Legea nr.10/2001

Regulile probaţiunii în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv, în condiţiile Legii nr.10/2001 cunosc derogări de la dreptul comun, prin art.24 instituindu-se aşa numita „prezumţie de proprietate”. Însă, depunerea unui înscris sub semnătură privată prin care se tinde la dovedirea dobândirii dreptului de proprietate reprezintă tocmai proba contrară a existenţei dreptului de proprietate în patriomoniul său, acesta nefiind un înscris translativ.

Domeniu – Legea nr.10/2001

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.58947/3/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.912/22.05.2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă la data de 02.09.2011, sub nr. 58947/3/2011, reclamanta D.M., a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 14144/13.07.2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând anularea în parte a dispoziţiei atacate şi anume art. 1 alin. 2 şi obligarea pârâţilor P.G. şi P.M.B. să îi acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren situat în B., str.C. de B. nr. 15, sector 6, trecut în proprietatea statului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 12.09.2012 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei P.M.B. prin P.G. şi a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.G. al M.B..

În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei P.M.B. prin P.G., această excepţie fiind admisă prin încheierea din data de 12.09.2012, consecinţa admiterii sale determină anulare cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.G..M.B., această excepţie a fost unită cu fondul prin încheierea din 12.09.2012, astfel că instanţa a analizat-o odată cu probatoriul administrat pe fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr.2073/21.11.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a anulat cererea formulată de reclamanta D.M., împotriva pârâtei P.M.B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.G..M.B., şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins cererea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul M.B. prin P.G., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin contestaţia formulată, reclamanta a solicitat anularea în parte a Dispoziţiei nr.14144/13.07.2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând anularea în parte a dispoziţiei atacate şi anume art. 1 alin. 2 şi obligarea pârâţilor P.G. şi P.M.B. să îi acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren situat în B., str. C.de B.nr. 15, sector 6, trecut în proprietatea statului.

Această dispoziţie a fost emisă ca urmare a notificării înregistrate sub nr.1768/19.07.2001 la B.E.J. E.P. (filele 24, 25). Cum obligaţia de a soluţiona notificarea revine unităţii deţinătoare potrivit art.21 şi art.25 din Legea nr.10/2001, iar în prezenta cauză imobilul ce a făcut obiect al notificării era deţinut de unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Bucureşti, prin Primar General, tribunalul a apreciat că numai acesta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în acest sens fiind şi dispoziţiile art.26 alin.3 şi 4 din Legea nr.10/2001.

În consecinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.G..M.B. şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte contestaţia formulată, tribunalul, în raport de  dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a constatat că o condiţie esenţială pentru aplicarea prevederilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Încheierea de către părţi a unui înscris sub semnătură privată, care nu respectă condiţiile de valabilitate prevăzute de lege pentru înstrăinarea unui imobil, nu constituie un act doveditor al proprietăţii în sensul cerut de legea de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, reclamanta invocă ca titlu de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 372 mp chitanţa sub semnătură privată din 21 iulie 1954 prin care soţul său, D.Ş. a dobândit acest teren de la C.C. pentru suma de 2.232 lei (fila 26).

La data încheierii acestei chitanţe era însă în vigoare Decretul nr.221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare, care la art.2 prevedea obligativitatea formei autentice pentru înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcţii.

În consecinţă, prin înscrisul invocat de reclamantă  nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, nerespectându-se condiţia formei autentice şi fiind încheiat cu fraudarea dispoziţiilor Decretului nr.221/1950.

Astfel, contestatoarea nu are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de reparaţii în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind întrunite dispoziţiile art. 23, art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din lege, dispoziţii care la art.3 alin. (1) lit. a) prevăd că sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.

Rezultă astfel că o condiţie esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat. Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, translativ sau declarativ, şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Legiuitorul, ţinând seama de contextul socio-istoric al perioadei adoptării actului normativ arătat, a constituit o prezumţie relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptăţite statuând prin art. 24, în sensul că în absenţa unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deţinut imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau a s-a pus în executare.

Chiar dacă în actul de expropriere este indicată suprafaţa de teren de 325 mp preluată de la D.Ş. şi D.M. (fila 74), tribunalul a apreciat că reclamantei nu i se poate prezumţia prevăzută de art.24 din Legea nr.10/2001 întrucât aceasta a invocat drept act de proprietate o chitanţă sub semnătură privată, care potrivit dispoziţiilor legale de la data încheierii acesteia nu transfera dreptul de proprietate. Autorul contestatoarei ar fi trebuit să intre în legalitate şi în ceea ce priveşte terenul, respectiv să obţină  o hotărâre judecătorească ce ţine loc de contract de înstrăinare în temeiul art. 1073-1077 C.civ. sau în temeiul fostului art. 12 din Decretul nr.144/1958, prin care se suplineşte consimţământul debitorului de a încheia contractul cu efecte translative de drepturi. 

Având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi asupra terenului pentru care a formulat notificarea, în raport de dispoziţiile legale menţionate, tribunalul a apreciat că în mod corect i s-a respins prin decizia contestată cererea privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 372 mp situat în B., str.C. de B. nr.15, sector 6.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins cererea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul M.B. prin P.G. ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat recurs reclamanta D.M., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Solicită casarea sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare pe fond admiterea contestaţiei, aşa cum a fost formulată şi completată, pentru următoarele motive:

Recurenta – reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită, a formulat notificarea nr.7373 în baza Legii nr.10/2001, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, constând în diferenţa dintre suma primită cu titlu de despăgubiri în anul 1987 şi valoarea de piaţă la zi, pentru imobilul ce a fost situat în B., str.C. de B. nr.15, sector 6, compus din teren în suprafaţă de 372 mp şi construcţia situată pe acesta.

Prin dispoziţia nr. 14144/13.07.2011 i s-au acordat măsuri reparatorii doar pentru construcţie, iar cu privire la teren s-a respins cererea ca nedovedită.

Terenul pentru care recurenta – reclamantă solicită acordarea de măsuri reparatorii, ce a fost situat în B., str. C. de B. nr.15, sector 6, a fost dobândit prin înscrisul denumit "Chitanţă" încheiată la data de 21.07.1954. In anul 1958 a fost deschis rolul fiscal aferent acestui imobil, iar în anul 1987 a fost închis rolul ca urmare a preluării imobilului de către stat. In toată această perioadă, au fost achitate impozitele la zi.

Pe baza  Decretuluinr.201/1986 imobilul a fost preluat de către stat pentru sistematizarea zonei Ciurel - Lacul Morii.

Faţă de cele menţionate, având din vedere înscrisurile de la dosarul cauzei şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, recurenta – reclamantă a  dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului teren în suprafaţa de 372 mp (325 mp evaluaţi la momentul preluării) ce a fost situat în B., str. C. de B. nr.15, sector 6, toate înscrisurile de la dosar atestă calitatea de proprietari a soţului său D.Ş. împreună cu reclamanta, drept pentru care li s-au acordat despăgubiri şi pentru teren, de asemenea, nu există înscrisuri care să le conteste calitatea de proprietari.

Consideră neîntemeiate susţinerile instanţei de fond care menţionează în considerentele hotărârii atacate că reclamanta şi soţul său nu au cumpărat terenul în baza dispoziţiilor legale, atâta timp cât pentru imobil - teren şi construcţie, a fost deschis rol fiscal pe numele acestora, au plătit impozitul aferent la zi până la momentul preluării, stăpânind imobilul sub nume de proprietari pentru o perioada de 32 de ani, fără ca autorităţile statului sau alte persoane să le conteste dreptul de proprietate.

Mai mult de atât, la momentul preluării abuzive, reclamanta şi soţul său au fost despăgubiţi pentru suprafaţa de teren cu suma de 813 lei, aşa cum reiese din adresa nr. 34/06.02.2003 emisă de SC Orizont SA, aşadar la momentul exproprierii statul le-a recunoscut calitatea de proprietari asupra terenului.

Într-adevăr, susţine recurenta, actul sub semnătura privată nu valorează în sine titlu de proprietate, dar acesta trebuie coroborat cu celelalte înscrisuri existente la dosar, constituind un început de dovadă scrisă, astfel încât prezumţia de proprietate operează în favoarea sa şi a soţului său, regula generală de drept fiind aceea că actele juridice se interpretează unele prin altele în sensul în care pot produce efecte juridice, nu în sensul care nu produc nici un efect juridic. De altfel, regulile probaţiunii în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se aşa - numita prezumţie de proprietate care vizează şi întinderea dreptului în favoarea celor care apar menţionaţi în "actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării", tocmai potrivit principiului menţionat, fiind bine cunoscută situaţia socio-juridico-economică de la acel moment şi imposibilitatea sau greutatea de a produce înscrisuri în perioada anterioară anului 1989.

Având în vedere cele expuse mai sus, recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, iar, pe fond, admiterea contestaţiei, aşa cum a fost completată, să se constate nulitatea absolută parţială a art. 1 alin.2 din Dispoziţia nr.14144/13.07.2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, şi să se dispună obligarea pârâţilor să acorde reclamantei, în calitate de persoană îndreptăţită, măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul-teren ce a fost situat în B., str. C. de B. nr.15, sector 6, constând în diferenţa dintre suma încasată la momentul exproprierii (813 lei) şi valoarea de piaţă.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 lit.a din Legea nr.10/2001 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Ca atare, rezultă că o condiţie esenţială pentru aplicarea Legii nr.10/2001 este aceea ca notificatorul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic translativ sau declarativ, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea celui care îl invocă.

În speţă, apelanta – contestatoare a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 372 mp. situat în str. parcele nr. 264 (în prezent str. C.de B. nr. 15, sector 6 ) în baza înscrisului sub semnătură privată din data de 21.07.1954 încheiat cu C. C..

Condiţiile de valabilitate ale înstrăinării unui imobil, la data încheierii înscrisului de către apelant, 21.07.1954, erau forma autentică şi autorizarea prealabilă a sfaturilor populare, conform art. 2 din decretul 221/1950, astfel cum  reţine şi tribunalul în sentinţa atacată.

Având în vedere faptul că, contestatoarea a dobândit imobilul din litigiu în anul 1954 printr-un act sub semnătură privată, deşi, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, era necesară forma autentică a actului de vânzare – cumpărare şi autorizarea prealabilă a Sfatului Popular, curtea apreciază că nu poate fi primită prima critică a  recurentei, întrucât aceasta nu poate invoca un act de proprietate valabil încheiat.

Apărările sale referitoare la plata impozitelor aferente terenului nu pot suplini lipsa actului translativ de proprietate, şi nu pot determina admiterea contestaţiei. De altfel, nu se poate reţine în favoarea apelantului nici faptul că imobilul a fost expropriat pe numele  său, întrucât înscrisul reprezentat de chitanţa încheiată în  octombrie 1954 reprezintă tocmai proba contrară a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul  său, neputându-se aplica prezumţia instituită prin art. 24 din legea 10/2001.

Pentru aceste considerente în baza dispoziţiilor art. 312 C.pr.civ. curtea respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare