Desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Decizie de concediere. Nulitate

Desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Decizie de concediere. Nulitate

Potrivit art. 268 alin. 2 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de concediere trebuie cuprinse în mod obligatoriu, elementele descrise la lit. a-f din textul de lege menţionat.

Necuprinderea în decizia de concediere a oricăreia din cerinţele prevăzute de art. 268 alin. 2 din Codul muncii, atrage după sine, aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nulitate care nu poate fi acoperită ulterior prin apărările angajatorului.

Prin  Sentinţa civilă nr.246 din 3 februarie 2011, Tribunalul Harghita a luat act de renunţarea reclamantului la capătul  de cerere privind repunerea în situaţia anterioară de reintegrarea în funcţia deţinută; a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.C. în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti dispunându-se anularea dispoziţiei nr.1088 din09.7.2008 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, pârâta a fost obligată să plătească pe seama reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorare şi reactualizate, de care a fost lipsit în urma concedierii, până la data pronunţării prezentei hotărâri; a fost respins capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În temeiul prevederilor art. 246 Cod proc. civilă, instanţa a lua act de renunţare a reclamantului la capătul de cerere privind repunerea în situaţia anterioară prin reintegrarea în funcţia deţinută.

Prin Dispoziţia nr. 1002 din 18.06.2008 emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti şi în baza Contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 12315 din 18.06.2008, reclamantul a fost numit în funcţia de director la Administraţia Străzilor Bucureşti, urmând să înceapă activitatea cu data de 16.06.2008.

La data de 09.07.2008, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 1088/2008, având ca obiect  încetarea contractul individual de muncă al reclamantului în temeiul prevederilor art. 61 lit. a din Codul muncii. Dispoziţia de sancţionare disciplinară a fost emisă cu luarea în considerare a adresei nr. 5060/08.07.2008 şi a Raportului nr. 5084/1/08.07.2008 întocmit de către Comisia de cercetare disciplinară.

Prin decizia de sancţionare a fost descrisă fapta ce constituie abatere disciplinară, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea a fost aplicată, termenul şi instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Instanţa a constatat că angajatorul a încălcat prevederile art.267 Codul muncii în sensul în care nu au fost indicate în mod concret prevederile din regulamentul intern ori din contractul de muncă care au fost încălcate de salariat şi nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de acesta în timpul cercetării disciplinare prealabile din data de 08.07.2008. Prima instanţă a mai reţinut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la apărare în sensul în care  pârâta nu a ţinut cont în nici un fel de împrejurările concrete în care se afla angajatul aplicându-i acestuia  cea mai severă sancţiune.

În fine, s-a mai reţinut că în perioada efectuării cercetării disciplinare prealabile cât şi la data emiterii dispoziţiei de sancţionare, reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, împrejurare care nu permite angajatorilor să aplice sancţiuni de ordin disciplinar, aşa cum în mod ilegal a procedat pârâta prin decizia contestată – art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii. Susţinerile pârâtei din întâmpinare, precum că reclamantul s-ar face vinovat pentru necomunicarea acestor certificate medicale nu poate fi primită, de vreme ce prin procesul verbal întocmit cu ocazia întrunirii comisiei de cercetare disciplinară, s-a consemnat împrejurarea că petentul se află în perioada de concediu medical şi că acesta din urmă solicită amânarea efectuării cercetării până la expirarea perioadei de incapacitate temporară de muncă.

Prima instanţă a reţinut că angajatul nu a raportat gradul de pericol social al faptei şi consecinţele abaterii disciplinare la comportarea generală în serviciu a salariatului până la data aplicării sancţiunii.

Instanţa de fond coroborând dispoziţiile art.264 Codul muncii şi art.61 lit.a Codul muncii a reţinut că din cuprinsul acestor texte de lege se desprind două aspecte esenţiale care stau la baza aplicării sancţiunii disciplinare de natura celei prevăzute la art. 61 lit. „a” şi 264 lit. „f” Codul muncii, şi anume existenţa unei abateri grave sau a unor abateri repetate.

Aşa cum s-a statuat în literatura juridică de specialitate (Legislaţia muncii comentată – vol.XLII, vol. 1/2003 – Şerban Belingrădeanu),abaterea unică (o abatere gravă) trebuie să aibă o asemenea gravitate încât raporturile de muncă să nu mai poată fiinţa în continuare, prezenţa salariatului la lucru să fie de natură să perturbe atât de mult activitatea angajatorului încât să impună în mod obiectiv îndepărtarea salariatului din cadrul colectivului de muncă, or în cauză, astfel de împrejurări nu sunt clar dovedite de către pârâtă, neexistând indicii care să confirme existenţa unei stări conflictuale de o asemenea gravitate sau faptul că reclamantul ar fi avut şi alte abateri disciplinare în trecut care să fie de natură să atragă aplicarea unei sancţiuni disciplinare dintre cele prevăzute la art. 61 lit. „a” Codul muncii.

Având în vedere argumentele  de mai sus, prima instanţă a dispus anularea dispoziţiei atacate şi, pe cale de consecinţă, în temeiul prevederilor art. 78 alin. 1 din Codul muncii, instanţa a obligat pârâta să plătească, pe seama reclamantului, despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, de care a fost lipsit în urma concedierii, până la data pronunţării prezentei hotărâri, respingând solicitarea reclamantului de plată a daunelor morale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând admiterea căii de atac, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul  respingerii acţiunii.

Recurenta a arătat, în memoriul de recurs, că, în opinia sa elementele obligatorii ale deciziei de concediere au fost  cuprinse în conţinutul acesteia în sensul în care  faţă de reclamant  a fost reţinută „neîndeplinirea sarcinilor  trasate în mod expres în data de 23 iunie 2008 la termenele stabilite”. În opinia recurentei aceasta constituie descrierea faptei reţinută în sarcina angajatului.

Cu referire la prevederile legale încălcate de salariat recurenta a arătat că menţionarea în decizie „încălcarea art.61 lit.a din Legea nr.53/2003”  acoperă această cerinţă legală.

În opinia recurentei motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile  reclamantului că s-ar afla în concediu medical şi că ar avea nevoie de timp pentru pregătirea apărării, sunt întemeiate întrucât în zilele de 27 şi respectiv 30 iunie 2008, acesta figurează prezent la serviciu conform foii colective de prezenţă.

Recurenta a susţinut că la data emiterii deciziei de sancţionare, certificatele de concediu medical, respectiv dovada incapacităţii de muncă nu era făcută  astfel că reclamantul sau instanţa  nu se pot prevala de dispoziţiile art.60 lit.a Codul muncii.

În privinţa individualizării sancţiunii aplicate recurenta a arătat că abaterea săvârşită de salariat a fost una foarte gravă care a periclitat activitatea angajatorului şi a făcut imposibilă continuarea raporturilor de muncă.

Reclamantul intimat a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma  criticilor aduse de recurentă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art.268 Codul muncii,  sub sancţiunea nulităţii absolute în decizia de concediere trebuie cuprinse în mod obligatoriu, elementele descrise în textul de lege lit.a-f.

În aceste limite, instanţa  a verificat, cu prioritate, legalitatea deciziei de concediere, constatând  că aceasta nu cuprinde  elemente ca „precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, C.I.M. sau C.C.M. aplicabil care au fost încălcate de salariat”, precum şi  „motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art.267 alin.3, nu a fost efectuată cercetarea”.

Norma de drept în baza căreia prima instanţă a constatat nelegalitatea dispoziţiei de sancţionare, normă citată anterior, este o normă imperativă ce impune angajatorului conduita de urmat. În acest sens  necuprinderea în dispoziţie a oricăreia din cerinţele  art.268 alin.2, atrage după sine, aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nulitate care nu poate fi acoperită ulterior prin apărările angajatorului.

Din conţinutul dispoziţiei  nr.1088 din 09.07.2008 rezultă că reclamantului i-a fost desfăcut Contractul individual de muncă în temeiul art.61 lit.a pentru neîndeplinirea sarcinilor trasate în mod expres în data de 23.06.2008 la termenele stabilite.

Contrar susţinerilor recurentei instanţa apreciază că această menţiune din decizie nu reprezintă altceva decât cerinţa prevăzută de art.268 alin.2 lit.a Codul muncii.

Cu alte cuvinte, în opinia instanţei de recurs, descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară trebuia să fie însoţită în mod obligatoriu de indicarea concretă şi expresă a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern C.I.M. sau C.C.M., încălcate de angajat prin săvârşirea faptei descrise.

Indicarea disp. art.61 lit.a Codul muncii nu se poate confunda  cu îndeplinirea cerinţei exprese a legii cuprinsă, aşa cum arătam, în dispoziţiile art.268 litlb Codul muncii, întrucât  potrivit art.268 alin.2 lit.d, indicarea temeiului de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică, este o altă cerinţă legală expres prevăzută de lege şi distinctă de cea privind prevederile din statut sau contract încălcate.

Rezumând verificările efectuate de prima instanţă numai cu privire la aceste aspecte, soluţia pronunţată pe fondul cauzei este legală şi temeinică, decizia de sancţionare fiind lovită de nulitate absolută.

Instanţa de fond a mai reţinut şi alte aspecte vizând legalitatea deciziei de sancţionare dar şi temeinicia acesteia, aspecte care au fost criticate prin memoriul de recurs, Curtea urmând să răspundă acestor critici în cele ce urmează:

Cu privire la încălcarea interdicţiei prevăzută de art.60 lit.a Codul muncii, susţinerile recurentei privind neînregistrarea certificatelor de concediu medical nu pot fi primite întrucât , din cuprinsul dispoziţiei de sancţionare, rezultă că aceasta a avut la baza concluziile raportului comisiei de cercetare prealabilă  şi procesul verbal încheiat cu ocazia convocării reclamantului la cercetarea prealabilă (f.29 dosar fond).

Din cuprinsul Raportului nr.5084/1/08.07.2009 rezultă că angajatorul, la întocmirea acestui raport, a avut cunoştinţă de incapacitatea temporară de muncă a reclamantului, ca atare la momentul emiterii deciziei de sancţionare a ignorat dispoziţiile imperative cuprinse în art.60 lit.a Codul muncii.

În fine, deşi nu prezintă relevanţă sub aspectul soluţiei pronunţate, prima instanţă a analizat şi temeinicia sancţiunii disciplinare aplicate apreciind în mod întemeiat că această sancţiune a fost arbitrar aplicată nefiind raportată la conduita generală a reclamantului şi la relaţiile sale de serviciu anterioare săvârşirii pretinsei abateri disciplinare.

Criticile recurentei din această perspectivă sunt neîntemeiate însă, chiar dacă s-ar recunoaşte dreptul absolut al angajatorului de a  aplica una din sancţiunile disciplinare prevăzute de Codul muncii,  modalitatea în care, sub aspect formal, a fost întocmită decizia de sancţionare, aceasta, indiferent de sancţiunea aplicată, nu produce niciun fel de efecte fiind, aşa cum arătam, nulă absolut prin prisma dispoziţiilor art.268 Codul muncii.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat.

Domenii speta

Spete similare