Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Condiţii.

Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Condiţii.

Potrivit art. 65 din Codul muncii concedierea este rezultatul desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat datorită unor cauze obiective şi tocmai de aceea desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice, independente de buna sau reaua-credinţă a angajatului.

Aceste dificultăţi economice se raportează atât la situaţia economică generală a angajatorului, cât şi la pierderile pe care le înregistrează acesta prin menţinerea postului desfiinţat.

Întrucât din probele administrate în cauză rezultă că societatea angajatoare a înregistrat pierderi în perioada în care reclamantul a fost angajatul său, aceste pierderi încadrându-se în sintagma de „dificultăţi economice” de  natură a determina necesitatea desfiinţării acestui post, cauza desfiinţării postului reclamantului este reală.

De asemenea s-a dovedit şi faptul că desfiinţarea postului a avut şi o cauză serioasă, dat fiind că măsura se impunea pentru îmbunătăţirea activităţii recurentei şi în acest context în mod greşit instanţa de fond a reţinut că  nu au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de textul de lege sus-menţionat.

În cazul concedierii întemeiate pe prevederile art. 65 din Codul muncii, obligaţia prevăzută de art. 74 lit. d din Codul muncii nu poate fi impusă în  condiţiile în care legea prevede expres că ea se aplică doar situaţiilor prevăzute de art. 64 din Codul muncii.

Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2010, reclamantul Ţ.E.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L., anularea deciziei nr. 166/28.09.2010, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada de preaviz, 31.08.2010 – 28.09.2010, obligarea pârâtei la plata compensaţiei băneşti cuvenite pentru concediul de odihnă neefectuat aferent anului 2010, obligarea pârâtei la plata unui salariu brut compensatoriu, obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 lei reprezentând compensaţii băneşti pentru daune morale, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 585 din 24 martie 2011, Tribunalul Mureş a luat act de renunţarea reclamantului Ţ.E.S. la judecarea capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la plata compensaţiei băneşti cuvenite pentru concediul de odihnă neefectuat aferent anului 2010 şi privind obligarea pârâtei la plata unui salariu brut compensatoriu, capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L; s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Ţ.E.S., în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L., şi s-a anulat decizia nr. 166/28.09.2010, emisă de pârâtă, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri egale cu salariile de care a fost lipsit în perioada 31.08.2010 – 27.09.2010, calculată în funcţie de salariul de bază de 2.500 lei lunar; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi băneşti de care a fost lipsit acesta ca urmare a emiterii deciziei nr. 166/28.09.2010, începând cu data concedieri (28.09.2010) şi până la data pronunţării hotărâri (24.03.2010), calculată în funcţie de salariul de bază de 2.500 lei lunar şi a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a  reţinut, în esenţă, că reclamantul a fost concediat de pârâtă prin Decizia nr. 166/28.09.2010, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

Instanţa de fond a reţinut că măsura concedierii nu a respectat dispoziţiile art. 65 din Codul muncii.

Astfel, din referatul nr. 3468/17.08.2010 ce a stat la baza luării măsurii desfiinţării postului de agent de vânzări, relevă doar faptul că reclamantul nu a atins în perioada aprilie – 15 august 2010 nivelul de vânzări preconizat de pârâtă iar nu că unitatea pârâtă a înregistrat pierderi în zona arondată salariatului reclamant.

Măsura pârâtei a fost luată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii, în sensul că pârâta a încălcat obligaţia de a face propunere salariatului concediat cu privire la locurile de muncă vacante. În acest sens prevede şi art. 80 alin. 1 şi 2 din Contactul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 -2010.

Termenul acordat reclamantului pentru a decide acceptarea sau refuzul locului de muncă oferit a fost de 12 ore, în condiţiile în care art. 64 alin. 3 din Codul muncii indică un termen de 3 zile. În plus, la scurt timp după concedierea reclamantului, unitatea pârâtă a angajat pentru zonele Alba – Sibiu, Braşov – Covasna, agenţi de vânzări. Mai mult, în cursul lunii septembrie 2010, anterior datei de 28.09.2010, pârâta a făcut o angajare pe un post de agent de vânzări.

În aceste condiţii instanţa de fond a făcut aplicarea  art. 78 alin.1 Codul muncii şi a art. 269 Codul muncii.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de acordare a daunelor morale, instanţa de fond a considerat-o nedovedită, la fel ca şi cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal recurs pârâta, solicitând modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că  postul pe care-l ocupa reclamantul a adus prejudicii societăţii, astfel cum rezultă din balanţă, targetul realizat în această zonă şi faptul că pentru menţinerea acestui post costurile depăşesc vânzările din această zonă.

Instanţa de fond confundă aplicarea art. 65 Codul muncii cuc aplicarea art. 64 din Codul muncii, coroborat cu at.74 alin.1 lit. d Codul muncii, arătând că decizia de concediere nu întruneşte condiţiile art. 65 care fac trimitere la aplicarea art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii.

Societatea nu avea nicio obligaţie de a pune la dispoziţie reclamantului un alt post.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul a solicitat respingerea recursului, arătând următoarele:

Prin decizia de concediere nr. 166/28.09.2010, recurenta nu a respectat procedura de concediere în sensul :

- modificării organigramei şi comunicării acesteia instituţiilor abilitate;

- punerii la dispoziţia angajatului a posturilor vacante din cadrul societăţii şi respectarea termenului legal de 3 zile de la comunicarea acestui fapt,de acceptare sau  refuz din partea angajatului;

- solicitării sprijinului A.J.O.F.M. în interesul angajatului;

- comunicării perioadei de preaviz în termenul legal;

- comunicării deciziei de concediere.

S-a arătat că nu au fost respectate etapele de concediere şi termenele legale de procedură.

Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 64 din Codul muncii.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu motivele invocate dar şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă şi art. 306 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin decizia de concediere nr. 166/28.09.2010, pârâta a dispus ca începând cu data de 28.09.2010, să înceteze contractul individual de muncă al reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 65 din Legea nr. 53/2003.

Potrivit textului de lege invocat, concedierea este rezultatul desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat datorită unor cauze obiective, tocmai de aceea desfiinţarea locului de muncă trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

În mod corect instanţa de fiind a reţinut că art. 65 din Codul muncii impune, în alin. 2, ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Cu toate acestea, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că aceste cerinţe nu au fost îndeplinite.

Astfel, instanţa de fond, în mod eronat a reţinut că, măsura nu a avut o cauză reală şi serioasă.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice, independente de buna sau reaua credinţă a angajatului.

Aceste dificultăţi economice se raportează atât la situaţia economică generală a angajatorului cât şi la pierderile pe care le înregistrează acesta prin menţinerea postului desfiinţat.

În cauză, contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurenta a făcut dovada prin balanţa depusă că, nu numai că nu au fost atinse obiectivele impuse reclamantului intimat, ci că, după angajarea acestuia pe postul de agent de vânzări pe zona Cluj, Mureş, Bistriţa, vânzările din această zonă au scăzut. Este evident astfel că societatea angajatoare a înregistrat pierderi în perioada în care reclamantul i-a fost angajat, aceste pierderi încadrându-se în sintagma de „dificultăţi economice” de natură a determina necesitatea desfiinţării acestui post.

Din cele arătate, rezultă că desfiinţarea postului a avut şi o cauză serioasă, dat fiind că măsura se impunea pentru îmbunătăţirea activităţii recurentei.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii reţinem că, potrivit textului de lege, decizia de concediere trebuie să cuprindă lista locurilor de muncă disponibile şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru ocuparea unuia din aceste posturi, în condiţiile art. 64 Codul muncii.

În consecinţă, textul de lege impune obligativitatea oferirii salariatului a unui alt loc de muncă, din cele vacante din cadrul unităţii, doar în situaţiile expres determinate de prevederile art. 64 din Codul muncii.

Deşi în practica judiciară s-a apreciat că prevederile art. 64 alin. 1 şi 2 sunt limitative şi de aceea ar trebui aplicate şi în situaţiile vizate de art. 65 alin. 1, obligaţia prevăzută de art. 74 lit. d nu poate fi impusă în  condiţiile în care legea prevede expres că ea se aplică doar situaţiilor prevăzute de art. 64.

Art. 80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 se referă la o cu totul altă situaţie decât cea prevăzută de art. 65 Codul muncii, vorbind de „disponibilizări” de personal şi în plus, textul de lege prevede doar obligativitatea comunicării salariatului „dacă i se oferă sau nu un loc de muncă”. Aşadar, obligaţia nu constă în a oferi  un alt loc de muncă ci doar aceea de comunicare către salariat a acestui aspect.

Astfel fiind, prin faptul că recurenta a oferit intimatului, prin adresa nr. 2406/31.08.2010 un alt post similar celui desfiinţat iar prin adresa nr. 2391/31.08.2010 a notificat A.J.O.F.M. Sibiu în vederea redistribuirii intimatului, obligaţiile legale ale recurentei au fost  îndeplinite.

În aceste condiţii, instanţa de recurs a constat incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a admite recursul formulat de pârâta S.C. R. S.R.L. Târgovişte şi a modificat hotărârea atacată, în sensul  respingerii contestaţiei formulate de Ţ.E.S., decizia de concediere nr. 166/28.09.2010 fiind legală şi temeinică.

Instanţa de recurs a menţinut dispoziţia instanţei de fond cu privire la renunţarea reclamantului la judecarea capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la plata compensaţiei băneşti cuvenite pentru concediul de odihnă neefectuat aferent anului 2010 şi privind obligarea pârâtei recurente la plata unui salariu brut compensatoriu.

Domenii speta

Spete similare