Prelungirea duratei măsurii arestării preventive. Condiţii

Prelungirea duratei măsurii arestării preventive. Condiţii.

C. pr. pen., art. 155 şi urm.

Prelungirea duratei măsurii arestării preventive nu se poate dispune, potrivit art. 155 alin. 1 Cod procedură penală, decât în cazul intervenţiei unor noi de arestare sau dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate.

Art. 155 C. pr. pen. face referire la „temeiurile” care au dus la arestarea preventivă, fără să facă distincţie între temeiurile de fapt şi cele de drept, aşa încât, cu ocazia soluţionării propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, judecătorul nu este oprit, ci dimpotrivă, este obligat să analizeze în primul rând existenţa temeiurilor de fapt şi apoi a celor de drept şi abia apoi să aprecieze dacă acestea impun sau nu lipsirea de libertate în continuare a inculpatului.

Prin încheierea penală nr. 38/C/20.06.2011, Tribunalul Mureş a dispus următoarele:

În baza art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, s-a respins ca neîntemeiată propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, de prelungire a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul B.GH.M.

În baza art. 139 alin. 1 din Codul de procedură raportat la art. 145 din Codul de procedură penală, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive dispusă faţă de inculpat prin încheierea penală nr. 32/C din data de 27 mai 2011 a Tribunalului Mureş cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, pe o perioadă de 30 de zile începând cu data rămânerii definitive a acestei încheieri.

În temeiul art. 145 alin. 11 din Codul de procedură penală pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul va trebui să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori sunt chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.

În temeiul art. 145 alin. 12 din Codul de procedură penală pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul mai este obligat:

a) să nu se apropie nici unul din reprezentanţii legali ai societăţilor comerciale care apar înscrise la rubrica furnizor în cele 1.712 facturi, de reprezentanţii legali ai S.C. E. S.R.L. Bistriţa şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

Potrivit art. 145 alin. 21 din Codul de procedură penală, s-a dispus comunicarea copiei prezentei încheieri inculpatului, Poliţiei municipiului Reghin – organ de poliţie însărcinat cu supravegherea respectării de către inculpaţi a obligaţiilor de mai sus,  Jandarmeriei, Poliţiei comunitare, Serviciului de Paşapoarte Mureş şi Poliţiei de frontieră;

Potrivit art. 145 alin. 22 din Codul de procedură penală s-a atras atenţia inculpatului asupra respectării obligaţiilor de mai sus şi că în caz de încălcare a acestora cu rea-credinţă se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 20 din 27 mai 2011 emis în baza încheierii penale nr. 32/C din 27 mai 2011 a Tribunalului Mureş.

În motivarea acestei soluţii, se arată în esenţă că temeiurile de fapt care au dus la luarea măsurii arestării preventive nu mai impun prelungirea acestei măsuri, iar cele de drept prev.  de art. 148 lit.  c şi d Cod procedură penală nu mai subzistă. Cu privire la temeiul prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală, se apreciază că atâta vreme cât acuza săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală este criticabilă, iar valoarea prejudiciului este incertă, singurul motiv constând în imposibilitatea recuperării prejudiciului, nu este suficient pentru prelungirea acestei măsuri. Totuşi, pentru buna desfăşurare a procesului penal, s-a apreciat ca fiind necesară măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.

În motivarea recursului se invocă netemeinicia încheierii atacate, susţinându-se că temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului B.GH.M. se menţin şi impun prelungirea acestei măsuri.

Analizând recursul declarat prin prisma materialului aflat la dosar, a motivelor invocate şi a concluziilor e reprezentantului Ministerului Public şi a intimatului-inculpat, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv, se reţin următoarele:

Dispoziţia judecătorului din cadrul Tribunalul Mureş de respingere a cererii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpatului, înlocuirea acestei măsuri cu obligarea inculpatului de a nu părăsi localitatea de domiciliu, durata vizată, obligaţiile stabilite în sarcina acestuia sunt juste şi au fost emise cu respectarea strictă a legalităţii, astfel încât, în lipsa vreunui alt motiv de anulare a încheierii atacate, pe care să-l reţinem din oficiu, recursul promovat este nefondat, atrăgând respingerea lui, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Asupra susţinerilor procurorului cu prilejul adresării în a doua instanţă, nu le vom primi.

În primul rând, constatăm că art. 155 alin. 1 Cod procedură penală condiţionează prelungirea măsurii arestării preventive de existenţa temeiurilor noi sau dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială, impun în continuare privarea de libertate.

Este evident că în cazul inculpatului nu au apărut asemenea temeiuri noi. Asupra celor care au determinat arestarea iniţială, interpretarea textului arată că aceste temeiuri pot să nu mai existe pe parcursul desfăşurării procesului penal sau, chiar dacă mai subzistă, ele nu mai impun prelungirea arestării preventive. Este greşită susţinerea parchetului, potrivit căreia judecătorul delegat ar fi apreciat că măsura arestării preventive ar fi fost luată în principal pentru lămurirea situaţiei de fapt. Judecătorul delegat a analizat atât temeiurile prev. de art. 148 alin. 1 lit. c, d Cod procedură penală, cât şi cel prev. de art. 148 lit f Cod procedură penală.

În acord cu judecătorul fondului, clarificarea situaţiei societăţilor comerciale care figurează ca furnizori în cele 1.712 facturi era primordială pentru a se putea stabili fictivitatea sau realitatea operaţiunilor comerciale înscrise în facturile respective, pe presupusa fictivitate a acestor operaţiuni fiind clădită întreaga acuză.

Un alt motiv de recurs este acela potrivit căruia instanţa investită cu prelungirea arestării preventive nu se mai poate pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei indiciilor temeinice privind săvârşirea faptei reţinute în sarcina inculpatului, câtă vreme instanţa s-a pronunţat deja cu privire la aceste aspecte atunci când a fost investită cu propunerea de luare a acestei măsuri.

Şi acest motiv de recurs apare ca nefondat tot din analiza disp. art. 155 Cod procedură penală, care face vorbire despre ‘temeiurile’ care au dus la arestarea preventivă, fără să facă diferenţă între temeiurile de fapt şi cele de drept, astfel încât, cu ocazia soluţionării prelungirii arestării preventive, judecătorul nu este oprit, aşa cum susţine parchetul, ci dimpotrivă, este obligat să analizeze în primul rând existenţa temeiurilor de fapt şi apoi, să aprecieze dacă acestea impun sau nu lipsirea de libertate în continuare a inculpatului.

Aprecierea de către judecătorul delegat a existenţei probelor şi indiciilor temeinice nu excede cadrului procesual stabilit de art. 155 şi urm Cod procedură penală, aşa cum susţine procurorul. Judecătorul nu a analizat probele pe fondul cauzei, ci în vederea soluţionării propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive.

De asemenea, procurorul mai susţine că tot în mod greşit ar fi apreciat judecătorul că în cauză nu mai subzistă temeiul prev. de art. 148 lit. c Cod procedură penală. Susţinerea procurorului se sprijină pe motivele din cererea de luare a măsurii arestării preventive.  Ori, în mod temeinic se constată că la acest moment nu mai subzistă respectivul temei, chiar dacă la data luării măsurii arestării preventive el exista. 

În acord cu judecătorul de la tribunal, subliniem că nu se mai impune prelungirea măsurii arestării preventive, pentru că inculpatul nu poate fi ţinut la dispoziţia organelor judiciare mai mult decât timpul necesar clarificării unor situaţii deosebite care nu se puteau clarifica în mod corespunzător decât prin privarea de libertate, o perioadă, a inculpatului.

Prin faptul că organele de urmărire penală nu au reuşit clarificarea acestor aspecte, dar nu din motive obiective, nu se justifică în continuare privarea inculpatului de libertate.

Pentru toate aceste considerente, ţinând seama de scopul măsurilor preventive, soluţia primei instanţe apare ca temeinică şi legală.

Faţă de cele reţinute,  recursul declarat de procuror împotriva încheierii penale nr. 38/C/20.06.2011 pronunţată de Tribunalul Mureş, cu opinie majoritară, urmează a fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare