Nelegalitatea dispozitiilor instantei de obligare a pmb sa înainteze dispozitiile sentintei si decizia aferenta Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor

Decizie 256 din 14.02.2012


Nelegalitatea dispozitiilor instantei de obligare a PMB sa înainteze dispozitiile sentintei si  decizia aferenta Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor

Domeniu - restituiri în temeiul Legii nr.10/2001

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.40204/3/2010 - DECIZIA CIVILA NR.256/14.02.2012)

Prin cererea înregistrata la data de 23.08.2010, pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a V-a Civila, sub nr. 40204/3/2010, reclamantul D.C.a chemat în judecata pe pârâtii M.B. prin P.G. si S.R. prin M.F.P., solicitând solutionarea pe fond a notificarii nr.N 316 din 02.07.2001, formulata în temeiul Legii nr.10/2001 (care formeaza obiectul dosarului administrativ nr. 4450) si sa se dispuna obligarea pârâtului M.B. prin P.G. la masuri reparatorii prin echivalent constând în despagubiri reprezentate de valoarea de circulatie a imobilului imposibil de restituit în natura, situat în B., str.L., nr. 4 sector 5.

Totodata, solicita sa se dispuna obligarea pârâtului M.B. prin P.G. la plata diferentei dintre suma (reactualizata) care i-a fost achitata la data de 30.11.1987 (80.000 de lei) si valoarea reala a constructiei demolate situata în Bucuresti, str. Liliacului, nr. 4 sector 5.

In subsidiar, în cazul în care se va aprecia ca M.B. nu poate fi obligat la plata masurilor reparatorii prin echivalent, solicita obligarea S.R. reprezentat de M.F.P. sa-i plateasca despagubiri reprezentând valoarea de circulatie a imobilului preluat abuziv în perioada comunista (teren în suprafata de 87 m.p. si constructie demolata, în suprafata de 189,17 m.p., situate în B., str.L., nr. 4 sector 5).

În motivarea cererii s-a aratat ca reclamantul are calitatea de mostenitor legal al parintilor sai, N.C.D., potrivit Certificatului de mostenitor nr. 290/1968 eliberat de Notariat de Stat al fostului Raion Lenin si E.E.D. potrivit Certificatului de mostenitor nr. 79/1967 eliberat de acelasi notariat de stat.

Acestia, în anul 1933, au dobândit prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub numarul 21325/03.08.1933 de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Str.L., nr. 4, sector 5, compus din teren si constructie pe care au finalizat-o conform autorizatiei de construire nr. 194 T. eliberata de Primaria sectorului III Albastru.

In aceasta calitate a adresat M.B., Notificarea nr. N 316/02.07.2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natura a imobilului.

Desi au trecut mai mult de 8 ani de la împlinirea termenului de 60 de zile prevazut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea nu a fost solutionata nici pâna în prezent.

Astfel, fata de refuzul nejustificat de a-i fi solutionata notificarea de catre autoritatile administrative, solicita instantei sa pronunte o hotarâre în acest sens, tinând cont si de jurisprudenta CEDO care a condamnat de mai multe ori Statul Român pentru neimplicarea în urgentarea solutionarii cererilor, constatând numeroase ingerinte aduse dreptului de proprietate prin preluarea unor imobile fara o dreapta si prealabila despagubire.

Ulterior, desi pentru multe persoane îndreptatite la restituirea bunului (respectiv la acordarea unor masuri reparatorii prin echivalent) s-a conturat speranta legitima ca statul român a creat cadrul legal pentru recunoasterea si despagubirea proprietarilor deposedati abuziv, nici pâna în prezent nu i s-a acordat acea dreapta si prealabila despagubire,

I. Reclamantul aminteste faptul ca, în jurisprudenta sa referitoare la aplicarea articolului 6 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale si a articolului 1 din Primul Protocol aditional al acesteia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în mai multe hotarâri pronuntate împotriva României, a examinat legislatia româneasca privind restituirile si a ajuns la concluzia ca mecanismul de compensare nu este efectiv.

Astfel, în hotarârea pronuntata în cauza Faimblat împotriva României din 13 ianuarie 2009 Curtea a ajuns la concluzia ca, desi Legea nr. 10/2001 deschide persoanei îndreptatite accesul la o procedura administrativa si apoi la controlul legalitatii acestei masuri în fata unei instante, acest acces ramâne teoretic si iluzoriu, nefiind în prezent în masura sa asigure, într-un termen rezonabil, plata unor despagubiri în favoarea persoanei pentru care restituirea în natura nu mai este posibila.

Chiar daca se stabileste calitatea de persoana îndreptatita la restituire si decizia administrativa este supusa controlului unei instante judecatoresti, Curtea apreciaza ca "punerea în executare a deciziei administrative sau judiciare definitive se face 'întotdeauna prin intermediul procedurii prevazute de Legea nr. 247 din 2005, si, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.

Or, Curtea a stabilit deja ca Fondul nu functioneaza în prezent intr-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectiva a unei compensatii."

De asemenea, în cauza Katz împotriva României 20 ianuarie 2009, în motivarea hotarârii, C.E.D.O. constata existenta unei situatii de natura structurala în ceea ce priveste neacordarea despagubirilor si apreciaza ca: "Statul ar trebui sa vegheze la înlaturarea obstacolelor juridice care 'împiedica vechii proprietari sa obtina restituirea bunului lor, daca este vorba despre o restituire în natura sau acordarea de despagubiri rapide si adecvate pentru prejudiciul suportat, mai ales prin adoptarea de masuri legislative, administrative si bugetare adecvate... în special statul trebuie sa adapteze procedura stabilita de legile de reparatie (in prezent Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta sa devina coerenta, accesibila, rapida si previzibila.

Existenta unei situatii de natura structurala în ceea ce priveste neacordarea despagubirilor fusese constatata de CEDO si în cauza Viasu împotriva României la data de 9 decembrie 2008 în care s-a stabilit ca încalcarea articolului 1 din Protocolul 1 îsi are originea intr-o problema majora ce rezulta dintr-o disfunctionalitate a legislatiei Române si dintr-o practica administrativa care afecteaza un numar mare de persoane. Tot curtea apreciaza ca "miile de dosare privind restituirea de bunuri trimise la ANRP si nesolutionate într-un termen rezonabil demonstreaza ca mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau nationalizate de stat în perioada comunista nu a fost implementat intr-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul 1".

Cu privire la aplicarea directa a dispozitiilor Conventiei si a hotarârilor pronuntate de CEDO, reclamantul a solicitat sa se aiba în vedere ca daca aceste hotarâri au autoritate de lucru judecat numai între  parti, se admite ca ele au autoritate de lucru interpretat, au autoritate interpretativa, în privinta aplicarii dispozitiilor Conventiei, erga omnes - împreuna cu însesi dispozitiile Conventiei, jurisprudenta instantei europene formeaza asa-numitul bloc de conventionalitate, cu aplicatie directa în ordinea juridica a statelor contractante.

Astfel, prin aplicarea dispozitiilor art. 20 alin. (2) din Constitutie, instanta investita cu solutionarea unei cereri prin care se solicita acordarea de despagubiri pentru încalcarea dreptului de proprietate trebuie sa înlature legea interna si sa aplice norma europeana în temeiul principiului aplicarii directe si imediate a dispozitiilor Conventiei astfel cum sunt acestea interpretate de Curte în jurisprudenta sa (blocul de conventionalitate).

Atunci când un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia, inclusiv Protocolul numarul 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate de catre un regim anterior, o astfel de legislatie poate fi considerata ca si cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc conditiile de restituire (se naste speranta legitima).

Nesolutionarea notificarii pâna în prezent în lipsa acordarii oricarei despagubiri, constituie o ingerinta în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. Rezulta ca în patrimoniul sau s-a nascut, ca urmare a ingerintei aduse dreptului de proprietate, direct în temeiul articolului 1 din Primul Protocol la Conventia europeana, un drept de despagubire, având în vedere faptul ca ingerinta este nejustificata.

Pentru a se stabili daca a fost pastrat un just echilibru între  cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, considera ca trebuie sa se tina cont si de faptul ca autoritatilor Române nu le-a fost suficienta o perioada de timp de peste 8 ani pentru a-i plati o despagubire.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constitutia României, solicita sa se constate ca "daca exista neconcordante între  pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile".

Or, între dispozitiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 si art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale exista o asemenea neconcordanta constatata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin mai multe hotarâri, dintre care prezinta o relevanta deosebita cea pronuntata la 9 decembrie 2008 în cauza Viasu împotriva României.

II. Reclamantul aminteste faptul ca prin mai multe decizii pronuntate în recursuri în interesul legii, Înalta Curte de Casatie si Justitie s-a referit la situatia refuzului nejustificat al unitatii detinatoare de a raspunde la notificare apreciind ca instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond notificarea formulata de persoana îndreptatita.

Astfel, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a aratat ca: "( ... ) în conditiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridica detinatoare a imobilului nu emite decizia ori dispozitia prevazuta de textul de lege mentionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptatite dreptul de a se adresa instantei competente, respectiv tribunalului, pe motiv ca plângerea ar fi prematur introdusa sau inadmisibila. În aceasta privinta, absenta raspunsului persoanei juridice detinatoare echivaleaza cu un refuz de restituire a imobilului care trebuie cenzurat de tribunal în conditiile procedurii speciale."

In acelasi sens, reluând statuarea în drept conform careia "lipsa raspunsului unitatii detinatoare. respectiv a entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramâne necenzurat" instanta suprema a stabilit prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 si ca "instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura, ci si actiunea persoanei îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate".

Chiar si considerentele si argumente aduse prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronuntata în recurs în interesul legii, nu pot fi ignorate.

Astfel, instanta suprema a aratat ca: "Problema care se pune este daca prioritatea Conventiei poate fi data si în cadrul unei actiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lamurit daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere pâna la o eventuala interventie legislativa, reconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale." Rezulta per a contrario ca neconventionalitatea dispozitiilor legii speciale, din cauza faptului ca Fondul Proprietatea nu este functional poate conduce la aplicarea prioritara a Conventiei în cadrul unei alte actiuni.

In aceeasi decizie a Înaltei Curti de Casatie si Justitie se mai precizeaza ca: "Privarea de bun, în absenta oricarei despagubiri constituie, asa cum s-a aratat, o încalcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventie. Or, chiar din jurisprudenta CEDO reiese ca atunci când statul nu mai poate sa restituie imobilul în natura, iar masurile reparatorii prin echivalent prevazute de legea interna sunt înca iluzorii, urmeaza sa se plateasca reclamantului despagubiri banesti." De aici rezulta ca instanta suprema admite aplicarea acestui principiu si în cazul legii speciale, astfel ca si în ipoteza în care este imposibila acordarea unor masuri reparatorii prin echivalent, reale si efective, obiectul dreptului de proprietate urmeaza a fi convertit în despagubiri.

III. Reclamantul arata ca, sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Curtea Constitutionala a apreciat ca adoptarea de acte normative contrare dispozitiilor din tratatele la care este parte România nu reprezinta o problema de constitutionalitate, întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din legea fundamentala, tratatele ratificate de parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern, iar instantele de judecata au obligatia de a aplica dispozitiile favorabile din tratatele internationale, fara sa fie nevoie de modificarea legii interne sau declararea neconstitutionalitatii acesteia. În decizia nr. 1241 din 6 octombrie 2009 publicata în Monitorul Oficial nr. 740/04.11.2009 Curtea Constitutionala în motivarea hotarârii apreciaza: "De altfel Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut în jurisprudenta sa faptul ca prevederile Conventiei pentru apararea capturilor si libertatilor fundamentale fac parte integranta din ordinea juridica interna a statelor semnatare, acest aspect implicând obligatia pentru judecatorul national de a asigura efectul deplin al normelor acesteia asigurându-le preeminenta fata de orice alta prevedere contara din legislatia nationala Curtea Europeana a constatat ca statutul conferit Conventiei în dreptul intern permite instantelor nationale sa înlature, din oficiu sau la cererea pârtilor, prevederile dreptului intern pe care le considera incompatibile cu Conventia si protocoalele sale aditionale."

IV. Considera ca si dispozitiile legale din dreptul intern permit obligarea pârâtului M.B. la despagubiri în cazul imposibilitatii restituirii în natura.

In temeiul Legii nr. 10/2001 obligatia de restituire în natura sau de acordare a unor bunuri sau servicii în compensare revine persoanei juridice detinatoare a imobilului, în vreme ce acordarea efectiva a despagubirilor în conditiile legii speciale revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin faptul ca CEDO în mai multe hotarâri a constatat ca dispozitiile Legii nr. 247/2005 sunt total ineficiente, considera ca acestea trebuie înlaturate, fiind aplicabile dispozitiile dreptului comun.

Sediul materiei în dreptul intern - dreptul comun în materia efectelor obligatiilor - este reprezentat de art. 1073 din Codul civil. În acest caz, în situatia neexecutarii totale sau partiale a obligatiei, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului, adica despagubiri. Insa, potrivit dreptului comun, titularul obligatiei de reparare a prejudiciului prin echivalent banesc difera fata de solutia prevazuta de Legea nr. 247/2005, deoarece atât obligatia de restituire în natura cat si obligatia de dezdaunare care este în acest caz consecinta, în temeiul art. 1073 a imposibilitatii materiale sau juridice de restituire, revin aceleiasi persoane, respectiv detinatorului imobilului.

De asemenea, reclamantul considera ca nu pot fi omise din acest context dispozitiile art. 998-999 din Codul civil pentru a stabili care sunt consecintele juridice cu privire la nesolutionarea notificarii în termenul legal de catre unitatea detinatoare. În situatia în care restituirea în natura nu ar mai fi posibila, imposibilitatea obtinerii de catre reclamant a singurei masuri reparatorii prin echivalent reale si efective reprezentata de despagubiri banesti integrale este în principal consecinta nerespectarii de catre persoana juridica detinatoare a termenului în care trebuia solutionata notificarea.

In acest fel, obligatia de reparare a prejudiciului prin echivalent ca urmare a aplicarii cu prioritate a articolului 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, revine unitatii detinatoare, în patrimoniul careia, de altfel, se si afla terenul care a format obiectul notificarii, si, ca efect al neexecutarii obligatiei de a face constând în restituirea în natura, potrivit regulilor dreptului comun.

De asemenea, în ce priveste capatul de cerere subsidiar, obligatia generala de a raspunde pentru caracterul ineficient al cadrului legislativ care reglementeaza acordarea de despagubiri revine si Statului Român, asa cum a subliniat CEDO în numeroasele hotarâri pronuntate împotriva României. Pentru lipsa de functionalitate a Fondului Proprietatea raspunderea se plaseaza la nivel national, deci la nivelul Statului român.

Art. 1 alin. (4) din actul constitutiv al Fondului Proprietatea prevede ca Fondul Proprietatea are ca actionar unic S.R. reprezentat de M.F.P., prin urmare actionarul unic trebuia sa depuna diligentele necesare pentru a finaliza procedura de listare la bursa, în absenta careia Fondul nu poate functiona ca societate deschisa.

Pentru aceste considerente, reclamantul solicita admiterea cererii, solutionarea pe fond a Notificarii nr. 316/02.07.2001 si obligarea pârâtului M.B. la plata despagubirilor.

În drept, cererea a fost întemeiata pe dispozitiile Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale raportata la jurisprudenta sa în materia aplicarii articolului 1 al Primului Protocol Aditional la Conventie, art. 20 alin. (2) din Constitutia României, art. 998-999 si art. 1073 din Codul civil, Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie si art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Pentru dovedirea cererii, în cauza s-au administrat probe cu înscrisuri, fiind depuse la dosar: Notificarea nr. N 316 din 02.07.2001, formulata în temeiul Legii nr. 10 din 2001 (fila nr. 9), nesolutionata pâna în prezent; contractul de vânzare-cumparare autentificat sub numarul 21325/03.08.1933 de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat, prin care, parintii reclamantului, D.N.C. si D.E.-E., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Str.L., nr. 4, sector 5, compus din teren si constructie pe care au finalizat-o conform Autorizatiei de construire nr. 194 T. eliberata de Primaria sectorului III Albastru (filele 8-11); Adresele nr. 2832 din 21 iunie 2001, emisa de SC Cotroceni SA si nr. 2401/879 din 5 aprilie 2004, emisa de Primaria Municipiului Bucuresti, Directia Patrimoniu, Evidenta Proprietatii si Cadastru prin care i s-a comunicat reclamantului faptul ca imobilul din Bucuresti, Str. Liliacului, nr. 4, sector 5, compus din teren de 87 mp si constructie de 189,17 mp, a fost expropriat conform Decretului nr. 206 din 20 august 1987, iar pentru constructia demolata au fost acordate despagubiri de 80.000 lei (filele 12-16), întregul imobil fiind afectat în prezent de Parcul "Izvor-Hasdeu" din Sectorul 5, astfel ca este imposibila restituirea în natura.

Desi au fost legal citate în cauza la mai multe termene de judecata, pârâtele M.B. prin P.G. si S.R. prin M.F.P.nu au depus la dosar nici întâmpinare si nici înscrisurile din dosarul administrativ format pentru rezolvarea Notificarii nr. N 316 din 02.07.2001, formulata în temeiul Legii nr. 10 din 2001 si nu au oferit o explicatie rezonabila privind motivele pentru care nu a fost solutionata aceasta cerere.

Prin sentinta civila nr.1291/30.06.2011, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a admis cererea reclamantului D.C., în contradictoriu cu pârâtii M.B. prin P.G. si S.R. prin M.F.P., a stabilit dreptul reclamantului de a primi despagubiri echivalente pentru terenul de 170,36 m.p. inclus în domeniul public al Municipiului Bucuresti, în "Parcul Izvor", aferent edificiului "Casa Poporului", precum si pentru diferenta dintre valoarea reala de piata a constructiilor cu suprafata utila de 189,17 m.p. demolate si despagubirea de 80.000 lei primita la 10 iunie 1988, actualizata, a obligat pe P.G. al M.B. sa emita o dispozitie prin care sa-l propuna pe reclamant pentru acordarea despagubirilor mentionate si sa înainteze: dispozitia, prezenta sentinta si documentatia aferenta, catre Comisia Centrala pentru Stabilirea si Acordarea Despagubirilor.

Analizând probele administrate în cauza, tribunalul a retinut ca prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub numarul 21325/03.08.1933 de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat, parintii reclamantului, D.N.C. si D.E.-E., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucuresti, Str. Liliacului, nr. 4, sector 5, compus din teren si constructie pe care au finalizat-o conform Autorizatiei de construire nr. 194 T. eliberata de Primaria sectorului III Albastru.

Din Adresele nr. 2832 din 21 iunie 2001, emisa de SC Cotroceni SA si nr. 2401/879 din 5 aprilie 2004, emisa de Primaria Municipiului Bucuresti, Directia Patrimoniu, Evidenta Proprietatii si Cadastru, tribunalul a retinut ca imobilul din B., Str.L., nr. 4, sector 5, compus din teren de 170,36 mp si constructie de 189,17 mp, a fost expropriat conform Decretului nr. 206 din 20 august 1987, pentru teren nu s-au acordat despagubiri, iar pentru constructia demolata au fost acordate despagubiri de 80.000 lei (filele 12-16), întregul teren fiind afectat în prezent domeniului public, respectiv, de obiectivul "Casa Poporului" si de Parcul "Izvor-Hasdeu" din Sectorul 5, astfel ca este imposibila restituirea în natura.

Notificarea nr. N 316 din 02.07.2001, formulata în temeiul Legii nr. 10 din 2001 (fila nr. 9), nu a fost solutionata pâna în prezent, astfel ca, având în vedere si statuarile aduse prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectiile Unite, în cadrul recursului în interesul legii, instanta este abilitata sa se pronunte asupra însusi dreptului pretins de catre reclamant.

Conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, se întelege, "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, cu modificarile si completarile ulterioare", dispozitia legala fiind aplicabila si în cazul în speta, astfel ca tribunalul constata ca preluarea imobilelor de la autorii reclamantului a fost abuziva, în conditiile în care, desi au fost expropriati, pentru teren, acestia nu au primit o "justa si prealabila despagubire", conform art. 481 din Codul civil, în vigoare la data preluarii.

Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamantul-mostenitor are calitatea de persoana îndreptatita sa obtina masurile reparatorii prevazute de lege, iar conform art. 25 alin. 1 si 7 din Legea nr. 10/2001, Primarul General al Municipiului Bucuresti, avea obligatia sa se pronunte cu privire la Notificarea nr. N 316 din 02.07.2001, în termen de 60 de zile de la înregistrare sau de la data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în speta, a expirat atât termenul legal, cât si un alt termen rezonabil de solutionare, astfel ca suntem în prezenta unui refuz nejustificat de solutionare a cererii.

Conform art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, "în cazul în care lucrarile pentru care s-a dispus exproprierea ocupa functional întregul teren afectat, masurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, astfel ca reclamantul este îndreptatit sa primeasca despagubiri atât pentru teren, cât si pentru constructia demolata.

Potrivit art. 11 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, "valoarea constructiilor expropriate si demolate se stabileste potrivit valorii de piata de la data solutionarii notificarii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare în functie de volumul de informatii puse la dispozitia evaluatorului".

"Valoarea constructiilor expropriate, care nu se pot restitui în natura si a terenurilor aferente acestora se stabileste potrivit valorii de piata de la data solutionarii notificarii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare" (alin. 6 din acelasi articol).

Totodata, s-a retinut ca, potrivit alin. (7) din acelasi articol 11, referitor la imobilele expropriate, "în situatiile prevazute la alin. (2), (3) si (4) valoarea masurilor reparatorii în echivalent se stabileste prin scaderea valorii actualizate a despagubirilor primite pentru teren, respectiv pentru constructii, din valoarea corespunzatoare a partii din imobilul expropriat - teren si constructii - care nu se poate restitui în natura, stabilita potrivit alin. (5) si (6)".

În fine, potrivit art. 20 alin. 2 teza finala din Legea nr. 10/2001, "daca persoanele îndreptatite au primit despagubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, ele au dreptul la diferenta dintre valoarea încasata, actualizata cu indicele inflatiei si valoarea corespunzatoare de piata a imobilului".

Din aceste dispozitii legale coroborate, rezulta ca reclamantul D.C., este îndreptatit sa primeasca despagubiri, atât pentru terenul de 170,36 m.p. inclus în domeniul public al Municipiului Bucuresti, în "Parcul Izvor", aferent edificiului "Casa Poporului", precum si pentru diferenta dintre valoarea reala de piata a constructiilor cu suprafata utila de 187,17 m.p. demolate si despagubirea de 80.000 lei primita la 10 iunie 1988, actualizata.

Fata de motivele de fapt si de drept aratate mai sus, a fost admisa cererea reclamantului, stabilit dreptul acestuia de a primi despagubiri echivalente pentru terenul de 170,36 m.p. inclus în domeniul public al Municipiului Bucuresti, în "Parcul Izvor", aferent edificiului "Casa Poporului", precum si pentru diferenta dintre valoarea reala de piata a constructiilor cu suprafata utila de 187,17 m.p. demolate si despagubirea de 80.000 lei primita la 10 iunie 1988, actualizata.

Pentru realizarea efectiva a dreptului si pentru a evita un eventual alt litigiu, având acelasi scop, al realizarii dreptului pretins, s-a dispus obligarea P.G. al M.B. la emiterea unei dispozitii prin care sa-l propuna pe reclamant pentru acordarea despagubirilor mentionate si sa înainteze dispozitia, prezenta sentinta si documentatia aferenta, catre Comisia Centrala pentru Stabilirea si Acordarea Despagubirilor.

Împotriva sentintei primei instante a formulat recurs pârâtul M.B. prin P.G., criticând-o prin prisma motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.

Considera astfel recurentul ca hotarârea pronuntata a fost data cu aplicarea gresita a legii întrucât, în opinia sa, instanta în mod gresit a obligat M.B. la emiterea unei dispozitii de acordare de despagubiri si sa înainteze toata documentatia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor.

Fata de dispozitiile Legii nr.247/2005, dispozitiile OUG nr.81/2007. unitatea detinatoare sesizata cu solutionarea notificarii nu are obligatia de a acorda masuri reparatorii sub forma de despagubiri banesti, nici de a propune o anumita suma ci aceste obligatii, conform Legii nr.10/2001, republicata, se limiteaza numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despagubiri, conform art.29 din Legea nr.10/2001 si în conditiile speciale ale Legii nr.247/2005 privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Iar în art.61 din Titlul VIl al Legii nr.247/2005 se prevede în mod expres faptul ca valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmeaza a fi stabilit de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Din analiza dispozitiilor art.29 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicata, se poate constata ca Primarul General al Municipiului Bucuresti are competenta numai de a propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent în conditiile legii, prin art.1 alin.1 Titlul VlI care a modificat si completat Legea nr.10/2001 se reglementeaza sursele de finantare, cuantumul si procedura de acordare a despagubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natura, rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001.

Asadar, recurentul apreciaza ca Municipiul Bucuresti are obligatia legala de a propune acordarea de despagubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv si de a înainta dosarul administrativ Institutiei Prefectului Municipiului Bucuresti în vederea verificarii legalitatii actului emis.

Înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul Bucuresti are obligatia sa înainteze dosarul catre Institutia Prefectului Municipiului Bucuresti, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Iar la art.16 din Titlul VI se prevede în mod expres faptul ca, valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmeaza a fi stabilita de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, iar notificarile formulate potrivit Legii nr.10/2001 în sensul acordarii de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai daca sunt însotite de avizul de legalitate al Prefectului.

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor, în care, în mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsa, dupa care, acestea vor f transmise evaluatorului sau societatii de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va contine cuantumul despagubirilor în limita carora vor fi acordate titlurile de despagubire.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.

Examinând sentinta recurata si actele dosarului prin prisma criticilor de recurs formulate în cauza, precum si prin raportare la prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constata ca recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin dispozitiile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se reglementeaza situatia în care, în urma reanalizarii potrivit Legii nr. 10/2001, a proceselor verbale întocmite prefecturi prin care s-au consemnat sume ce urmeaza a se acorda ca despagubiri, cu consecinta pastrarii acestei forme de reparatie, ca urmare a imposibilitatii restituirii imobilului în natura, se înainteaza dosarul întocmit la Secretariatul Comisiei Central, însotit de situatia juridica actuala a imobilului si de ordinul continând propunerea motivata a prefectului de acordare a despagubirii.

În speta de fata nu se regaseste o atare situatie ci tribunalul a dispus obligarea pârâtului M.B. prin P., sa emita dispozitie cu propunere de despagubiri în conditiile legii speciale, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005. în acest caz este incident art. 16 alin. 21 din titlul sus-mentionat, în sensul ca dispozitiile autoritatilor administratiei publice locale vor fi centralizate pe judete, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect catre Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, însotite de referatul continând avizul de legalitate al institutiei prefectului, ulterior exercitarii controlului de legalitate, de catre acesta.

În consecinta, Primarul Municipiului Bucuresti nu poate înainta el dispozitia cu propuneri la despagubiri împreuna cu dosarul întocmit catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, astfel cum a dispus prima instanta, ci trebuie sa înainteze dispozitia catre Institutia Prefectului, prefectul  fiind abilitat sa înainteze dispozitia respectiva catre Comisie, dupa exercitarea controlului de legalitate, sens în care va emite, daca este cazul, si avizul de legalitate.

Este deci nelegala dispozitia sentintei recurate prin care a fost obligat Primarul Municipiului Bucuresti la înaintarea dispozitiei, a sentintei si a documentatiei aferente catre Comisia Centrala pentru Stabilirea si Acordarea Despagubirilor, realizarea efectiva a dreptului - retinuta de prima instanta a justificare a luarii acestei masuri prin hotarârea recurata - neputând avea loc decât cu respectarea cadrului legal prezentat anterior.

Pe de alta parte, Curtea trebuie sa remarce si împrejurarea ca tribunalul nici nu a fost învestit cu un capat de cerere distinct având un astfel de obiect, tribunalul având în aceste conditii obligatia de a se pronunta în limitele trasate de reclamant prin actiunea dedusa judecatii, conform art. 112 si art. 129 alin.6 C.proc.civ..,

Prin urmare, Curtea, constatând incidenta motivelor de nelegalitate a hotarârii recurate  prev. de art. 304 pct.6 si 9 C.proc.civ., în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va admite recursul si va modifica în parte sentinta atacata, înlaturând dispozitiile primei instante retinute ca fiind contrare legii.

2