod expres refuzul de a participa în procesul penal ca martor.

Dacă acesta s-ar fi aflat în stare de libertate şi nu s-ar fi prezentat în faţa instanţei de judecată, lipsa acestuia ar fi fost echivalentă poziţiei exprimate la termenul de judecată, situaţie în care, dat fiind reglementările actuale, nu ar fi apărut elemente specifice infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei.

Prima instanţa nu a reţinut apărarea inculpatului, în sensul achitării în temeiul art. 10 lit. a Cod procedură  penală, dispoziţie care se referă la inexistenţa faptei în materialitatea sa şi nu la o calificare juridică greşită dată unei stări de fapt existente.

Pentru motivele arătate  mai sus, prima instanţa  a dispus  achitarea  inculpatului B. M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 260 alin. 1 Cod penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură  penală în ref. la art. 10 lit. d Cod procedură  penală.

Împotriva acestei  sentinţe a declarat apel in termen Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi solicitând desfiinţarea acesteia pentru motive de nelegalitate.

Astfel, Parchetul a invocat faptul ca poate fi subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasa si persoana care nu a depus jurământul, întrucât dispoziţiile art. 260 Cod penal nu prevăd  expres obligaţia îndeplinirii acestei forme.

În cazul intimatului B. M. nu exista nici o interdicţie legala pentru ascultarea acestuia ca martor, iar din materialul probator administrat a rezultat ca acesta a refuzat sa depună declaraţie ca martor deşi avea cunoştinţa despre împrejurări ale unei fapte penale cu privire la care a fost întrebat.

Audiat de către instanţa de apel, intimatul inculpat B. M. a recunoscut ca a refuzat sa depună declaraţie ca martor într-o cauza in care in care fusese si el cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

Prin concluziile depuse la dosar de către apărătorul sau, intimatul inculpat B. M. a solicitat respingerea apelului ca nefondat întrucât el nu îndeplinea condiţiile pentru audierea sa ca martor, reiterând o parte din considerentele primei instanţe.

Tribunalul Vrancea a reţinut că apelul este nefondat pentru următoarele  considerente:

Refuzul inculpatului de a participa în procesul penal ca martor, în condiţiile în care cunoştea aspecte în legătură cu fapta numitului D. N., este de necontestat, existând  în materialitatea sa .

Astfel, din declaraţiile martorilor O. L. şi P. V., audiaţi în mod nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti de către prima instanţă, reiese că inculpatul B. M. îl cunoştea pe  numitul D. N., iar din declaraţia martorului F L reiese faptul că inculpatul B. M. era împreună cu numitul D. N. la momentul când acesta a vândut martorului F. A. combina muzicală sustrasă de la martorul N. N. Cu privire la refuzul de a depune declaraţie in fata instanţei, acesta nu este contestat nici de către intimat, ci doar justificat de împrejurarea ca fusese si el cercetat  ca învinuit pentru aceeaşi infracţiune de furt.

În art.14 pct.3 lit.g din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, pact ratificat de România prin Decretul nr.212/31.12.1974 si  care  face parte din dreptul nostru intern potrivit art.20 pct.1 din Constituţie, se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată, deci un veritabil drept la tăcere. Tribunalul a apreciat că această dispoziţie conferă martorului dreptul de a nu fi obligat să declare ceva prin care indirect s-ar recunoaşte şi el vinovat.

De altfel soluţia de scoaterea de sub urmărire penală a  intimatului B. M. pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. i Cod penal dispusă  prin rechizitoriul nr. 5624/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi  nu este definitiva, ea putând fi ulterior infirmata de către procurorul ierarhic superior.

Cât priveşte privilegiul împotriva auto-incriminării sau dreptul la tăcere, Curtea europeana a drepturilor omului  a stabilit  că acestea sunt în general recunoscute de standardele internaţionale, care le leagă de conţinutul procedurii echitabile. Scopul lor este să îl protejeze pe acuzat de acţiunile necorespunzătoare ale autorităţilor şi astfel, să se evite erorile judiciare. Dreptul la absenţa auto-incriminării vizează, în primul rând, respectarea voinţei persoanei acuzate de a păstra tăcerea şi presupune ca, în cauzele penale, acuzarea să facă dovada împotriva acuzatului, fără a obţine probe prin metode coercitive sau opresive împotriva voinţei acuzatului.

Tribunalul a apreciat ca martorul, care riscă prin declaraţia sa să se pună în mişcare împotriva sa o procedură penală, are un drept la tăcere cum ar fi în cazul soţului şi rudelor apropiate precum şi în alte situaţii când nu este obligat în mod expres de lege să  depună mărturie, să denunţe sau să sesizeze.

De altfel in alte legislaţii europene , cum ar fi  Codul de procedură penală  austriac, prin art. 152, este stabilit expres ca nu sunt obligate să depună ca martori  persoanele care riscă prin declaraţia lor de martor să se pună în mişcare împotriva lor o procedură penală .

Întrucât intimatului B. M. nu-i poate fi atribuita calitatea de martor in cauza penala arătată mai sus împotriva voinţei sale, Tribunalul a apreciat  ca acesta nu îndeplineşte condiţiile privind calificarea subiectului activ al infracţiunii prev. de art. 260 Cod penal.

În consecinţă, soluţia data de către prima instanţă de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod proc. penală, în referire la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură  penală, a inculpatului B. M.,  pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 Cod penal, întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii este legala.

Tribunalul a înlăturat  motivarea primei instanţe, in sensul ca inculpatul B. M. nu întruneşte condiţiile pentru a fi subiectul activ calificat al infracţiunii de mărturie mincinoasa, întrucât nu dobândise calitatea de martor nici până la data de 05.04.2005, când a fost adus în faţa instanţei de judecată, nefiind  audiat de un organ judiciar în cadrul unui proces penal, si nici ulterior datorita  refuzului de a depune jurământul de martor, prev. de art. 85 Cod procedură  penală.

Astfel dispoziţiile cuprinse in Codul de procedura penala nu impun obligaţia ca martorul sa fi fost audiat obligatoriu in cursul urmăririi penale înainte de a fi audiat de către instanţa, iar depunerea jurământului nu este o condiţie obligatorie prev.  de dispoziţiile art. 260 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasa prin varianta refuzului de a declara tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul a confirmat hotărârea apelata pe baza propriei motivări ce vine sa înlocuiască motivarea  primei instanţe  si a dispus in baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură  penală, respingerea ca nefondat a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi .

Împotriva deciziei penale nr. 350/A din 5.10.2009 a Tribunalului Galaţi, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, criticând soluţia instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de recurs s-a arătat că se constată că instanţa de apel a înlăturat motivarea instanţei de fond care a stat la baza soluţiei de achitare, în sensul că inculpatul nu putea fi subiect activ calificat al infracţiunii de mărturie mincinoasă întrucât nu dobândise calitatea de martor la 5.04.2005 când a fost adus în faţa instanţei de judecată, nefiind audiat de un organ judiciar în cadrul unui proces penal şi nici ulterior datorită refuzului de a depune jurământul de martor prevăzut de art. 85 Cod penal.

A avut în vedere instanţa de apel, în mod corect, sub acest aspect, faptul că dispoziţiile din Codul de procedură penală nu impun obligaţia ca martorul să fie audiat în cursul urmăririi penale înainte de a fi audiat de instanţa de judecată, iar depunerea jurământului nu este o condiţie obligatorie prevăzută de art. 260 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prin varianta refuzului de a declara tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Nu sunt însă de acord cu menţinerea soluţiei de achitare a inculpatului B. M. şi motivarea pe care a făcut-o instanţa de apel în susţinerea acestei soluţii.

A considerat instanţa de apel că refuzul inculpatului B. M. de a depune declaraţie în faţa instanţei este justificat de împrejurarea că fusese şi el cercetat ca învinuit pentru aceeaşi infracţiune.

A arătat că martorul care riscă ca prin declaraţia sa să pună în mişcare împotriva sa o procedură penală are un drept la tăcere şi că această apreciere a instanţei este una incorectă.

Martorul, conform art. 260 Cod penal, este persoana care are cunoştinţă de o faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză şi este ascultată în acea cauză.

Cunoscând direct împrejurările de fapt care fac obiectul cauzei, martorul este cel  care prin depoziţiile pe care le face contribuie la aflarea adevărului şi la soluţionarea justă a cauzei.

Pentru aceasta este necesar ca martorul să aibă o atitudine corectă, să dea declaraţii, să manifeste sinceritate şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie în legătură cu împrejurările în privinţa cărora a fost întrebat.

Raţiunea incriminării infracţiunii de mărturie mincinoasă este aceea de a determina martorii pe de o parte să facă declaraţii şi pe de altă parte să declare adevărul.

Motivarea instanţei cum că acesta ar beneficia de un drept la tăcere este în afara pre vederilor legale în vigoare.

Codul de procedură penală a prevăzut situaţiile în care martorul nu este obligat să depună mărturie, respectiv persoana care are obligaţia de a păstra secretul profesional (art.79), soţul şi rudele apropiate (art. 80).

Legiuitorul a instituit şi incompatibilitatea între calitatea de parte în proces şi cea de martor.

Raţiunea acestea constă însă în aceea că părţile sunt ascultate în această calitate iar declaraţiile lor constituie mijloace de probă.

Dacă o persoană pierde sau renunţă la calitatea de parte ea poate deveni martor. În cauza de faţă, chiar dacă inculpatul B. M. a fost iniţial cercetat alături de D. N. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faţă de el s-a dat soluţie de scoatere de sub urmărire penală (a se vedea filele 17-19 din dosarul nr. 2462/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi ).

Fiind scos de sub urmărire penală, B. M. a pierdut calitatea de parte în cauză.

Datorită acestui fapt procurorul, prin rechizitoriu, i-a stabilit calitatea de martor şi l-a propus în citativ în această calitate.

Împotriva soluţiei de scoatere de sub urmărire penală nu s-a făcut plângere. Totodată această soluţie nu a fost infirmată, fiind una definitivă.

Pe cale de consecinţă, calitatea lui B. M. în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea cauzei privind pe D. N. era aceea de martor care avea obligaţia să declare tot  ceea ce ştie cu privire la activitatea infracţională a celui trimis în judecată.

Instanţa de judecată i-a adus la cunoştinţă că va fi audiat în calitate de martor, i-a cerut să depună jurământul şi să facă declaraţii iar inculpatul B. M. a refuzat .

Din declaraţiile pe care le-a dat în faţa instanţelor rezultă în mod clar că inculpatul B. M. a înţeles că are doar calitatea de martor cu privire la fapta reţinută în sarcina lui D. N..

Chiar în faţa instanţei de apel inculpatul a arătat că a ştiut calitatea pe care o are şi nu a putut indica nici un motiv pentru care a refuzat să facă mărturie.

Ca urmare, inculpatul a conştientizat că faţă de el, ca parte, procesul penal s-a încheiat, a cunoscut că depoziţiile sale vizau stabilirea adevărului referitor la faptele inculpatului D. N. şi nu urmăreau propria incriminare.

Dreptul la tăcere pentru a nu se autoincrimina la care face referire instanţa de apel este recunoscut doar învinuitului sau inculpatului, conform art. 70 alin. 2 Cod procedură  penală.

Ori, B.M. pierduse calitatea de învinuit ca urmare a scoaterii de sub urmărire penală, calitatea sa fiind de martor, aceste dispoziţii legale nu-i sunt aplicabile.

Şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că persoanele faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală dobândesc calitatea de martori ( decizia penală nr. 249/13.01.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ).

Refuzul inculpatului de a participa ca martor în condiţiile în care cunoştea aspecte în legătură cu fapta lui D. N. este de necontestat, fapt de altfel reţinut de instanţa de apel.

Din declaraţiile martorilor O. L. şi P. V., audiaţi nemijlocit de prima instanţă, rezultă că inculpatul B. M. îl cunoştea pe D. N. iar din declaraţia lui F. L. reiese că inculpatul B. M.  era cu D. N. la momentul când acesta i-a vândut martorului F. A. combina muzicală pe care o sustrăsese de la N. N..

În concluzie inculpatului B. M. i-a fost atribuită legal calitatea de martor iar acesta, deşi cunoştea calitatea sa, a refuzat să depună jurământul de martor, să facă declaraţii şi să indice împrejurările importante pe care le ştia cu privire la fapta inculpatului D. N.

În acest mod a înţeles să lipsească instanţa de judecată de un mijloc de probă esenţial în stabilirea adevărului cu privire la activitatea infracţională a lui D. N..

Tăcerea sa constituie o modalitate de realizare a infracţiunii de mărturie mincinoasă, fiind de natură a împiedica aflarea adevărului.

Faţă de toate cele precizate se consideră că s-ar fi impus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Analizând motivele de recurs, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că recursul este nefondat, fiind respins ca atare.

Considerentele invocate de instanţele de fond şi de apel sunt pe deplin valabile şi Curtea şi le-a însuşit.

În mod corect, procurorul de la urmărirea penală ar fi trebuit să dispună, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B. M. şi audierea acestuia, în calitate de martor, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Abia în această situaţie refuzul inculpatului de a depune mărturie în faţa instanţei de judecată ar fi putut constitui infracţiunea de  mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 Cod penal.

Este adevărat că în faţa instanţei de judecată pot fi audiaţi ca martori persoane care cunosc despre săvârşirea unei infracţiuni dar care însă nu au fost cunoscuţi la urmărirea penală şi care nu au fost audiaţi în calitate de martori, necesitatea audierii acestora rezultând din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

În toate cazurile trebuie avută în vedere relevanţa mărturiei, în sensul dacă organul de urmărire penală şi instanţa de judecată nu pot afla adevărul decât numai în baza acelei mărturii sau declaraţia martorului poate fi înlăturată din materialul probator, aflarea adevărului fiind posibilă în baza altor probe, coroborate între ele.

La acestea se adaugă şi faptul că procurorul ar fi putut, în faza judecăţii, să procedeze, în baza art. 337 Cod procedură  penală la extinderea procesului penal faţă de inculpatul B. M., care prin declaraţia sa s-ar fi autoincriminat, fapt interzis, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, de prevederile tratatelor internaţionale asupra drepturilor omului la care România este parte.

Curtea a mai avut în vedere şi poziţia subiectivă a inculpatului B. M., care a avertizat instanţa că refuză să depună jurământul şi să facă declaraţii, instanţa putând stabili adevărul în baza celorlalte probe administrate în cauză, în speţă declaraţiile inculpatului  D. N., ale martorilor O. L., P. V., F. L., N. N., F. A., C. I., C. B., C. M..

Aşa fiind şi văzând şi prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b Cod proc. penală, prin decizia penală nr. 59/R/29.01.2010, pronunţată în dosarul nr.6736/233/2008, Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi împotriva deciziei penale nr. 350/A din 05.10.2009 a Tribunalului Galaţi.

Conform art. 192 alin. 3 Cod procedură  penală cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea prezentului recurs au rămas în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare