Anulare decizie de calcul a impozitelor şi penalităţile aferente

Decizie 2635 din 24.05.2013


Motivul privind exonerarea de la plata accesoriilor la sumele datorate cu titlu de impozit pe teren şi clădiri îl reprezintă litigiul în care ambele unităţi administrativ teritoriale, B şi C,  pretind că Platforma Chimică C este inclusă în raza lor administrativ teritorială. S-a susţinut că,  începând cu anul 2009, ambele unităţi administrativ teritoriale au emis decizii de impunere pe teren şi clădiri pentru anii fiscali anteriori.

Însă din adresa nr. … comunicată de OCPI B, însoţită de situaţia imobilelor aparţinând SC CD (filele 40-42 dosar recurs) rezultă că zona industrială sud - Platforma Industrială C, teritoriu în care societatea deţine mai multe imobile (printre care şi cele ce formează obiectul prezentului litigiu), face în prezent obiectul unui litigiu între UAT B şi UAT C şi, până la soluţionare, în această zonă se acordă numere cadastrale şi se deschid cărţi funciare în cadrul UAT B, zona industrială fiind considerată în acest moment un trup de intravilan al Municipiului B.

 Decizia civilă nr. 2635 din 24 mai 2013 a Curţii de Apel Galaţi

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr…., reclamanta SC CD SA a chemat în judecată pe pârâtele UAT – Primăria Municipiului B şi DGFP B pentru ca în contradictoriu cu acestea să anuleze decizia de calcul a impozitelor şi penalităţile aferente anilor fiscali 2009 şi 2010 şi exonerarea de la plata penalităţilor în cuantum de 237.215 lei.

În fapt reclamanta a susţinut că la data de 14.01.2011 Primăria Municipiului B a eliberat un extras de cont prin care înştiinţează reclamanta că figurează în evidenţele fiscale cu debite în cuantum de 845.467 lei reprezentând impozite pe clădiri, teren şi altele şi 237.215 lei majorări de întârziere aferent anilor 2009-2010.

Din totalul sumelor calculate, reclamanta prin adresa nr… susţine că impozitul aferent acestei perioade a fost achitat, însă solicită scutirea de la plata penalităţilor (filele 84-85).

Legal citată, pârâta UAT – Primăria Municipiului B a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

Reclamanta invocă în apărarea sa că, datorită neînţelegerilor intervenite între pârâta UAT – Primăria Municipiului B şi UAT C în ceea ce priveşte încasarea taxelor şi impozitelor asupra terenurilor şi construcţiilor amplasate în zona Platformei C, nu a putut să-şi îndeplinească la timp obligaţiile fiscale întrucât fiecare din cele două entităţi îşi arogă dreptul de a încasa aceste impozite.

Faţă de aceste susţineri, pârâta arată că s-a stabilit prin HCLM B nr.2/2001 de aprobare a PUG Municipiul B că această suprafaţă de teren se află în raza teritorială a Municipiului B.

Prin urmare, urmează să fie înlăturate susţinerile reclamantei referitoare la calitatea pârâtei de a încasa taxele şi impozitele de pe terenurile ce nu au fost niciodată ale UAT C şi de a se dispune obligarea reclamantei la achitarea sumelor datorate cu titlu de impozite şi taxe la bugetul local al Municipiului B.

Prin sentinţa 1859/2012 a Tribunalului Brăila, acţiunea formulată de reclamantă a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din ordinele de plată depuse la dosar precum şi din corespondenţa purtată cu pârâta, reclamanta a înţeles să achite sumele datorate cu titlu de taxe şi impozite bugetului local al pârâtei.

Contestatoarea datorează impozit pe clădiri şi teren conform Codului Fiscal, iar apărările invocate nu sunt de natură a duce la exonerarea sa de la plata acestor sume.

Susţinerile contestatoarei în sensul că nu s-a clarificat până în prezent delimitarea teritorială între cele 2 UAT C şi B, nu este de natură a duce la admiterea contestaţiei şi anularea actelor administrativ fiscale.

În cauză şi-a exercitat autoritatea administrativă, prin emiterea deciziilor contestate, pârâta UAT B.

Actele administrativ fiscale (decizia de impunere) adresate contestatoarei trebuiau să fie contestate conform dispoziţiilor Codului de Procedură Fiscală (art.205 şi următoarele Cod procedură fiscală) la instituţia emitentă urmate de o eventuală contestaţie la instanţa de contencios administrativ.

Contestatoarea SC C D SA nu a uzat toate căile legale pentru a anula actele administrativ fiscale şi în consecinţă contestaţia apare ca fiind nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, criticând-o sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale.

În motivarea recursului a arătat în esenţă că, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţa de fond că nu a contestat actul administrativ fiscal prin care  se stabilea cuantumul sumelor datorate cu titlu de impozit pe teren şi clădiri pe anii 2009-2010.

În fapt, la data de 14.01.2011, sub nr. …, pârâta a eliberat la solicitarea reclamantei un extras de cont din care rezulta că figura în evidenţele fiscale cu debite în cuantum de 237.215 lei reprezentând majorări de întârziere a plăţii impozitului pe teren şi clădiri pe anii 2009-2010.

Deşi deciziile de impunere pentru anii fiscali respectivi nu au fost comunicate reclamantei, aceasta a formulat contestaţie administrativă, prin care a arătat că întârzierile la plată au fost datorate litigiului nesoluţionat între UAT B şi UAT C privind platforma C, zonă în care se află şi sediul societăţii.

Întrucât pârâta nu a răspuns în termenul de 6 luni, reclamanta s-a adresat cu contestaţie instanţei de judecată.

Pe fondul cauzei, a arătat că întârzierile la plata impozitelor au fost datorate acestui litigiu, în care ambele unităţi administrativ teritoriale pretind că Platforma Chimică C este inclusă în raza lor administrativ teritorială. În aceste condiţii, începând cu anul 2009, ambele unităţi administrativ teritoriale au emis decizii de impunere pe teren şi clădiri pentru anii fiscali anteriori.

Deşi a arătat că impozitele sunt deja plătite la UAT B, UAT C a solicitat intrarea societăţii în insolvenţă, a procedat la poprirea conturilor în vederea executării silite, motiv pentru care societatea a fost obligată să plătească încă o dată impozit şi la UAT C.

Consideră recurenta că întârzierile la plata impozitului au fost datorate acestui litigiu, fiind aplicabile dispoziţiile art. 205 alin. 2 lit. f coroborat cu art. 71 Cod procedură fiscală, respectiv înlăturarea răspunderii ca urmare a cazului fortuit.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Legal citată, intimata pârâtă nu a depus la dosar întâmpinare, dar a fost reprezentată în instanţă de consilier juridic.

Instanţa, din oficiu, în baza rolului activ şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, a dispus emiterea unei adrese către OCPI B, solicitând să comunice instanţei în ce parcelă cadastrală se află amplasate terenul şi construcţiile  societăţii reclamante, respectiv în ce unitate administrativ teritorială, B sau C, se află parcela cadastrală respectivă.

De asemenea, a solicitat pârâtei să depună la dosar decizia de impunere referitoare la obligaţiile de plată ale societăţii reprezentând impozit pe teren şi clădiri pe anii 2009-2010 şi dovada comunicării actului administrativ fiscal.

Verificând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi sub toate aspectele, conform art. 304 ind. 1 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:

În primul rând, obiect al contestaţiei de faţă îl reprezintă actul administrativ fiscal privind cuantumul sumelor datorate de societate cu titlu de impozit pe teren şi clădiri pe anii 2009-2010, numai sub aspectul accesoriilor, al căror cuantum este sub 500.000 lei, astfel încât în mod corect, cauza a fost soluţionată de tribunal ca instanţă de fond, în raport de prevederile art. 10 din Legea 554/2004.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că, la data de 14.01.2011, sub nr. …, reclamantei i s-a eliberat un extras de cont din care rezulta că figura în evidenţele fiscale cu debite în cuantum de 236.568 lei reprezentând majorări de întârziere a plăţii impozitului pe teren şi clădiri pe anii 2009-2010 (fila 15 dosar fond).

Prin cererea înregistrată sub nr. …/28.01.2011 la registratura pârâtei (fila 14 dosar fond), reclamanta a contestat cuantumul acestor accesorii arătând că întârzierile la plata impozitelor au fost datorate litigiului în care ambele unităţi administrativ teritoriale pretind că Platforma Chimică C este inclusă în raza lor administrativ teritorială, astfel încât ambele emit decizii de impunere pentru aceleaşi terenuri şi clădiri. Totodată, reclamanta a solicitat şi comunicarea actului administrativ fiscal.

Din înscrisurile depuse în recurs (filele 34-37), rezultă că pârâta nu i-a comunicat reclamantei prin poştă decizia de impunere referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. …/31.12.2010, ci doar prin fax, la data de 22.02.2011. De asemenea, nu rezultă că pârâta ar fi răspuns contestaţiei administrative prealabile formulate în data de 28.01.2011.

În aceste condiţii, reclamanta a fost îndreptăţită să se adreseze instanţei de judecată în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea 554/2004 şi să ceară anularea actului administrativ fiscal. Pentru aceste considerente, aspectul reţinut de prima instanţă privind necontestarea actului administrativ fiscal în condiţiile art. 205 şi urm. C.proc.fisc. nu poate fi reţinut.

Pe fondul cauzei, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, pentru următoarele considerente:

Singurul motiv privind exonerarea de la plata accesoriilor la sumele datorate cu titlu de impozit pe teren şi clădiri îl reprezintă litigiul în care ambele unităţi administrativ teritoriale, B şi C,  pretind că Platforma Chimică C este inclusă în raza lor administrativ teritorială. În aceste condiţii, s-a susţinut şi s-a dovedit cu înscrisurile depuse la instanţa de fond că,  începând cu anul 2009, ambele unităţi administrativ teritoriale au emis decizii de impunere pe teren şi clădiri pentru anii fiscali anteriori.

Însă din adresa nr. 1857/10.04.2013 comunicată de OCPI B, însoţită de situaţia imobilelor aparţinând SC C D (filele 40-42 dosar recurs) rezultă că zona industrială sud - Platforma Industrială C, teritoriu în care societatea deţine mai multe imobile (printre care şi cele ce formează obiectul prezentului litigiu), face în prezent obiectul unui litigiu între UAT B şi UAT C şi, până la soluţionare, în această zonă se acordă numere cadastrale şi se deschid cărţi funciare în cadrul UAT B, zona industrială fiind considerată în acest moment un trup de intravilan al Municipiului B.

Prin sentinţa civilă nr. 285/2000 a Tribunalului Brăila pronunţată în dosarul 4066/2000, definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia 209/2000 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în ds. 1062/2000 s-a dispus anularea parţială a HCL 29/1999 emisă de Consiliul Local al Comunei C, în sensul că înlătură dispoziţiile privind includerea în zona 3  din raza teritorială administrativă a comunei C a mai multor obiective, printre care şi Platforma Chimică C.

Prin HCLM B nr. …/2001 de aprobare a PUG B se prevede că această suprafaţă de teren se află în raza teritorială a Municipiului B. Chiar dacă în cadrul altui litigiu, aşa cum invocă reclamanta,  s-a invocat nelegalitatea acestui act administrativ, nu s-a făcut dovada constatării nelegalităţii acestuia în mod definitiv şi irevocabil.

În aceste condiţii, UAT B a emis în mod corect, în limitele sale de competenţă, actul administrativ fiscal contestat.

În ceea ce priveşte intervenţia cazului fortuit, se cuvin a fi făcute următoarele precizări:

 Codul de Procedura Fiscala reglementează expres situaţia in care este constatat un caz fortuit.

 Astfel, art.71 prevede: „Cazul de forţă majoră şi cazul fortuit

(1)Termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale, după caz, nu încep să curgă sau se suspendă în situaţia în care îndeplinirea acestor obligaţii a fost împiedicată de ivirea unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.

(2)Obligaţiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, ori aplicarea de sancţiuni prevăzute de lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de zile de la încetarea evenimentelor prevăzute la alin. (1).”

  Ca si in alte ramuri de drept, in special in civil si penal, răspunderea in materie fiscala apare atunci când se comite o fapta ilicita (abatere de la normele legale fiscale), care aduce atingere unor valori sociale (interese generale) ocrotite de lege.

Daca in dreptul civil răspunderea se concretizează, in principiu, intr-o obligaţie de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicita, fiind deci o sancţiune cu caracter reparator, in dreptul fiscal răspunderea se întemeiază mai degrabă pe ideea de pedeapsa, din acest punct de vedere asemănându-se cu răspunderea penală.

Aşadar, in general, cu excepţia cazului in care se atrage răspunderea penală, neîndeplinirea obligaţiilor fiscale atrage obligarea contribuabilului la plata fie a unor amenzi, fie a unor majorări de întârziere.

In legătura cu răspunderea fiscala, problema care se pune este daca aceasta răspundere se angajează numai pe simplul temei al existentei obiective a faptei ilicite sau se pune si problema imputabilităţii faptei, adică a vinei celui care a săvârşit fapta ilicita.

Răspunsul, in principiu, este negativ. Legea fiscala nu conţine dispoziţii care sa vizeze atitudinea autorului. Ca urmare, in aplicarea sancţiunilor pentru încălcarea normei fiscale, in general, nu se caută si nici nu trebuie dovedita vinovăţia.

Cu toate acestea, deşi putem spune ca legea fiscala prezuma vinovăţia, legea prezumă si că nu exista vinovăţie si nu se aplica sancţiuni fiscale (amenzi, majorări de întârziere) atunci când îndeplinirea obligaţiilor fiscale la termen a fost împiedicată de ivirea unui caz de forţă majora sau a unui caz fortuit, situaţie in care termenele fie nu încep sa curgă, fie, dacă începuseră sa curgă la momentul producerii evenimentului, se suspenda (art. 71 din Codul de procedura fiscala). Răspunderea se pune sau se repune in cauza la împlinirea a 60 de zile de la încetarea evenimentului.

In general, doctrina şi jurisprudenţa au definit forţa majora si cazul fortuit ca fiind cauze străine neimputabile debitorului, constând intr-un fenomen natural sau social exterior, extraordinar sau de nebiruit, a cărui intervenţie exclude in întregime angajarea răspunderii, daca producerea prejudiciului a fost determinata exclusiv de aceasta împrejurare. Aşadar, este vorba de situaţii de fapt imprevizibile si care nu pot fi înlăturate, care împiedică debitorul să-şi execute obligaţia, fiind exclusa astfel culpa sa.

Deci, pentru ca un eveniment sa fie considerat forţa majora sau caz fortuit se cere ca el sa aibă caracter inevitabil si de neînlăturat, să fie obiectiv, adică mai presus de voinţa si de posibilităţile de evitare si de înlăturare ce caracterizează o persoana cu maxima diligenta.

Faţă de elementele menţionate in legătura cu forţa majora si cazul fortuit, apreciem că situaţia din speţa de faţă nu reprezintă un  caz fortuit, in sensul art. 71 din Codul de procedura fiscala.

Astfel, situaţia de fapt ce a determinat neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a impozitului pe teren şi clădiri nu îndeplineşte cele doua condiţii cumulative, necesare pentru a fi considerata‚ caz fortuit: imprevizibilitatea si caracterul insurmontabil.

In fapt, dată fiind emiterea unor decizii de impunere începând cu anul 2009 şi de către UAT C, daca debitorul era mai diligent si mai prevăzător, putea efectua demersuri pentru contestarea în instanţă a acestor decizii, obţinerea suspendării actelor administrativ fiscale, sesizarea Ministerului de Finanţe cu acest conflict de competenţă, contestarea nelegalităţii actelor administrative prin care clădirile şi terenurile sale au fost incluse în raza teritorială a două unităţi administrativ teritoriale.

În consecinţă, se apreciază că împrejurarea invocată de reclamantă nu o exonerează de răspundere, motiv pentru care soluţia primei instanţe, de menţinere a actului administrativ fiscal apare ca fiind legală şi temeinică.

În situaţia soluţionării conflictului privind competenţa celor două unităţi administrativ teritoriale de a emite acte administrativ fiscale, societatea are posibilitatea să solicite restituirea sumelor de la unitatea administrativ teritorială care a emis în mod nelegal, cu depăşirea limitelor de competenţă,  deciziile de impunere.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu art. 312 C.proc.civ. a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.