Termenele de 1 an sau 2 ani prevăzute de Legea nr. 290/2003 pentru plata despăgubirilor băneşti prevăzute de acest act normativ nu este influenţat de existenţa disponibilităţilor băneşti ori de aprobarea sumelor în bugetul de stat cu această destinaţie.

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 21.05.2012, reclamantul Sturza Vasile a chemat în judecată  Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru a fi obligată să-i  plătească suma de 159.889,96 lei cu dobânda  aferentă.

În motivare, a arătat că prin Hotărârea nr. 145/4.11.2010 a Comisiei Judeţene Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 i s-a aprobat acordarea sumei de 159.889,96 lei cu titlu de compensaţii pentru bunurile deţinute în proprietate de autorii săi pe teritoriul Ucrainei, localitatea Sirghieni, la data refugiului, bunurile şi imobilele deţinute de autorii  săi la data refugiului fiind menţionate în dispozitivul Hotărârii nr. 145/04.11.2010.

În conformitate cu prevederile H.G. 1120/2006 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, compensaţiile băneşti se vor achita beneficiarilor eşalonat, în două tranşe, pe parcursul a doi ani consecutiv, 40% în primul an şi 60% în anul următor.

A notificat de mai multe ori pârâta solicitând să facă plata, dar nu a primit niciun răspuns, astfel încât până în prezent nu a putut beneficia de compensaţiile acordate de lege.

În drept, a invocat  H.G. nr. 1120/2006 şi  Legea nr. 290/2003.

Prin precizările depuse la termenul de judecată din data de 25.09.2012, reclamantul a solicitat să se dispună, în principal, admiterea acţiunii în ceea ce priveşte suma de 95 933,976 lei reprezentând cuantumul de 60% din totalul despăgubirii, iar în subsidiar obligarea pârâtei la plata către el şi a diferenţei în cuantum de 63955,984 lei, reprezentând diferenţa de 40% din despăgubire.

A arătat că suma de 95 933,976 este o suma certă reprezentând 60% din despăgubire conform art. 18 alin. 5 din HG 1120/2006, fiind lichidă, stabilită în bani de către intimată şi exigibilă la data de 31.12.2011, considerând că se impune admiterea acţiunii cel puţin pentru această sumă, intimata cu rea credinţa neefectuând plata.

A arătat că este neîntemeiată susţinerea că plata se face în limita sumelor aprobate anual, de vreme ce se stabileşte în mod clar în decizie faptul că plata se efectuează în două tranşe clar stabilite, nefiind condiţionate de niciun termen sau condiţie. Este ilogic a condiţiona plata acestor sume, creându-se astfel o stare de nesiguranţa care este inadmisibilă într-un stat de drept.

A solicitat admiterea acţiunii şi pentru tranşa a doua în cuantum de 40%, având în vedere lipsa bunei credinţe şi faptul că intimata şi-a exprimat în mod cert indisponibilitatea de a plăti, motivând neaprobarea sumei necesare în acest an.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, întrucât Hotărârea nr. 145/2010 a fost comunicată la A.N.R.P., prin cererea de plată, în data de 24.12.2010, data limită până la care A.N.R.P. - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 poate dispune plata integrală a despăgubirilor fără a fi pusă în întârziere, este 24.12.2012. A considerat că cererea de chemare în judecată a fost prematur formulată, termenul stabilit de legiuitor pentru plata despăgubirilor nefiind îndeplinit pentru a considera că nu şi-au îndeplinit obligaţia.

În ceea ce priveşte cererea de obligare la plata dobânzi legale aferentă sumei datorate, precizează că O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la momentul emiterii Hotărârii nr. 145/2010 până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13 din 2011, care a abrogat-o, respectiv până la 01.09.2011), nu este aplicabilă în cauza de faţă, întrucât art. 2 din O.G. nr. 9 din 2000 face referire la dispoziţiile legale sau prevederile contractuale, însă în Legea nr. 290/2003 sau în H.G. nr. 1120/2006 nu există nicio dispoziţie legală prin care să se arate că obligaţia de plată este purtătoare de dobânzi. În schimb, prin art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006, legiuitorul a prevăzut faptul că suma se actualizează în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Naţional de Statistică, faţă de luna decembrie a anului anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 2089 din 2 octombrie 2012, Tribunalul Suceava a respins ca neîntemeiată excepţia privind prematuritatea formulării acţiunii având ca obiect plata sumei de 63.955,984 lei reprezentând 40% din cuantumul total al despăgubirilor băneşti acordate prin hotărârea nr. 145/4.11.2010 a Comisiei Judeţene Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Direcţia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să plătească reclamantului suma de 63.955,984 lei reprezentând 40% din cuantumul total al despăgubirilor băneşti acordate reclamantului prin hotărârea nr. 145/4.11.2010 a Comisiei Judeţene Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la data exigibilităţii obligaţiei de plată, respectiv 26.12.2011 şi până la achitarea integrală a debitului; a admis excepţia privind prematuritatea formulării acţiunii având ca obiect plata sumei de 95.933,976 lei reprezentând 60% din cuantumul total al despăgubirilor acordate reclamantului prin hotărârea mai sus-menţionată şi a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata acestei sume ca fiind prematur formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea nr. 145/4.11.2010  emisă de Instituţia Prefectului Judeţului  Suceava - Comisia pentru aplicarea legii nr. 90/2003 s-au stabilit în favoarea reclamantului Sturza Vasile despăgubiri în sumă de 159.889,96 lei compensaţii băneşti pentru bunurile deţinute de autorii Sturza Daniil şi Eudochia, abandonate  şi sechestrate  în localitatea Sîrghieni, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace semnat la Paris în anul 1947.

Această hotărâre a fost comunicată pârâtei A.N.R.P. - Direcţia pentru aplicarea legii nr. 290/2003-Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 ce are personalitate juridică  conform art. 17 din H.G nr. 57/2008, ce a modificat H.G. nr. 361/2005, prin care s-au aprobat Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.290/2003, iar serviciul constituit în cadrul acestei instituţii pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 are ca atribuţii legale, printre altele, plata despăgubirilor băneşti acordate  şi solicitate conform actului  normativ precizat.

Potrivit art. 18 alin. 5 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aşa cum au fost modificate prin H.G nr. 57/2008, plata compensaţiilor băneşti stabilite prin hotărârile comisiilor judeţene pentru aplicarea Legii  nr. 290/2003 se achită  beneficiarilor în cele trei modalităţi enumerate de textul de lege astfel:

a)integral, dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 lei;

b)eşalonat în două  tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, 60% în primul an şi 40% în anul următor dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează  între 50.001 lei şi 100.000 lei;

c)eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei.

Pentru reclamant este aplicabilă modalitatea prevăzută la lit. c, în două tranşe pe parcursul a doi ani consecutivi, respectiv 40% în primul an şi 60% în anul următor, cuantumul despăgubirilor depăşind  100.001 lei.

Deşi reclamantul a solicitat efectuarea plăţii stabilite prin Hotărârea nr. 145/04.11.2010 prin cererea formulată la data de 26.11.2010, în termenul de un an prevăzut de Normele metodologice, ce s-a împlinit  la data de 26.12.2011, pârâta nu a îndeplinit obligaţia legală ce îi incumbă, la această dată creanţa reclamantului-beneficiar al despăgubirilor este exigibilă, astfel că  acesta este îndreptăţit să primească efectiv suma de 63.955,984 lei, respectiv tranşa de 40% din cuantumul total al despăgubirilor băneşti acordate.

Prin urmare, excepţia tardivităţii formulării acestui petit nu este  întemeiată.

Având în vedere că plata primei tranşe de 40% din valoarea despăgubirilor acordate reclamantului conform Legii nr. 290/2003 a devenit  exigibilă la data de 26.12.2011, iar  pârâta nu a îndeplinit obligaţia legală ce-i incumbă, prin neplată reclamantul a fost  prejudiciat, fiind îndreptăţit a fi îndestulat atât cu suma ce reprezintă creanţa de 63.955,984  lei, cât şi cu dobânda legală aferentă conform art. 2 din OG. nr. 9/2000, dobândă ce curge de la data exigibilităţii, 26.12.2011, şi  până  la data plăţii efective.

În  ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect  plata celei de a doua tranşe de 60% din suma stabilită prin Hotărârea nr. 145/4.11.2010, tribunalul a constatat că această sumă devine exigibilă la data de 26.12.2012, reclamantul neputând pretinde plata mai înainte  de această dată, motiv pentru care a admis excepţia tardivităţii formulării acestui capăt de cerere, pe care l-a respins ca atare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând modificarea hotărârii, în sensul repingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare, arătat că din art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006 rezultă că plata despăgubirilor este condiţionată de existenţa în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinaţie.

Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stal, iar sumele plătite de ANRP ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice fiind publicate pe site-ul anrp.gpv.ro.

Prezintă sumele alocate Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în perioada 2008-2011 şi actele normative în baza cărora sunt alocate A.N.R.P. fonduri reprezentând despăgubiri civile din bugetul de stat (Legea nr. 9/1998, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 290/2003).

Cu referire la termenul rezonabil, în procedurile judiciare, menţionează că instanţa europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal (ipoteză ce se aplică, prin analogie, şi situaţiei recurentei) nu angajează responsabilitatea internaţionala a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze asemenea situaţie.

Face referire la Hotărârea Pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României se regăsesc şi se explică prin numeroasele solicitări, adresate A.N.R.P., care au condus la un număr mare de litigii în care aceasta este în momentul de faţă parte.

Implementarea recomandărilor puse în vedere de către C.E.D.O. ca urmare a procedurii Hotărârii Pilot pronunţate se va realiza prin noile măsuri legislative propuse, susţinute de măsuri urgente privind întărirea capacităţii instituţionale şi schimbarea viziunii de ansamblu a procedurii administrative.

Recurenta este conştientă de faptul că noile modificări legislative ce se doresc a fi aplicate, susţinute prin măsuri administrative şi financiare corelative care să ofere instituţiilor implicate în acest proces resursele umane si financiare corespunzătoare volumului de activitate trebuie să aibă drept rezultat asigurarea finalizării dosarelor într-un „termen rezonabil" aşa cum prevede practica C.E.D.O.

În acest sens, prin Decizia nr. 270/03.12.2010 a Primului-Ministru al României a fost constituit Comitetul interministerial privind procesul de reformare a legislaţiei şi procedurilor din domeniul restituirii proprietăţilor, care are ca principală atribuţie identificarea soluţiilor optime care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a proprietăţilor şi elaborarea unor proiecte de acte normative care să conţină propunerile în domeniu.

În absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului, raportat la dificultăţile prin care trece economia ţării, s-ar stabili, în momentul de faţă, în sarcina ANRP o obligaţie imposibil de realizat şi care este în natură să afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atât în plan intern cât şi în plan european.

Din raţiuni financiare, creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plata şi nu pot fi plătite decât în condiţii de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudenţa C.E.D.O.

În ceea ce priveşte obligarea subscrisei la plata dobânzii legale, arată că O.G. nr. 9/2000 nu este aplicabilă în cauza de faţă întrucât art. 2 din O.G. nr. 9 din 2000 prevede că „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzi, se va plăti dobânda legală."

În Legea nr. 290/2003 sau în H.G. nr. 1120/2006 nu există nicio dispoziţie legală în această materie prin care să se arate că obligaţia de plată este purtătoare de dobânzi. În schimb, prin art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006, legiuitorul a prevăzut că suma se actualizează în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Naţional de Statistică, faţă de luna decembrie a anului anterior.

În drept, a invocat art. 299 şi urm., art. 304 pct. 9, art. 3041 C.pr.civ.

Reclamantul-intimat nu a depus întâmpinare, dar s-a prezentat în instanţă şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003, „Despăgubirile sau compensaţiile băneşti vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. 4 sau 6, respectiv la art. 9; plata lor se poate face şi în rate, în maximum 2 ani, în funcţie de disponibilităţile băneşti ale direcţiilor prevăzute la art. 11 alin. 1”.

În acelaşi sens, art. 18 alin. 5 din H.G. 1120/2006 invocat şi de recurentă arată că drepturile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel:

a) integral, dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 lei RON;

b) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an şi 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei RON şi 100.000 lei RON;

c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei RON".

Din enunţarea dispoziţiilor legale mai sus prezentate rezultă că interpretarea dată acestora de recurentă nu poate fi reţinută ca fiind întemeiată, deoarece sintagmele „în funcţie de disponibilităţile băneşti” sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat” nu pot fi interpretate decât în cadrul termenelor prevăzute expres de aceste dispoziţii legale, de 1 an sau 2 ani, ce curg de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti privind acordarea despăgubirilor.

Interpretarea care se impune a fi dată dispoziţiilor legale analizate este aceea că despăgubirile la care beneficiarii sunt îndreptăţiţi se plătesc în termenul de 1 an, respectiv 2 ani, în funcţie de cuantumul acestora, limitarea în raport de „sumele aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat” neavând aplicabilitate decât în cadrul termenelor expres prevăzute de dispoziţiile legale şi putând determina despăgubirea cu prioritate a anumitor persoane, însă numai în cadrul acestor termene.

Daca s-ar accepta punctul de vedere al recurentei în sensul că prioritate în aplicarea dispoziţiilor legale ar avea limitarea sumelor prin bugetul de stat şi numai după aceasta termenele expres prevăzute de lege s-ar ajunge la situaţia ca obligaţia de plată stabilită legal în termene imperative ar deveni una pur potestativă, fiind suficient să nu se prevadă în bugetul de stat sume necesare plăţii despăgubirilor la care persoanele beneficiare ale Legii nr. 290/2003 sunt îndreptăţite pentru ca plata acestora să fie amânată sine die.

Or, dacă s-ar interpreta dispoziţiile legale în acest sens, chiar dreptul reclamantului-intimat la despăgubiri, definitiv stabilit urmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 290/2003, ar fi lipsit de substanţă şi s-ar transforma într-un drept eventual, fiind încălcat principiul predictibilităţii normei juridice şi al aplicării ei. Prin recunoaşterea dreptului la despăgubire neurmată însă, în contradicţie cu prevederile legii, de punerea în plată a drepturilor, se creează şi se menţine o stare de incertitudine cu privire la drepturile petenţilor în general, al reclamantului-intimat din prezenta cauză, în particular, perpetuând, printr-o atitudine culpabilă, o puternică stare de insecuritate juridică în domeniul legilor privind despăgubirile pentru bunurile aflate în teritoriile pe care România le-a pierdut în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial.

Refuzul culpabil al recurentei rezultă şi din aceea că aceasta nu a probat (nu există nicio dovadă la dosar în acest sens) o eventuală solicitare a sa în vederea punerii la dispoziţie a unor fonduri pentru achitarea despăgubiri cuvenite reclamantului-intimat, solicitare care să fi fost eventual respinsă de către autorităţile cu atribuţii în domeniu (Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri).

Faţă de această interpretare corectă a dispoziţiei legale enunţate, instanţă constată că toate referirile recurentei la practica C.E.D.O. şi la măsurile întreprinse pentru implementarea recomandărilor acestora nu sunt pertinente în prezenta cauză.

În ce priveşte dobânda legală acordată de prima instanţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 9/2000, ale Legii nr. 290/2003 şi ale H.G. nr. 1120/2006 sunt în sensul enunţat de recurentă, însă acordarea acesteia se justifică faţă de dispoziţiile art. 1530 Cod civil, care instituie dreptul creditorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

Art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 se referă la actualizarea celei de-a doua tranşe, situaţie neincidentă în cauză întrucât dobânda stabilită de prima instanţă vizează prima tranşă din despăgubirile cuvenite reclamantului-intimat.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că sentinţa este legală şi temeinică, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare