Acţiune în anularea actelor juridice subsecvente. proprietate. imobil înstrăinat succesiv de moştenitorii persoanelor care, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, redobândiseră dreptul de proprietate, hotărârea fiind ulterior casată ...

ACŢIUNE ÎN ANULAREA  ACTELOR JURIDICE

 SUBSECVENTE.  PROPRIETATE.  IMOBIL ÎNSTRĂINAT

SUCCESIV DE  MOŞTENITORII PERSOANELOR CARE, PRINTR-O HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ IREVOCABILĂ, REDOBÂNDISERĂ  DREPTUL DE PROPRIETATE, HOTĂRÂREA FIIND ULTERIOR CASATĂ DE INSTANŢA  SUPREMĂ, URMARE ADMITERII UNUI RECURS ÎN ANULARE. INCIDENŢA DISPOZIŢIILOR ART. 1 DIN PROTOCOLUL I AL CONVENŢIEI EUROPENE A  DREPTURILOR OMULUI.

În speţă,  pârâta avea  facultatea să vândă imobilul în baza dreptului conferit printr-o hotărâre judecătorească care dobândise putere de lucru judecat anterior momentului în care  instanţa supremă, admiţând recursul în anulare,  a dispus casarea sentinţei, reţinând în esenţă necompetenţa absolută a  jurisdicţiilor  de a tranşa litigii civile  având  ca obiect acţiunile  în revendicare  promovate de foştii  proprietari.

Prin faptul că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a anulat hotărârea  judecătorească irevocabilă care  atribuia  antecesorilor reclamantei imobilul litigios deşi hotărârea  respectivă fusese executată sub aspectul  inscripţiunilor de carte funciară, iar ca urmare a punerii ei în executare imobilul a fost înstrăinat succesiv, a existat  o ingerinţă în  dreptul de proprietate al reclamantei şi respectiv  al  dobânditorilor  subsecvenţi ai imobilului, astfel cum este  garantat de art. 1 din Protocolul nr. I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Decizia nr.  1186/2009-R

 din 02.07.2009 ( dosar nr. 4237/111/2001)

Prin sentinţa civilă nr. 534/P din data de 06.10.2000, pronunţată în dosar nr. 2741/2000, Tribunalul B. a admis  acţiunea formulată de Consiliul Local  al mun. O. şi cererile  de intervenţie ale intervenienţilor A. E., V. M. X. E., X.N., C. I., C. G. P. I. şi în consecinţă a  constatat nulitatea absolută a  contractului de vânzare cumpărare nr. 3725/95, 5653/96, 4361/1996 şi a dispus  rectificarea  de  carte funciară în sensul restabilirii  dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului situat în  O.,  str. B.,  nr. 14, înscris în CF nr. 11061 Oradea, nr. top. 194/7, 207/11 reprezentând în natură casă şi teren în suprafaţă de  352 mp.

Au fost obligaţi pârâţii în solidar în favoarea intervenienţilor la  3.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei  hotărâri au declarat  apel C. G., C. I., G. M., I. Ş. şi P. A. solicitând schimbarea  în totalitate a sentinţei în sensul respingerii acţiunii şi a cererii de intervenţie.

Prin decizia civilă nr. 18/2001-A din data de  19.04.2001, pronunţată în dosar nr. 477/2001, Curtea de Apel O. a admis  ca fondat  apelul declarat de C. G., C. I., G. M., I. Ş. şi P. A. împotriva sentinţei civile nr. 534 din 6 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul  B., pe care  a desfiinţat-o şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru o nouă judecare, ţinând seama de considerentele prezentei decizii.

Prin sentinţa civilă nr.72/C/ 11.02.2002 pronunţată de Tribunalul B. în dosar nr.4237/R/2001, a fost respinsă acţiunea completată introdusă de reclamantul Consiliul Local O. împotriva pârâţilor P. A., I. Ş., C. G., C. I., G. M., cât şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de A. E., V. M., X. E. , X.  N. toate referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.3725/1995, 5653/1995 şi 4361/1996, încheiate între părţi, precum şi la rectificarea CF în sensul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român cu privire la imobilul din O., str. B., nr.14 judeţul B. înscris în CF nr.11061 O. cu nr.top.19417 şi 207/11, în natură casă şi teren în suprafaţă de 352 mp, au fost obligaţi reclamanta şi intervenienţii în solidar la 2.500.000 lei în favoarea pârâtei G. M. şi la 4.400.000 lei în favoarea pârâţilor C. G., C. I. cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, din actele şi lucrările dosarului, în primul rând faptul că reclamanta şi intervenienţii nu mai justifică interes legitim în redobândirea anumitor drepturi, cu atât mai mult cu cât a intrat în vigoare Legea nr.10/2001, iar interesul care a justificat pornirea procesului nu mai subzistă câtă vreme se tinde la a se introduce în proprietatea statului un bun pe care chiriaşii prin cererile lor de intervenţie, vor sa-l cumpere, ceea ce în prezent este imposibil. În al doilea rând s-a apreciat că, dacă s-ar admite acţiunea , s-ar încălca prevederile art.1 şi 7 din Legea nr.10/2001, ale căror dispoziţii sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată , iar potrivit art.48, hotărârile anterioare , chiar definitive,nu au autoritate de lucru judecat şi nu influenţează drepturile fostului proprietar de a primi imobilul. Pe de altă parte, recursul în anulare nu are nici un efect asupra transferurilor de proprietate ce au avut loc anterior promovării procedurii acestuia, în speţă înstrăinările atacate având loc în perioada 7 februarie 1995 – 1 august 1996 ,iar decizia Curţii Supreme de Justiţie invocată este din 28 septembrie 1998. De asemenea s-a constatat că buna credinţă a cumpărătorilor nu a fost şi nu poate fi contestată cu deplin temei, astfel că în atare condiţii, acţiunea de fond  şi cererile de intervenţie prin care se tinde a se anula acte de vânzare cumpărare succesive – în justificarea interesului chiriaşilor pentru a achiziţiona imobilul nu au putut fi acceptate , acţiunea fiind lipsită de interes şi, cum în prezent fiinţează o lege specială de reglementare a restituirii proprietăţilor, nu sunt întrunite condiţiile pentru a se constata nulitatea absolută a unor acte juridice indicate în petitul acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen şi cu respectarea formelor  legale, au formulat  apel reclamantul Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E. şi pârâta P. I.

Prin  decizia  civilă nr. 20 din 11.06.2002, pronunţată în dosar nr. 1762/2002, Curtea de Apel O. a respins ca  nefondate apelurile civile  declarate de reclamantul Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E. şi pârâta P. I., împotriva sentinţei civile nr. 72/C din 11.02.2002, pronunţată de  Tribunalul B., pe care  a menţinut-o în totul.

A obligat părţile apelante să plătească părţii intimate suma de  4.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat  recurs Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E., solicitând casarea în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 2441 din data de  28.03.2005, pronunţată în dosar nr. 3798/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a  admis recursurile declarate de Consiliul Local O., intervenienţii V. M., A. E., X. N. şi X. E.,  împotriva deciziei civile nr. 20 din 11.06.2002 a Curţii de Apel Oradea pe care a  casat-o şi a trimis cauza  aceleaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit  art. 314 din codul de procedură civilă, Curtea Supremă de  Justiţie hotărăşte  asupra fondului pricinii  în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

În speţă, s-a apreciat că împrejurările de fapt nu au fost  deplin stabilite.

Prin cererea de chemare în judecată Consiliul Local al Municipiului O. a investit instanţa  cu soluţionarea  unui prim capăt de  cerere şi  anume  constatarea  nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare prin care  terenul în suprafaţă de 352 mp şi construcţia  situate în O., str. B., nr. 14, înscris în CF nr. 11061 O., nr. top. 194/7 şi nr. 207/11 sub B 11 şi anume: actul prin care  V. S. V. a vândut către I. Ş., la data de 7 februarie 1995; cel prin care I. Ş. a vândut către  C. I. la data de  25 iulie 1996; cel prin care  C. I. şi soţul acesteia C. G. a vândut către G. M.

Din copia foii de proprietate  depusă la filele  17 – 19  dosar nr. 4237/2001  rezultă că în cartea funciară, la data de  18 martie  1937 a fost întabulat dreptul de  proprietate asupra  imobilului în litigiu pentru U. N. şi  soţia sa M. F. R.; la data de  2 iulie 1946 a fost întabulat dreptul de proprietate pentru  N. A. şi soţia sa P. I. în baza contractului de vânzare cumpărare  din 8 mai 1946, la data de  18 martie  1959 a fost întabulat, în baza Decretului nr. 92/1950 dreptul de proprietate cu titlu de naţionalizate în favoarea Statului Român.

Prin sentinţa civilă nr. 7045 din 31 octombrie 1994 a fost admisă acţiunea  formulată de V. S. V., a fost  constatată nulitatea absolută a  încheierii de întabulare  privind trecerea în proprietatea statului cu titlu de naţionalizare  a imobilului în litigiu şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară. Ulterior, prin decizia  civilă nr. 1346 din 16 aprilie  1997 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat  sentinţa civilă nr. 7045 din 31 octombrie 1994 a Judecătoriei O. şi a respins  acţiunea formulată de  V. S. V. împotriva Consiliului Local al Municipiului O.

Cum potrivit  art. 311 din Codul de procedură civilă hotărârea casată nu are nici o putere, rezultă că vânzătoarea V. S. V., în  calitate de  succesoare a părinţilor săi N. A. şi P. I., nu a redobândit  dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Reclamantul a invocat drept temei al acţiunii principiul potrivit căruia resoluto jure  dantis resolvitur jus  accipients şi a susţinut că desfiinţarea titlului vânzătorului duce şi la  desfiinţarea  titlurilor subdobânditorilor.

Instanţele de fond şi de apel, încălcând principiul  disponibilităţii, nu s-au pronunţat în limitele  în care au fost investite  şi au considerat aplicabil în speţă un act  normativ, Legea nr.10/2001, pe care reclamantul nu l-a invocat drept temei juridic al acţiunii.

S-a apreciat că se impune trimiterea  cauzei la instanţa de  apel pentru rejudecare şi faţă de împrejurarea că la  dosar nu există dovezi din care să rezulte că vânzătoarea V. S. V.  a decedat şi, în această situaţie, probe care să ateste  calitatea numitei P. I. de succesoare a acesteia, în calitate de fiică adoptivă, cum susţine  prin petiţia  aflată în dosarul de recurs.

Prin decizia civilă nr. 147/2006-A din data de  17.10.2006, pronunţată în dosar nr. 103/2006, Curtea de Apel a respins ca nefondate apelurile civile declarate de apelantul reclamant CONSILIUL LOCAL O. cu sediul în O. Piaţa U. nr. 1 judeţul B., de apelanta pârât P. I., cu domiciliul în Oradea str. A. O. nr. 4 bl. Pb 69 ap. 6 judeţul B. şi de apelanţii intervenienţi A. E., cu domiciliul în O. str. B. nr. 14 ap. 1 judeţul B., V. M. (decedată) - prin K. C., cu domiciliul necunoscut, X. N., X. E., ambii cu domiciliul în O. str. B. nr. 14 ap. 4 judeţul B., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi G. Ş. (fost I. I.), cu domiciliul în O. str. N. P. nr. 13 judeţul B., C. G., C. I.  ambii cu domiciliul în Oradea str. M. E. nr. 28 judeţul B. şi G. M., cu domiciliul în G. str. G. nr. 44 judeţul T., împotriva  sentinţei civile nr. 72/C din 11 februarie 2002 pronunţată de Tribunalul B., pe care  a menţinut-o în întregime.

A obligat părţile apelante să plătească părţilor intimate G. M., C. G. şi C. I., suma de 700 ron cheltuieli de judecată în apel 

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 2441 din 28 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a admis recursurile declarate de CONSILIUL LOCAL al mun. O. şi de intervenienţii V. M., A. E., X. N., X. E., a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor.

Două sunt motivele care au determinat această soluţie: primul, încălcarea de către instanţele de fond şi apel a principiului disponibilităţii, în sensul că acestea au considerat aplicabil în speţă un act normativ (Legea nr. 10/2001) pe care reclamantul nu l-a invocat drept temei juridic al acţiunii şi al doilea, inexistenţa la dosar a unor dovezi privind decesul numitei V. S.-V. şi a calităţii de succesoare a numitei P. I..

Referitor la acest din urmă aspect, este de remarcat faptul că la dosarul nr. 2741/2000 al Tribunalului B., se află la fila 10 certificatul de deces al numitei V. S.-V., din care rezultă că aceasta a decedat la data de 17 martie 2000, de asemenea, în prezentul dosar sunt depuse decizia nr. 2052/1963 privind înfierea cu efecte depline a intimatei P. I. (fostă V., fostă P.) de către numiţii V. C. şi V. S.-V., precum şi certificatul de naştere al acesteia.

Referitor la primul aspect criticat, acela al cadrului procesual, este de reţinut faptul că apelanţii sunt aceia care au solicitat a se constata dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu, astfel că instanţele trebuiau să verifice condiţiile în care statul şi-a înscris dreptul de proprietate în CF, respectiv îndreptăţirea foştilor proprietari la redobândirea imobilului.

Ori, o astfel de verificare nu putea fi făcută decât prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la data soluţionării cauzei, respectiv a Legii nr. 10/2001.

Se invocă de apelanţi decizia nr. 1346 din 16 aprilie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare promovat de procurorul general şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari, motivat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Această decizie, ca de altfel şi altele de aceeaşi natură, a avut un caracter conjunctural, instanţa supremă însăşi schimbându-şi jurisprudenţa în materie, prin decizia plenului din 28 septembrie 1998, ca urmare a condamnării repetate a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nu se poate da eficienţă acestei decizii, care este contrară Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în materia garantării proprietăţii, convenţie pe care România a ratificat-o şi care este direct aplicabilă în dreptul intern.

Pe de altă parte, reclamanta şi intervenienţii au solicitat a se constata nulitatea absolută a întabulării de sub B- 5 şi 6 ca fiind făcută fraudulos, prin folosirea unor acte false.

Este de menţionat în primul rând faptul că o astfel de cerere depăşeşte cazul procesual stabilit prin cererea introductivă şi de intervenţie, fiind o cerere nouă, formulată pentru prima dată în apel, mai precis cu ocazia rejudecării în apel, după casarea cu trimitere, ceea ce contravine dispoziţiilor articolului 294 (1) Cod de procedură civilă.

Trecând peste acest aspect, trebuie remarcat că întabularea mai sus evocată a fost făcută în baza unei hotărâri judecătoreşti a Tribunalul B. - secţia tutelară (nr. 1143/1946), prin care a fost validat contractul de vânzare-cumpărare din 08 mai 1946, având ca obiect dobândirea imobilului în litigiu de către numiţii N. A. şi I.  de la proprietarii U. N. şi N. F.

Nu se poate considera că această inscripţie s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, câtă vreme contractul în discuţie a fost cenzurat de o instanţă judecătorească, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

Faptul că hotărârea mai sus evocată, respectiv contractul în discuţie, nu au putut fi prezentate, nu pot conduce prin ele însele la concluzia că respectivul act juridic nu ar fi existat în realitate.

Nici împrejurarea că foştii proprietari apar pe lista evreilor exterminaţi în lagărele de concentrare în 1942, respectiv în 1945, nu poate conduce automat la concluzia mai sus evocată: astfel, pe de o parte nu există certitudine deplină în privinţa acurateţei datelor de deces datorită împrejurărilor excepţionale în care acesta s-a produs, iar pe de altă parte, nu poate fi exclusă nici posibilitatea încheierii contractului de către un succesor al proprietarilor tabulari.

Pe fondul incertitudinilor mai sus evocate şi, mai ales, a împrejurării că actul juridic în discuţie a fost cenzurat de o instanţă, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, apare ca nefondată cererea apelanţilor de invalidare a unei inscripţii tabulare făcută în urmă cu 60 de ani.

Referitor la buna credinţă a cumpărătorilor succesori ai imobilului, corect a reţinut instanţa de fond că aceasta este prezumată, prezumţie care nu a fost răsturnată de reclamant şi intervenienţi.

De altfel, la data cumpărării, imobilul era înscris în cartea funciară pe numele vânzătorilor, înscrierea făcând, potrivit principiului publicităţii imobiliare, dovada deplină a proprietăţii.

Faptul că prin decizia civilă nr. 1346 din 16 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea în revendicare a numitei V. S.-V., nu are relevanţă sub aspectul bunei credinţe a cumpărătorilor, câtă vreme ea este ulterioară contractelor de vânzare-cumpărare mai sus evocate, contracte care au fost încheiate  în perioada 1995 - 1996.

De altfel, este de remarcat faptul că nici reclamantul şi nici intervenienţii nu au solicitat notarea procesului în cartea funciară şi nici suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea recursului în anulare.

În fine, privitor la apelul pârâtei P. I., este de menţionat faptul că acesta este nemotivat şi nesusţinut.

Faţă de considerentele mai sus reţinute, Curtea, în temeiul articolului 296 Cod procedură civilă, a respins apelurile declarate, iar în temeiul articolului 274 Cod de procedură civilă, a obligat  apelanţii la 700 Ron cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimaţilor G. M., C. G. şi C. I., reprezentând onorariu avocaţial în apel, recurs şi la rejudecarea apelului.

Împotriva acestei decizii intervenienţii A. E., X. N. şi X. E., precum şi reclamantul Consiliul Local al municipiului O. au declarat  recurs solicitându-se  în primul recurs la care s-a  făcut referire, casarea  deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în vederea  respectării deciziei de casare a Înaltei Curţi, în vederea stabilirii pe deplin a împrejurărilor de fapt. Consiliul Local al municipiului O.  a solicitat modificarea deciziei recurate, precum şi a  sentinţei în sensul admiterii acţiunii privind  constatarea nulităţii absolute a  celor trei contracte de vânzare  cumpărare încheiate în 1995 şi 1996, precum şi a contractului de  vânzare cumpărare din 8 mai 1946, cu consecinţa restabilirii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

Prin Decizia civilă nr.6828 din 18 octombrie 2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr.16407/1/2006 s-au admis recursurile declarate de reclamantul Consiliul Local al Municipiului O. şi de intervenienţii X. E. , X.  N. împotriva deciziei nr.147/A/ din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel O. – Secţia civilă, şi s-a casat decizia atacată si a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul B. pentru rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut printre altele următoarele:

Judecarea apelului a avut loc la data de 17.10.2006, după intrarea în vigoare a Legii nr.219/14.07.2005, iar potrivit acesteia , apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a legii şi care potrivit acesteia sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale.

Potrivit art. II (1) din Legea nr.219/2005 căile de atac se judecă de instanţele competente potrivit legii. Aceasta este o dispoziţie tranzitorie specială, derogatorie de la prevederile generale cuprinse în art.725 c.pr.civ., în temeiul căreia toate căile de atac se judecă potrivit competenţei stabilită de legea nouă.

Şi cum aceasta era în vigoare la data judecării apelului, rezultă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe , fiind incidente astfel prevederile art.304 pct.3 c.pr.civ.

Recursul a fost admis numai în sensul celor arătate, fără a se analiza criticile de fond aduse hotărârii, conform art.312 alin.1,2,3 cu referire la art.304 pcz.3 c.pr.civ. în sensul casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei la Tribunalul B. pentru rejudecarea apelurilor.

Prin decizia civilă nr. 461/A  din data de 25.09.2008, pronunţată în dosar nr. 4237./111/2001, Tribunalul B. a  respins apelul civil formulat de apelanta P. I., dom. în loc. O., str.A. O., nr. 4, bl. PB69, ap. 6, judeţul B. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V. şi admite ca fondate apelurile civile  formulate de apelantul - reclamant Consiliul Local al Mun. O., cu sediul în O., Piaţa U., nr. 1, judeţul B.,  intervenienţii - apelanţi V. M. decedată prin moştenitoarea K. C.,  cu domiciliul NECUNOSCUT, A. E., dom. în loc. O. str. B. nr. 14, ap. 1, judeţul B., X. E., dom. în loc. O., str. B. nr. 14, ap. 4, judeţul B. X.  N., dom. în loc. O. str.B. nr. 14, ap. 4, judeţul B. în contradictoriu cu intimaţii G. Ş. fost I. I., dom. în loc. O., str. N. P., nr. 13, judeţul B.,  C. G.,  dom. în loc. O., str.M.E., nr. 28, judeţul B., C. I. dom. în O., str. M.E., nr. 28, judeţul B. şi  G. M.,  dom. în loc. G., str. G., nr. 44, judeţul T., împotriva  sentinţei  civile nr.72/2002, pronunţată de Tribunalul B. în dosar nr.4237/R/2001 pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că:

  A admis acţiunea formulată de CONSILIUL LOCAL al Mun. O. împotriva pârâţilor P. I. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V., G. Ş. fost  I. I., C. G.,  C. I. şi  G. M..

A admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A. E., dom. în loc. O., str. B., nr. 14, ap. 1, judeţul B., X. E., X.  N., V. M. decedată prin moştenitoarea K. C., şi în consecinţă:

A constatat nulitatea absolută a absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.3725/07.02.1995, nr.5653/25.07.1996 şi nr.4361/01.08.1996.

A dispus restabilirea situaţie de carte funciară de sub B7 privind imobilul situat în  O. str. B. nr.14 înscris în Cf nr.11061 O. cu nr.top. 194/7, 207/11 în natură casă şi teren în suprafaţă de 352 mp.

A obligat intimata G. M. la  cheltuieli de judecată  în cuantum de 1500 lei în favoarea apelanţilor intervenienţi A. E. şi X.  N.

Pentru a pronunţa  această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul în litigiu situat în O. str. B. nr.14 înscris în Cf nr.11061 O. cu nr.top. 194/7, 207/11 a constituit proprietatea numiţilor U. N. şi soţia U. F. R., care şi-au înscris dreptul de proprietate cu titlu de cumpărare în părţi egale la data de 18 martie 1937.

Numiţii N. A. şi soţia N. I. şi-au întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului sub B5 şi 6 , în baza contractului de vânzare –cumpărare din 08 mai 1946 , iar ulterior Statul Român , la data de 18 martie 1959 cu titlu de naţionalizare în baza decretului nr.92/1950.

Prin sentinţa civilă nr.7045/31.10.1994 a Judecătoriei O. s-a admis acţiunea formulată de pârâta V. S. V. , decedată ulterior , fiica foştilor proprietari tabulari N., şi s-a constatat nulitatea absolută a încheierii de întabulare privind trecerea în proprietatea Statului Român cu titlu de naţionalizare a imobilului în litigiu şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de CF, reţinându-se că preluarea de către stat a imobilului a fost şi este abuzivă.

Această hotărâre a fost casată prin decizia civilă nr.1346/16.04.1997 a fostei Curţi Supreme de Justiţie urmare a admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General, astfel încât această hotărâre nu mai are nici o putere potrivit art.311 C.pr.civ.

Chiar dacă ulterior procedura recursului în anulare, a fost abrogată de către legiuitor, prin O.U.G. nr. 58/2003, hotărârile pronunţate în cadrul acestei proceduri îşi menţin în continuare valabilitatea , neexistând nici o prevedere legală care să le lipsească de valabilitate.

Prin sentinţa apelată, primă instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr.10/2001,însă cu privire la această chestiune , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.2441/28.03.2005,obligatorie şi la rejudecarea prezentului apel, a reţinut că instanţele de fond şi de apel au încălcat principiul disponibilităţii şi nu s-au pronunţat în limitele în care au fost investite ,considerând aplicabil în speţă un act normativ , pe care reclamantul nu l-a invocat drept temei juridic al acţiunii, ceea ce a constituit unul din motivele de casare cu o primă trimitere a cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.

Pe de altă parte , faptul că pe parcursul soluţionării cauzei a intrat în vigoare Legea nr.10/2001, care a instituit o procedură specială reparatorie în privinţa imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu, nu justifică respingerea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi rectificare de carte funciară, nefiind incidentă cauzei date , prin acţiune se solicită anularea unor contracte de vânzare cumpărare succesive încheiate de pretinsul proprietar după obţinerea sentinţei civile nr.7045/31.10.1994 a Judecătoriei O. şi nu anularea unor contracte la care face referire art.45 din legea nr.10/2001.

Potrivit art.315 alin.1 C.pr.civ. , în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din dosarul nr.4967/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria O., reiese că prin rezoluţia din 24.06.1998 s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la intimata V. S. V., întrucât în sarcina acesteia nu se poate reţine comiterea vreuneia dintre infracţiunile reclamate.

Din cuprinsul rezoluţiei reiese că deşi organele de urmărire penală au făcut cercetări, contractul de vânzare –cumpărare care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în CF al numiţilor N. nu a putut fi descoperit nici în Arhivele Direcţiei Judeţului B. a Arhivelor Naţionale şi nici numita V. V. nu a putut prezenta înscrisul respectiv ,iar din cercetările efectuate a reieşit că actul de vânzare – cumpărare nu putea fi încheiat de către părţi la data de opt mai 1946, întrucât la acea dată cei doi vânzători proprietari erau decedaţi.

Astfel numita U. F. a decedat, gazată în lagărul de concentrare nazist de la A. în anul 1942, împreună cu cei doi copii minori M.-T. şi N. în vârstă de 8, respectiv 6 ani (fila 58 dosar penal), iar soţul acesteia , U. N. , a decedat în lagărul nazist de la M. la data de 26 februarie 1945 (fila 59 dosar penal), decesul acestora fiind confirmat de o serie de organizaţii internaţionale evreieşti .

Parchetul de pe lângă Judecătoria O., a apreciat că în aceste condiţii numiţii U. N. şi F. nu puteau semna actul de înstrăinare, însă în privinţa acestor infracţiuni de fals, nu se poate dispune începerea urmăririi penale deoarece a intervenit prescripţia, care înlătură răspunderea penală, iar pe de altă parte numiţii N. A. şi I. au decedat în anul 1977, respectiv 1980.

În cauză nu s-a făcut nici dovada existenţei vreunui succesor al celor doi soţi U. , care să necesite aprobarea secţiei tutelare a Tribunalului B., din actele dosarului rezultă că aceştia au fost deportaţi împreună cu cei doi copii minori, care au fost exterminaţi împreună cu părinţii lor în lagărele naziste.

Chiar V. S. V., în declaraţia dată în dosarul penal (fila 14) , a făcut precizarea că părinţii săi au cumpărat „casa toată” de la U. N. în anul 1946, ceea ce practic era imposibil, foştii proprietari fiind decedaţi la data respectivă, situaţie în care înscrierea în coala funciară a dreptului de proprietate al soţilor Nemeş s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, înscris pe care îl apreciază în raport de cele arătate ca fiind un fals.

Tot prin decizia de casare nr.2441/28.03.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie se reţine cu caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare faptul că vânzătoarea V. S. V., în calitate de succesoare a părinţilor săi N. A. şi P.I. , nu a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Aceasta după pronunţarea hotărârii şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară în baza certificatului de moştenitor nr.2209/16.12.1994, însă nu a încercat să intre în posesia imobilului , trecând la înstrăinarea acestuia  numitului I. Ş. cu preţul de 50.000lei prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3725/07.02.1995 de către fostul Notariat de Stat Judeţean B..

Ulterior I. Ş. prin contractul autentificat sub.nr.5653/25.07.1996 de către Biroul Notarului Public D. &V. vinde imobilul intimatei C. I. căsătorită cu C. G. cu preţul de 12 milioane lei, iar la numai câteva zile ulterior, respectiv la data de 01.08.1996 aceştia la rândul lor îl înstrăinează intimatei G. M. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.4361/1991 de către Biroul Notarului Public G. B. cu preţul de 10 milioane lei inferior preţului anterior plătit.

Tribunalul a apreciat că din modul în care s-a derulat încheierea acestor contracte de vânzare cumpărare, în mod succesiv la intervale de timp relativ scurte,au încercat să creeze aparenţa unei bune credinţe, însă din modul concret în care s-au încheiat fără ca nici unul din cumpărători să intre sau să fi încercat să intre în posesia imobilului, posesie pe care nu a avut-o nici vânzătoarea ,că nu au vizionat imobilul  înainte de cumpărare, atitudine greu de acceptat pentru nişte persoane care cumpără un imobil cu o astfel de valoare, de preţul fictiv inserat în acestea raportat la valoarea indicată de către apelanta Palatin Ileana în notificare respectiv de 2.300.000.000 lei  ,reiese că reaua credinţă a cumpărătorilor la încheierea acestora este una evidentă, impunându-se constatarea nulităţii acestora.

Raportat la situaţia concretă arătată , tribunalul a apreciat că situaţia de carte funciară în care nu era notat nici un litigiu cu privire la imobil nu este suficientă prin ea însăşi a reţine buna credinţă a cumpărătorilor.

În ce priveşte intervenienţii apelanţi, instanţa a apreciat că aceştia au un interes personal şi direct în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu , interes ce rezidă din calitatea lor de chiriaşi a imobilului, calitate  ce le conferă o serie de drepturi mai avantajoase în ce priveşte contractele de închiriere pe care le au şi pe care şi le vor putea menţine în continuare, potrivit legislaţiei în vigoare ,în situaţia în care imobilul revine în proprietatea statului.

Cu privire la apelul apelantei Palatin Ileana, instanţa a reţinut că pe de-o parte imobilul a ieşit din patrimoniul antecesoarei sale V. S. V. decedată la data de 17 martie 2000 şi care potrivit deciziei nr.2052/1963 a adoptat-o cu efecte depline, urmare a vânzării acestuia către I. Ş., iar în prezenta cauză ea ca succesoare a acesteia nu poate avea decât drepturile şi obligaţiile procesuale ale acesteia ce derivă din calitatea sa procesuală  de pârâtă, iar  prin hotărârea apelată fiind respinsă acţiunea ,nu i s-a adus nici o atingere ,astfel încât apelul acesteia este şi lipsit de interes.

Faţă de cele arătate tribunalul în baza art.296 c.pr.civ. a respins apelul civil formulat de apelanta P. I. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V. şi a admis ca fondate apelurile civile declarate de apelanta reclamantă Consiliul Local al mun.O. , intervenienţii apelanţi V. M. decedată prin moştenitoarea K. C., A. E.,  X. E. , X.  N., în contradictoriu cu intimaţii G. Ş. fost I. I., C. G.,  C. I. şi  G. M., împotriva  sentinţei  civile nr.72/2002, pronunţată de Tribunalul B. în dosar nr.4237/R/2001 pe care o va schimba în totalitate în sensul că va admite acţiunea formulată de CONSILIUL LOCAL al mun. O. împotriva pârâţilor P. I. în calitate de moştenitoare a pârâtei V. S. V. ,G. Ş. fost  I. I., C. G.,  C. I. A ,  G. M., a admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii A. E., X. E. , X.  N., V. M. decedată prin moştenitoarea K. C., şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.3725/07.02.1995, nr.5653/25.07.1996 şi nr.4361/01.08.1996, a dispus restabilirea situaţie de carte funciară de sub B7 privind imobilul situat în în O. str. B. nr.14 înscris în Cf nr.11061 O. cu nr.top. 194/7, 207/11 în natură casă şi teren în suprafaţă de 352 mp.

În baza art.274 c.pr.civ a obligat pârâta intimată G. M. aflată în culpă procesuală  să plătească apelanţilor intervenienţi A. E. şi X.  N. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în apel , constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat  recurs G. M. şi I. Ş..

Recurenta G. M. a solicitat  admiterea recursului, în principal casarea  deciziei cu trimitere pentru rejudecare, iar în subsidiar  modificarea deciziei în sensul respingerii integrale  a apelurilor intimaţilor şi menţinerea sentinţei civile nr. 72/2001:

În motivarea cererii de recurs, sunt  învederate  următoarele:

-decizia  atacată s-a pronunţat  împotriva  unei  persoane  decedate, fiind  lipsită de capacitate procesuală, astfel la data de  19 august  2008 a  decedat pârâta C.  I.,  succesorul testamentar  cu titlu universal al acesteia, G. E., nefiind  citat;

-apelantul reclamant Consiliul Local al Municipiului  S. M.  este o entitate  lipsită de  personalitate juridică, dar şi de capacitatea de exerciţiu procesuală, fiind inaptă să stea în nume propriu în instanţă;

-instanţa a încălcat  legea  prin ignorarea  puterii lucrului judecat în decizia recurată, înscrierea  în CF a soţilor U. făcându-se pe baza  unui titlu valabil, validat expres printr-o hotărâre  judecătorească, iar instanţa de apel a reţinut că imobilul nu ar  fi trecut  legal în patrimoniul  succesoarei  soţilor Nemeş, pârâta  V. S.;

- instanţa  de  apel a invocat ca  sursă a  indicaţiilor obligatorii decizia nr. 2441/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deşi nu era legată de cele menţionate în aceasta, ci era  legată de  cele dispuse prin decizia nr. 6828/2007 a aceleaşi instanţe, care  nu conţine nici o referire la  aplicabilitatea dispoziţiilor  Legii nr. 10/2001 la cauza  de  faţă;

-în cazul de faţă, Legea nr. 10/2001 a apărut  şi a  intrat în vigoare  ulterior promovării acţiunii, fiind imposibil ca reclamanta sau oricare dinte părţi să fi avut  în vedere  dispoziţiile ei;

-instanţa de apel a încălcat  principii elementare  ale dreptului civil, cum sunt  prezumarea  bunei credinţe, puterea de lege a contractelor legal făcute, principiul efectului constitutiv de drept real a înscrierilor în CF;

-instanţa a apreciat că prezumţia  legală de bună credinţă ar putea  fi răsturnată, fără să administreze  vreo probă nouă, ignorând  probatoriul amplu administrat de instanţele de fond.

În drept sunt invocate dispoziţiile art. 969, 1169 şi 1899 Cod civil, art. 17(1) şi 34 lit. a Decretului - Lege  nr. 115/1938, art. 124 şi 147 alin. 4 din Constituţia României şi art.  41 – 43 respectiv art. 304 pct. 4, 5, 9 şi art. 315 Cod procedură civilă.

Recurentul I. Ş. a solicitat admitere  recursului şi modificarea  hotărârii recurate în sensul respingerii  apelului şi menţinerea  sentinţei apelate nr. 72/2002 pronunţată de Tribunalul B. cu consecinţa  menţinerii ca  valabil a  contractului încheiat între V. S. V. şi recurent.

În motivarea cererii de recurs, sunt  invocate următoarele aspecte:

- recurentul invocă excepţia  absolută a lipsei interesului intervenienţilor în nume  propriu, ei fiind chiriaşi ai imobilului, ca atare nu manifestă nici un interes actual, nefiind altceva decât  detentori precari;

-contractul încheiat de recurent  cu moştenitoarea V. este deplin valabil, astfel prin raportate la principiul „error communis facit jus” şi având în vedere  înscrierea din CF privitoare la  sentinţa civilă nr. 7045/1994, iar apoi la întabularea lui V. S. din decembrie 1994 în calitate de moştenitoare a soţilor  N., recurentului nu-i poate fi imputabilă nici i culpă sau rea-credinţă în încheierea contractului;

-art. 1899 alin. 2 din codul civil prevede că buna credinţă este prezumată, iar  reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă, astfel faptul că în imobil  locuiesc alte persoane nu poate  ridica  suspiciuni cu privire la  titlul proprietarului, această împrejurare nefiind  de natură a răsturna buna-credinţă a  cumpărătorului, nepredarea  imobilului neputând  fi calificată drept  viciu de  nelegalitate;

-faţă de data înscrierii dreptului de  proprietate al recurentului în CF  nr. 11061 O. sub  B.11, în data  de  07.02.1995, promovarea acţiunii în rectificarea cărţii funciare la data de  30.07.1998 apare ca  fiind făcută cu depăşirea termenului prevăzut  de  art. 37 din  Decretul – Lege nr. 115/1938, fiind  deci prescrisă.

În drept sunt invocate  dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Intimata A.  E., prin întâmpinare şi memoriul formulat în completarea acesteia, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu motivarea  că prin numeroase probe s-a dovedit fără echivoc că imobilul a fost  proprietatea  numiţilor U. N. şi F., care au decedat în mod tragic împreună cu doi copii minori în lagărele naziste, prin Rezoluţia Parchetului din 24.06.1998 constatându-se că a  fost imposibil în fapt ca soţii U. N. şi F.A. să fi putut încheia  la 8 mai 1946  pretinsul contract de vânzare-cumpărare, înscris  la  B.5 – B.6 prin care să se fi transmis  legal dreptul lor de proprietate în favoarea soţilor N. A. şi soţia  născută P. I., întrucât la 8 mai 1946 aceştia  nu mai existau, ca atare înscrierea  din CF de sub B.5 şi B.6 este o ficţiune, fraudarea fiind  realizată prin infracţiunea de fals pentru care a intervenit prescripţia  răspunderii penale şi decesul soţilor  N., beneficiarii falsului, iar consecinţa  legală a acestui adevăr, constatat doar în anul 1998, după cercetările Parchetului, o constituie  faptul că, prin efectul legii,  respectiv a art. 680 din Codul civil, imobilul a trecut în proprietatea Statului,  începând  cu decesul lui U. N., decedat la  26.02.1945. Referitor la excepţia  absolută a  lipsei interesului invocat de intervenienta în interes  propriu, intimata arată că excepţia este vădit nefondată, sens în care  face trimitere  la prevederile  exprese  ale art. 9 din Legea nr. 112/1995, drepturile  intimatei  ca şi chiriaşă în imobil fiind întărite  şi de  Legea nr. 10/2001. Cât priveşte  contractul nr. 3725/07.02.1995, acesta este  făcut în frauda legii, întrucât sentinţa civilă nr.  7045/1994 a Judecătoriei Oradea a fost casată prin Decizia civilă nr. 1346 din 16.04.1997 a Curţii Supreme de  Justiţie, iar referitor  la  excepţia privind  prescrierea  cererii de  rectificare CF, aceasta este nefondată, cererea fiind subsecventă astfel că îşi produce efectul numai după rămânerea  definitivă şi irevocabilă a  deciziei civile nr. 461/A/2008 a Tribunalului B..

Intimata susţine,  de asemenea, că susţinerile recurentei G. M. în sensul că decizia atacată este dacă cu grava încălcare a formelor de  procedură  sunt nefondate şi inadmisibile, fiind nesocotite prevederile  art. 723 Cod procedură civilă, deoarece nu se poate reproşa nimic  instanţei, neexistând temei pentru  criticarea acesteia care a citat părţile potrivit art. 85 Cod procedură civilă. Referitor la Legea nr. 10/2001, intimata arată că aceasta  nu are nici o aplicare şi nimeni nu a  cerut aplicarea ei, deoarece  nici măcar  N. A. şi I. nu au contestat  naţionalizarea, ci din contră, cunoscând realitatea fraudei, au abandonat  imobilul încă din anul 1969. Cât  priveşte critica privind  încălcarea de către instanţa de apel a principiilor privind prezumarea bunei credinţe şi puterea  de  lege a  contractelor legal făcute, intimata susţine că s-a dovedit  prin probele de la dosar că toţi participanţii la transmiterea succesivă a  dreptului de proprietate au urmărit  doar  crearea  aparenţei de  bună credinţă, astfel cum a  reţinut  şi instanţa de apel.

Intimatul X.  N., prin concluziile  verbale  formulate, a solicitat respingerea  recursurilor ca nefondate.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, instanţa  reţine următoarele:

În primul rând, referitor la motivul de recurs axat pe  problema casării deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, este de subliniat că  recurenta G. M. aduce în discuţie  o pretinsă neregularitate procedurală care priveşte  o altă parte din proces, neregularitate care nu a  fost invocată de  succesorii acesteia. Într-adevăr, la data pronunţării deciziei recurate, intimata C.  I. era decedată, decesul acesteia survenind  anterior, respectiv la data  de 21.07.2008, fără însă ca, odată cu înştiinţarea  instanţei de apel, să se fi depus  actul de deces, iar  ulterior, moştenitorii defunctei nu au înţeles a invoca  incidentul procesual mai sus invocat, or este îndeobşte cunoscut că  neregularităţile de  natura celei mai sus menţionată poate fi ridicată numai de  partea  ocrotită prin norma  încălcată.

Nu poate fi acceptat nici motivul ce  vizează lipsa  capacităţii de exerciţiu a reclamantului Consiliul Local al Municipiului O., pe motiv  că ar fi lipsit de personalitate juridică, astfel este de observat că litigiul de faţă a  fost promovat în anul 1998, problema invocată trebuind a  fi examinată din perspectiva  capacităţii procesuale a autorităţilor şi instituţiilor  publice  reglementată de  Legea  administraţiei publice locale atunci în vigoare, respectiv Legea nr. 69/1991. Edificatoare sunt prevederile  art. 5 din această lege, potrivit  cărora autorităţile administraţiei publice, prin care se  realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt  consiliile locale, ca  autorităţi deliberative, şi primarii ca autorităţi executive, situaţie în care, potrivit dispoziţiilor  legale menţionate, procesul  trebuia legat de consiliul local, astfel cum  în mod corect s-a  procedat în speţă.

Cât priveşte excepţia  privind lipsa  interesului în promovarea cererii deduse  judecăţii, excepţia se dovedeşte a fi nefondată în condiţiile în care  intervenienţii  justifică un  interes potrivit prevederilor  art. 52 din Codul de procedură civilă, interesul sesizării instanţei de către aceştia fiind dată de situaţia lor de chiriaşi într-un imobil care a constituit proprietatea statului, iar ulterior anului 1994 imobilul respectiv  a  devenit proprietatea unor persoane fizice în condiţii care sunt apreciate de  către intervenienţi ca fiind nelegale.

Referitor la  excepţia privind prescrierea  acţiunii  în rectificare de  CF, invocată de  recurentul I. Ş., motivul adus în susţinerea acesteia  nu poate fi primit, având în vedere că dreptul la promovarea acţiunii în rectificare CF s-a născut la data de  16 aprilie  1997, odată cu pronunţarea  Deciziei nr. 1437/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, fiind  respectate prevederile art. 36 şi 37 din Legea nr. 115/1938 privind prescrierea  acţiunii în rectificare.

În ceea ce priveşte motivele de  recurs vizând fondul pricinii este necesară reliefarea  următoarelor  aspecte:

Prin sentinţa civilă nr. 7045 pronunţată de  Judecătoria O. la data de  31 octombrie 1994, la  cererea  reclamantei V. S. V., s-a constatat  nulitatea  absolută a  încheierii de întabulare privind  trecerea  în proprietatea statului cu titlu  de naţionalizare a imobilului înscris  în cartea funciară nr. 1061 O., cu nr. top. 194/7 şi 207/11 care în natură reprezintă casă cu 352 mp teren,  situat în O., str. B., nr. 14. Această sentinţă a  fost casată ulterior printr-o hotărâre a instanţei supreme dată asupra unui recurs în anulare declarat de procurorul  general, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de V. S. V. împotriva Consiliului Local O..

În intervalul de  timp cuprins între  data pronunţării sentinţei mai sus arătate şi cea la care s-a  decis casarea  respectivei hotărâri,  imobilul înscris în CF nr. 1061 O. cu nr. top. 194/7 şi 207/11 a făcut obiectul unor vânzări succesive, după ce, în prealabil,  în baza  sentinţei pronunţate de judecătorie, în cartea funciară  a fost efectuată  sub B.9 operaţiunea de  reînscriere a dreptului de proprietate  în favoarea vechilor proprietari de  sub B.5 şi 6, cu radierea înscrierii de sub B 7efectuată în favoarea  Statului Român.

Astfel,  o primă vânzare a survenit  la data de  7 februarie  1995, când  prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3725 din 7 februarie 1995, V. S. V., moştenitoarea foştilor proprietari tabulari de sub B 5 şi B.6, a vândut  imobilul numitului I. Ş.. Următoarea  înstrăinare  a imobilului a avut  loc cu  aproximativ un an mai târziu, respectiv la data de  25 iulie  1996, prin contractul autentic  nr. 5653 încheiat între I. Ş., în calitate de vânzător şi C. I., căsătorită cu C. G., în calitate de cumpărătoare. Aceştia din urmă au înstrăinat  la rându-le imobilul aflat în litigiu în favoarea  cumpărătoarei G. M., sens în care a fost încheiat  contractul autentificat sub nr.  4361 din data de  1 august 1996.

Revenind la sentinţa  civilă nr. 7075/2004 a  Judecătoriei O., prin care s-a constatat  nulitatea absolută a  încheierii în baza  căreia fusese întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, este de subliniat că dispoziţiile  acestei sentinţe au fost puse  în executare, astfel sub B.9 din cartea  funciară nr. 11061 Oradea a fost efectuată la data de  8 decembrie  1994 operaţiunea de restabilire a situaţiei anterioare de CF, în sensul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea  vechilor proprietari de sub B.5-6.

Este de notat  totodată caracterul irevocabil al  hotărârii mai sus menţionate şi care  dobândise autoritatea de lucru judecat anterior  momentului în care instanţa supremă, prin decizia nr. 1346 din 16 aprilie  1997, admiţând  recursul în anulare, a dispus  casarea  sentinţei, reţinând în esenţă  necompetenţa absolută a  jurisdicţiilor de a tranşa  litigii civile  având ca obiect  acţiunile  în revendicare promovate de  foştii proprietari, sens în care  în considerentele  deciziei s-a subliniat că instanţa de judecată nu putea  dispune  schimbarea  titularilor  dreptului, o atare atribuţie  revenind  în exclusivitate  puterii legislative.

În contextul anterior relevat, se cuvine a se  face precizarea că, până la  hotărârea  Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta din cauza în care s-a pronunţat  sentinţa civilă nr. 7075/2004, avea  un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile  în care sentinţa a stabilit că imobilul din litigiu a  fost naţionalizat cu încălcarea  Decretului nr. 92/1950 şi a constatat, cu efect  retroactiv, că  titularii dreptului înscris în CF anterior  trecerii  imobilului în proprietatea Statului sunt  proprietarii lui legitimi, dreptul acestora, astfel recunoscut, nefiind revocabil. De altfel, reclamanta, ulterior pronunţării sentinţei despre care s-a făcut vorbire mai sus, s-a putut bucura de bunul dobândit  cu titlu de  moştenire de la  antecesorii săi, în favoarea cărora s-a restabilit dreptul de proprietate, ca şi proprietar legitim, iar în exercitarea  prerogativelor  dreptului ei de proprietar a hotărât înstrăinarea imobilului în favoarea  cumpărătorului I. Ş., încheind în acest sens  contractul de  vânzare-cumpărare  autentificat sub  nr. 3725 din 7 februarie  1995.

Prin faptul că hotărârea Curţii Supreme  de Justiţie a anulat  hotărârea  judecătorească definitivă care  atribuia antecesorilor  reclamantei imobilul  litigios, deşi hotărârea respectivă fusese  executată sub  aspectul inscripţiunilor de carte funciară, iar ca urmare a punerii ei în executare imobilul a  fost  înstrăinat succesiv, a  existat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei V. S. V. şi respectiv al dobânditorilor  subsecvenţi ai imobilului, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, mai mult, având în vedere că sentinţa  civilă aflată în discuţie  era o hotărâre  irevocabilă,  deci care  dobândise autoritate de lucru judecat şi care, în plus,  fusese executată, a fost înfrânt principiul securităţii  raporturilor juridice,  cunoscut fiind că unul din elementele fundamentale  ale  preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor părţi, este principiul  securităţii raporturilor juridice, care  reclamă, între altele,  ca soluţia dată în mod definitiv  unui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie  pusă în discuţie.

În jurisprudenţa CEDO s-a statuat, în  mod repetat  că prin  admiterea  recursurilor  în  anulare  introduse în mai multe cauze de procurorul general, care dispunea, în baza  art. 330 din Codul de procedură civilă, de puterea de a ataca o hotărâre definitivă, nefiind  ţinut de  nici un termen, astfel încât  hotărârile judecătoreşti puteau fi oricând  puse în discuţie, Curtea Supremă de Justiţie a şters în întregime proceduri judiciare care se  finalizaseră prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind înfrânt  astfel principiul securităţii raporturilor juridice, din cauza  cărui fapt, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a  Drepturilor Omului a fost încălcat.

Relevante sunt în sensul sus arătat hotărârile  pronunţate în cauzele B. ( din 28.10.1999), G. ( din 30.09.2008), M. I. G. SA, G. ( din 07.02.2008),  S. ( din 04.11.2008), B. ( din 17.12.2002), L. ( din 04.03.2008, T. ( din 04.11.2008 etc., cauze în care  au fost invocate  chestiuni similare celei în cauză şi în care Curtea Europeană a concluzionat  că a  avut loc încălcarea  art. 6 alin. 1 din  Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, datorită rejudecării soluţiei pronunţate  definitiv într-un  litigiu şi privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la  sfârşitul procedurii, ce au urmat unui recurs în anulare, constatând totodată că,  prin admiterea cererii, Curtea  Supremă de Justiţie a neglijat un întreg proces  legal care  se  încheiase  cu o hotărâre  judecătorească care era „ res judicata” şi care, mai mult decât atât, fusese executată.

Reclamanta V. S. V. din cauza  aflată în discuţie şi mai apoi recurenţii din prezentul litigiu se află într-o situaţie  similară celor din cauzele enumerate mai sus, hotărârea instanţei supreme, în ipoteza  în care  i s-ar da eficienţă, având  drept  consecinţă privarea lor de dreptul de proprietate, dobândit asupra  imobilului, în sensul frazei a  doua din primul paragraf  din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene.

În speţă, V. S. V., în baza dreptului conferit  prin  prima hotărâre,  avea facultatea să dispună de imobil, inclusiv  deci de a-l vinde, astfel cum s-a şi întâmplat în speţă. Prin urmare, survenienţa hotărârii instanţei supreme, date astfel cum s-a relevat constant în cadrul jurisprudenţei CEDO cu violarea articolului 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor  Omului, respectiv a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, nu este  de natură a schimba  datele problemei, respectiv să conducă la radierea din cartea  funciară a  dreptului  restabilit în favoarea  antecesorilor reclamantei şi respectiv a dreptului acesteia înscris  sub B.10.

De altfel, este de observat că prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat  constatarea nulităţii  contractelor de vânzare cumpărare în baza cărora  au fost  efectuate în cartea funciară înscrierile de  sub B11, 14-15 şi 16, iar în ipoteza  admiterii acţiunii imobilul ar  reveni în patrimoniul  proprietarului de sub B.10, deci nicidecum în proprietatea Statului Român, înscris anterior sub  B.7, în condiţiile în care nici prin cererea iniţială şi nici prin cererea de intervenţie instanţa nu a  fost  sesizată cu o acţiune în radierea  înscrierilor de sub B 10 şi B.9.

 O atare  sesizare a fost  formulată abia în cursul judecăţii cauzei în apel, fiind inadmisibilă, făcută cu încălcarea  dispoziţiilor art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă,  potrivit cu care „ în apel, nu se poate schimba  cauza sau obiectul  cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.

Deşi obiectul acţiunii de faţă l-a constituit  desfiinţarea  celor  trei contracte de vânzare-cumpărare, totuşi prin apărările formulate pe parcursul procesului de către  partea reclamantă şi respectiv de către părţile  interveniente se insistă asupra nelegalităţii întabulării efectuate sub B.5 şi B.6 în favoarea  soţilor N. A. şi I.,or câtă vreme  instanţa  nu a fost  sesizată legal cu o atare  cerere - şi aceasta  fiind formulată abia în apel - rezultă cu claritate că analizarea  legalităţii înscrierii de sub  B. 5 şi 6 şi respectiv  a modului de  dobândire  de către aceştia a proprietăţii asupra imobilului excede cadrului procesual al litigiului de  faţă. Pe de altă parte, întabularea dreptului de proprietate în favoarea soţilor N.  fost  efectuată în baza  unei hotărâri judecătoreşti cu autoritate de lucru judecat şi pusă aşadar în executare, prin urmare, alături de  considerentul sus-evocat şi acest  argument conjugat  cu principiul  efectului constitutiv de drepturi  reale a înscrierilor  în cartea funciară şi respectiv  principiul  forţei probante a înscrierii în cartea funciară, conduc spre concluzia că întabularea  de sub B.5 şi 6  efectuată  în temeiul încheierii nr. 3302 din data de  1 iulie  1946 se bucură de  prezumţia instituită de art. 32 şi 33 ale Legii nr. 115/1938. În altă ordine de idei, nu este lipsită de  importanţă sublinierea faptului că dacă s-ar  da eficienţă deciziei de casare a instanţei supreme, aceasta ar  echivala cu înfrângerea  dispoziţiilor înscrise  în art. 6 din Convenţia Europeană a  Drepturilor  Omului şi respectiv  în art. 1 din Protocolul  la Convenţie, contravenindu-se astfel prevederilor  constituţionale  cuprinse  în art.  20 din  legea fundamentală, care consacră  prioritatea  reglementărilor internaţionale.

Pe  cale  de  consecinţă, dată fiind  situaţia  nedesfiinţării dreptului proprietarei tabulare înscris sub  B.10, este evident că nu se mai pune  problema  aplicării principiului potrivit  cu care  desfiinţarea dreptului transmiţătorului are ca efect  şi desfiinţarea  actelor juridice subsecvente, pentru ca să devină necesară examinarea  circumstanţelor în care au fost încheiate contractele contestate  în litigiul de faţă.

De  altminteri şi  în ipoteza în care nu ar  fi avută în vedere  jurisprudenţa CEDO în materie, şi pe cale de  consecinţă, s-ar da  eficienţă Deciziei nr. 1346 din 16 aprilie  1997 a Curţii Supreme  de Justiţie, chiar şi atunci nu s-ar putea  reţine  reaua-credinţă a pârâţilor  din cauză în calitatea lor  de dobânditori subsecvenţi au imobilului litigios, astfel  cum în mod greşit a stabilit  tribunalul.

Astfel, este de observat  că toate cele trei contracte contestate  în instanţă au fost încheiate  înainte de  momentul desfiinţării hotărârii prin decizia de  admitere a recursului în anulare, şi chiar  înainte de  sesizarea instanţei supreme în cadrul dosarului nr. 111/1997.

Or, dobândind imobilul în astfel de condiţii, dobânditorii bunului sunt apăraţi de principiul bunei credinţe şi al publicităţii  imobiliare, realizate prin întabularea în cartea funciară a  dreptului consfinţit prin  hotărârea judecătorească prin care s-a retrocedat imobilul foştilor proprietari.

În speţă nu se poate  reţine că actele de vânzare-cumpărare ar fi avut loc prin fraudarea legii, în condiţiile în care  vânzătorii succesori ai imobilului au avut  calitate de proprietari tabulari, calitate  în care au făcut  acte de  dispoziţie – ce se  înscrie în cuprinsul celor  trei  atribute ale dreptului de proprietate – cu privire la un bun  ce se  afla în patrimoniul lor. În aceleaşi condiţii, se  poate considera că dobânditorii imobilului au fost de bună-credinţă la încheierea  actului de vânzare cumpărare, nesubzistând motive care să-i fi îndreptăţit a crede că persoanele care le-au înstrăinat bunul nu ar  fi proprietarii acestuia.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa în baza  art. 312 alin. 1 şi 3  din codul de procedură civilă, a  admis ca fondat  recursul, a modificat în parte  decizia în sensul respingerii apelurilor  introduse de  reclamantul Consiliul Local al Municipiului O. şi de  către  intervenienţii din cauză, sentinţa apelată urmând a fi păstrată în întregime. Totodată a fost menţinută dispoziţia  din decizia recurată cu privire la  respingerea apelului introdus  de apelanta P. I.

În conformitate cu prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, intimatul reclamant şi  intimaţii intervenienţi  au fost obligaţi la plata  sumei de  1500 lei cu titlu de cheltuieli de  judecată în recurs,  reprezentând valoarea onorariului avocaţial, în favoarea  recurentei G. M., celelalte  cheltuieli pretinse de aceasta  prin cererea de recurs, reprezentând cheltuieli de judecată în fond, nefiind acordate, în condiţiile în care aceasta a obţinut în primă instanţă soluţie favorabilă, iar cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea cauzei în fond  i-au  fost acordate.

Domenii speta

Spete similare