Uzufruct viager. Protecţia juridică a acestuia.

Decizie 136 din 09.03.2011


Potrivit art. 517 Cod Civil, uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa. Ca atare, proprietarul lucrului este redus doar la dreptul de a dispune juridic de acesta, neputându-se servi sau bucura de lucru căci îi este interzis să lipsească pe uzufructuar de folosinţa acestuia.

Decizia civilă nr. 136 din 09.03.2011a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1956 din 24 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. 6908/196/2009, a fost admisă cererea formulată de reclamanta M.S. în contradictoriu cu pârâţii O.I. şi O.F. şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii să respecte dreptul de uzufruct al reclamantei cu privire la imobilul situat în comuna C, judeţul Brăila, cvartal 4, parcelele 270-271, format din teren în suprafaţă de 1271 mp şi construcţiile de pe teren notate în planul de situaţie al imobilului cu C1 şi C2, cu o suprafaţă totală construită de 86,42 mp, prin lăsarea liberă a întregului imobil. Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 334 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că, la data de 19.12.2003 între părţi s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.2300/19.12.2003, prin care reclamanta transmitea pârâţilor dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna C jud. Brăila, cvartal 4, parcelele 270-271 format din teren în suprafaţă real măsurată de 1271 mp şi construcţiile de pe teren notate pe planul de situaţie al imobilului cu C1 şi C2, cu o suprafaţă totală construită de 86,42 mp, cu rezerva dreptului de uzufruct asupra întregului imobil. Preţul vânzării a fost stabilit la 8000 lei din care suma de 4000 lei s-a achitat la data semnării şi autentificării actului iar diferenţa de 4000 lei s-a transformat într-o obligaţie de întreţinere şi îngrijire completă în favoarea reclamantei.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, martori care sunt vecini cu părţile, instanţa a reţinut că pârâţii locuiesc în imobilul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare iar reclamanta locuieşte la o vecină. De asemenea a reţinut că pârâţii s-au mutat în imobil cu acordul reclamantei şi, deşi în prezent aceasta nu mai este de acord cu această situaţie, pârâţii refuză să părăsească imobilul.

Având în vedere că prin simplul fapt că pârâţii locuiesc în imobil aceştia aduc atingere dreptului de uzufruct al reclamantei, situaţie ce nu mai corespunde voinţei reclamantei, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi să respecte dreptul de uzufruct al reclamantei cu privire la imobilul în litigiu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii O.I. şi O.F. invocând nelegalitatea sentinţei rezultând din aceea că instanţa de fond nu a analizat toate probele administrate în cauză, întemeindu-şi soluţia adoptată, în exclusivitate, pe răspunsurile reclamantei la interogatoriu şi fără a argumenta temeinic hotărârea.

Prin decizia civilă nr. 216 din 06.12.2010 a Tribunalului Brăila apelul pârâţilor a fost respins ca nefondat, aceştia fiind obligaţi la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă de către prima instanţă deoarece sentinţa apelată respectă aceste prevederi, conţinând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, instanţa de fond analizând probele administrate şi a arătând considerentele pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 216 din 06.12.2010 a Tribunalului Brăila au declarat recurs pârâţii criticând-o pe motive de nelegalitate, conform dispoziţiilor art. 304 punctele 7 şi 9 Cod procedură civilă.

În esenţă, recurenţii au susţinut că decizia atacată ca şi sentinţa primei instanţe, de altfel, nu sunt suficient motivate, fiind încălcate dispoziţiile art. 261 alin. 5 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, au arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâţii făcând analiza probelor administrate în cauză, probe din care, în opinia acestora, rezultă fără dubii că s-au mutat în casa reclamantei la cererea expresă a acesteia şi că, în prezent, reclamanta refuză efectiv să revină în imobilul în litigiu pe care l-a părăsit prin voinţa proprie şi nu alungată de către pârâţi.

Au solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârilor pronunţate în cauză în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

Recursul a fost respins ca nefundat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 517 Cod Civil, uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa. Ca atare, proprietarul lucrului este redus doar la dreptul de a dispune juridic de acesta, neputându-se servi sau bucura de lucru căci îi este interzis să lipsească pe uzufructuar de folosinţa acestuia.

Pe de altă parte, uzufructuarul poate să exercite toate acţiunile care au ca obiect realizarea drepturilor a căror folosinţă o are, întocmai cum le-ar putea exercita proprietarul.

Nudul proprietar nu are faţă de uzufructuar decât o obligaţie pasivă sau negativă şi, cât timp durează uzufructul, el trebuie să respecte sarcina reală stabilită contractual, în conformitate cu art. 518 Cod civil.

În speţă, reclamanta a chemat în judecată pe cei doi pârâţi solicitând ca aceştia să fie obligaţi să îi respecte dreptul de uzufruct asupra imobilului în litigiu în sensul de a-i lăsa liber în întregime imobilul.

Reclamanta a făcut dovada calităţii sale de uzufructuar precum şi a faptului că nu-şi poate exercita drepturile ce îi revin asupra imobilului care este stăpânit de către pârâţi în timp ce ea este nevoită să locuiască la o vecină din cauza neînţelegerilor pe care le are cu aceştia.

Sub acest aspect a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că pârâţii s-au mutat în imobil cu acordul reclamantei câtă vreme, pe parcursul timpului, între părţi au intervenit grave neînţelegeri, urmare cărora reclamanta a fost nevoită să părăsească imobilul, fiind astfel împiedicată să se bucure de drepturile pe care le asupra acestuia în virtutea calităţii sale de uzufructuar.

Fără a reanaliza probele administrate în cauză, întrucât acest lucru nu este permis în recurs, Curtea a constatat că instanţele au pronunţat soluţii legale, făcând o corectă aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 517 şi 539 Cod civil, ce reglementează uzufructul.

Cum potrivit art. 539 alin. 1 Cod Civil, proprietarul nu poate prin faptul său nici cu orice chip vătăma drepturile uzufructuarului, dat fiind că, în speţă, simpla împrejurare că pârâţii ocupă imobilul în litigiu a determinat-o pe reclamantă să plece şi să locuiască în vecini împiedicând-o să-şi exercite dreptul de folosinţă asupra imobilului, Curtea a constatat că există suficiente temeiuri care să justifice soluţia de admitere a pretenţiilor reclamantei, criticile formulate de recurenţi fiind neîntemeiate.

Critica potrivit cu care hotărârile pronunţate în cauză nu ar fi motivată a fost înlăturată întrucât, din verificare acestora, Curtea a constatat că au fost respectate cerinţele art. 261 Cod procedură civilă, instanţele arătând pe larg argumentele de fapt şi de drept care au determinat adoptarea soluţiilor pronunţate, cu indicarea probelor pe care acestea se sprijină şi a motivelor pentru care anumite probe nu au putut fi primite. (Red. I.A.B.)